Bordeaux - culoarea minune

Eu rămân tot în bucătărie, la masa cu mușama albă și având în mijlocul ei o pilulă roșie. Roșu-aprins. Roșu-bordeaux.

Au trecut mai bine de 20 de ani de atunci. Era parcă prin 1993 sau 1994. Căldura începea să-și intre binișor în drepturi, vara începuse de 3 sau 4 săptămâni. Mai aveam un singur joc, Doamne! dar ce joc..., cu echipa de pe locul 1 - actuala campioană de juniori II și dușmanii tradiționali ”de moarte” ai noștri - și care erau cam singurii care ne bătuseră pe unde ne-au prins. Și anul trecut, și în campionat și în pregătiri. Apoi venea binemeritata vacanță. Doar la mare și la nisipul cald îmi era gândul atunci. Aveam 16-17 ani și adoram litoralul. Prieteni de-ai mei plecaseră deja la bronzat și bălăceală. Eu mai aveam de tras la galere.

Toți 4 eram la masă. Mama pusese deja tacâmurile și făcea salata, sor-mea aducea farfuriile, sarea și piperul, taică-miu învârtea la omletă. El era un bucătar nemaiîntâlnit. La delicatese era mai performant decât maică-mea. Sau poate mama se lăsa mai prejos la anumite feluri de mâncare ca să nu-i știrbească lui din aură? Nu vom afla adevărul niciodată.

Eu? Ce făceam eu când toți munceau? Ei bine, eu mă menajam, era ziua marelui meci și decisiv, trebuia să fiu odihnit și relaxat. Nu făceam nimic. Absolut nimic. Eram pierdut în gândurile crispate de dinaintea unei bătălii importante. Ba da, mint! Făceam ceva. Tăiam pâinea. În felii subțiri să pară mai multă.

Era o zi de sâmbătă. Mâncăm toți, ”Sărut mâna pentru masă și bucătăreasa-i frumoasă!”, maică-mea și cu sor-mea pleacă la bunica în Colentina, eu rămân cu tata. Strângem masa, punem vasele în chiuvetă și când să merg să-mi iau geanta cu echipamentul de joc, pe vremea aceea se dădea acasă cu o zi înainte - știai și numărul de pe tricou și faptul că ești titular sau nu, taică-miu mă trimite la sertarul cu medicamente să-i aduc cutia cu vitaminele lui roșu-bordeaux. El lua din când în când câte una, erau exorbitant de scumpe pe vremea aceea. Erau câte 6 sau 8 într-o cutie, sau 10 - nu mai țin minte exact - oricum puține, și lui îi ajungeau cam un an. Mai repede de o lună și jumătate nu lua pastila miraculoasă. Știu că parcă prin ianuarie apela pe la prieteni să-i mai aducă încă o cutie pentru anul în curs.

I le aduc, le pun pe masă, dau să plec din nou. Mă oprește. Îmi spune să iau loc 2 minute să-mi povestească ceva. Îmi ține veșnica teorie cu mobilizarea marilor caractere la momentele importante, că este un meci decisiv pentru stabilirea campioanei, dar că nu-i un capăt de lume dacă pierdem, iarăși. Să fiu pregătit și pentru asta pentru că ei au echipă sudată, bine-antrenată și valoroasă - presimțea ceva? Că să am încredere în mine și să joc relaxat ca și cum aș juca un meci de antrenament, sau de pregătire, fără miză.

Apoi deschide cutia cu vitaminele lui magice. În cutie mai era o singură pilulă - ultima. Eram abia în vară și cutia lui pe anul respectiv se terminase. Nu se știa când își va mai permite alta. Ia acea ultimă pastilă în degete, mi-o înmânează și-mi spune:

- Pilula asta e magică! - zise tata. Mie îmi dă putere fizică și claritate în gândire pentru 1-2 luni. Această pastilă are proprietăți deosebite. Este rară și scumpă. Pentru că știu că astăzi ai un meci greu și decisiv vreau să iei tu ultima pastilă ca să-ți sporească puterile! Succes! S-ar putea să vin să te văd la repriza a doua, acum am puțină treabă și trebuie să plec urgent. Baftă!

Se ridică greoi de la masă, era supraponderal, își ia nelipsita borsetă neagră la subraț, deschide ușa apartamentului și pleacă aprinzându-și o țigară. Primul fum își prinse coada în ușă și se dizolva încet în hol ajungând și la mine în bucătărie.

Eu rămân tot în bucătărie, la masa cu mușama albă. Pun în mijlocul ei o pilulă roșu-aprins. Roșu-bordeaux. Mă uit la ea fix. Ea să fie cea care să-mi dea puteri nebănuite cum auzeam că prind seniorii, de la echipa mare, care luau câte una în fiecare zi? 

Îmi iau geanta, închid cu atenție casa cu toate cele 3 încuietori, mă urc în 34. Ajung, puțin în întârziere, în vestiar, băieții începuseră deja să se schimbe. Dar nu venise încă antrenorul și prin urmare nu începuse nici ședința tehnică.

Intră antrenorul în vestiar. Antrenor care fusese un mare jucător, fost colonel, mare gagicar, acum ne impunea respect doar prin poveștile teribile ce circulau samizdat. Dumnezeu să-l odihnească pe Nea Fane! Într-o secundă se face liniște în vestiar, fiecare este la locul lui, liniștit instantaneu, cu urechile pâlnie și ochii cât cepele către idol: 

 - Bună dimineața, domnilor! - ne salută respectuos Don” Profesor.
 - Să trăiți !!! - se aude vuind din 16 piepturi dornice și pregătite de luptă. Clădirea unde ne schimbam se cutremură de vibrațiile salutului nostru. 
Adversarilor, aveam să aflu asta mulți ani mai târziu, aflați într-un vestiar lipit de al nostru, despărțit doar de un perete subțire de bca aproape transparent, li s-a făcut pielea de găină la auzul salutului nostru sincronizat și disciplinat.

Antrenorul nu ne ține o ședință lungă de data asta, prin excepție, și asta ne miră. Ne spune doar că fiind ultimul meci, presiunea este enormă pe umerii noștri, dar că suntem perfect pregătiți pentru asta. Să intrăm liniștiți și motivați în teren și să facem ceea ce am repetat un an de zile. Avem valoare, suntem mai buni ca ei anul ăsta, să ne facem doar jocul nostru și va fi bine. Dacă ne va ajuta și Cel de Sus poate că vom câștiga și meciul și campionatul. Anunță primul 11 și mici modificări de tactică. Bate cuba cu fiecare și șterge tabla pe care scrisese cu cretă ultimele scheme.
Atât. 
Se întoarce pe călcâie și urându-ne tuturor baftă! iese din vestiar.
Să fie! - am răspuns noi la unison iarăși cutremurând vestiarul și creierele adversarilor de după flinticul de perete.

Noi terminăm de echipat, ne încălzim bine, mai vorbim puțin în șoaptă între noi și la fluierul arbitrului ieșim pe culoar apoi pe gazon împreună cu adversarii. Tensiunea imensă plutea în aer, dar și ei erau crispați - era meciul decisiv și pentru ei.
Eu eram perfect motivat, încă de acasă de la discuția cu taică-miu și de la pastila minune roșu-bordeaux. Simțeam cum începuse deja să-și facă efectul și jocul excelent practicat ulterior în acea zi de mine confirmă valoarea medicamentului. Avusese dreptate taică-miu. Căldura infernală de afară n-a avut nici un efect asupra mea. Dimpotrivă.
Am alergat în meciul acela cât nu alergasem tot campionatul.
Am făcut niște deposedări impecabile, milimetrice, și în forță.
Am recuperat baloane considerate pierdute de către colegi.
Am dovedit o vigoare și o claritate în transmiterea paselor - deosebite.
Am ajutat colegii pe zone rămase neacoperite.
Am făcut risipă de efort. Parcă eram drogat.
Prinsesem o zi magică, din acelea care nu apar mai mult de 2-3 pe an competițional. 
Pastila rules! - așa credeam eu.

Meciul se încheie. Deși triști și plânși, am pierdut la ultima fază a jocului pe care l-am dominat cap-coadă, toți colegii mă felicită pentru prestația mea extraordinară. Antrenorul mă bate pe umăr, îmi spune să las smiorcăiala de fetițe, și-mi spune că am făcut un joc excelent astăzi. Că m-am dăruit exemplar în efort și m-a dat exemplu în tot vestiarul pentru devotament. Aveam și o gleznă cu o entorsă rea, glezna se făcuse cât o varză și nici până în ziua de azi nu s-a mai reparat complet. Nu cred că se va mai repara vreodată
Antrenorul îmi promite că mă va recomanda pentru echipa mare și că la anul vom lua noi ultimul titlu la juniori. Că avem echipă bună, dar anul ăsta ei au fost mai norocoși. Iarăși.

Am ajuns acasă. Rupt de oboseală, mai mult psihică decât fizică. Deși alergasem mai mult ca niciodată înainte în viața mea. Merg la baie, arunc echipamentul murdar la spălat, revin în cameră. Mă întind extenuat în pat, mă uit fix la tavan încercând să mă liniștesc puțin. Grea misiune. Mi se face foame. Merg în bucătărie, acolo erau maică-mea și cu sor-mea discutând de-ale lor. Nu sunt interesate de sportul pe care-l fac eu. Maică-mea chiar mă impulsiona constant să abandonez și să mă țin de școală. ”Cartea e de bază, nu jocurile golănești unde te și lovești. Înot sau tenis nu făceai. Numai tac-tu e de vină că te încurajează cu mizeria voastră de fotbal”. Fetele îmi pun ceva de mâncare în farfurie și apoi pleacă sporovăind continuu și liniștite în sufragerie la televizor.

Eu rămân în bucătărie, la masa cu mușama albă și având în mijlocul ei, în fața farfuriei cu mâncare, o pilulă roșu-aprins. Uitasem s-o iau de dimineață.

Roșu-bordeaux...