Se plâng și își plâng de milă din varii pretexte. Nenumărate. Cei mai mulți fără motive. Și nici nu fac nimic să schimbe acea situație neplăcută. Zic ei, neplăcută.
Le place să se plângă și să fie consolați și mângâiați. Măcar verbal. Pentru că ei exact asta caută. Atenție.
Îi vezi că se plâng că nu le place serviciul. Că-i obosește, că se plafonează, că șeful nu le apreciază adevărata valoare, că mulți colegi sunt nepricepuți sau sub valoarea lor, că se duc cu capul dacă mai stau o zi acolo. Dar nimeni nu face nimic în acest sens, ca să schimbe cumva lucrurile. Nu-și caută alt loc de muncă, nu discută cu superiorii problemele apărute, nu dialoghează cu colegii recalcitranți și incompetenți, nu-și dau demisia. Rămân în mocirlă, așa o numesc chiar ei, și se complac acolo. Știu, confortul e călduț, schimbarea poate produce frisoane.
Îi vezi că se plâng că s-au îngrășat inexplicabil sau că au probleme de sănătate de câțiva ani încoace. Că nu știu ce-i cu ei, că nu mai pot dormi bine noaptea, că îi dor brațele, capul, spatele. Dar niciunul nu-și face timp pentru a-și verifica sau întreține sănătatea. Sport nu face niciunul, bineînțeles că au justificări la toate. Motive sau pretexte se vor găsi mereu, vinovați sunt mereu alții sau în cel mai rău caz ”sistemul”. Care sistem, fratele meu?
Îi vezi că se plâng că n-au bani. Sau că nu le ajung banii de la o leafă la alta. Dar achizițiile lor nu mai contenesc. Mall-urile sunt bătute de ei cu asiduitate, plimbările p-afară sunt ca niște semințe, masa se ia des doar în oraș și pe la terase de fițe, iar vacanțele în afara țării un ”must have” al fiecăruia.
Îi vezi că se plâng că au relații proaste cu părinții sau deteriorate sau execrabile cu partenerii de viață. Dar niciunul nu pune niciodată dialogul liniștit pe prima poziție în arsenalul de reparare a legăturilor. Niciunul nu are putere sau curaj, atunci când este evident că nu se mai poate repara și reface nimic din relația aceea, să pună piciorul în prag și să facă ruptura definitivă. Ei dau vina pe toți și pe toate, dar niciodată, dar absolut niciodată, nu sunt ei vinovați cu nimic pentru viața ”necăjită” pe care o au. Sora mea, ai terminat de bocit?
Am dat doar câteva exemple.
Dar cerșetori sunt pretutindeni.
Unii sunt chiar lângă noi. Lipiți aproape de noi.
Câțiva s-ar putea să fie chiar acum în fața ecranului citind durerea asta...
Nu, nu. Stai liniștit(ă)!
Nu-i vorba de tine.
Persoanele de față se exclud.
Le place să se plângă și să fie consolați și mângâiați. Măcar verbal. Pentru că ei exact asta caută. Atenție.
Îi vezi că se plâng că nu le place serviciul. Că-i obosește, că se plafonează, că șeful nu le apreciază adevărata valoare, că mulți colegi sunt nepricepuți sau sub valoarea lor, că se duc cu capul dacă mai stau o zi acolo. Dar nimeni nu face nimic în acest sens, ca să schimbe cumva lucrurile. Nu-și caută alt loc de muncă, nu discută cu superiorii problemele apărute, nu dialoghează cu colegii recalcitranți și incompetenți, nu-și dau demisia. Rămân în mocirlă, așa o numesc chiar ei, și se complac acolo. Știu, confortul e călduț, schimbarea poate produce frisoane.
Îi vezi că se plâng că s-au îngrășat inexplicabil sau că au probleme de sănătate de câțiva ani încoace. Că nu știu ce-i cu ei, că nu mai pot dormi bine noaptea, că îi dor brațele, capul, spatele. Dar niciunul nu-și face timp pentru a-și verifica sau întreține sănătatea. Sport nu face niciunul, bineînțeles că au justificări la toate. Motive sau pretexte se vor găsi mereu, vinovați sunt mereu alții sau în cel mai rău caz ”sistemul”. Care sistem, fratele meu?
Îi vezi că se plâng că n-au bani. Sau că nu le ajung banii de la o leafă la alta. Dar achizițiile lor nu mai contenesc. Mall-urile sunt bătute de ei cu asiduitate, plimbările p-afară sunt ca niște semințe, masa se ia des doar în oraș și pe la terase de fițe, iar vacanțele în afara țării un ”must have” al fiecăruia.
Îi vezi că se plâng că au relații proaste cu părinții sau deteriorate sau execrabile cu partenerii de viață. Dar niciunul nu pune niciodată dialogul liniștit pe prima poziție în arsenalul de reparare a legăturilor. Niciunul nu are putere sau curaj, atunci când este evident că nu se mai poate repara și reface nimic din relația aceea, să pună piciorul în prag și să facă ruptura definitivă. Ei dau vina pe toți și pe toate, dar niciodată, dar absolut niciodată, nu sunt ei vinovați cu nimic pentru viața ”necăjită” pe care o au. Sora mea, ai terminat de bocit?
Am dat doar câteva exemple.
Dar cerșetori sunt pretutindeni.
Unii sunt chiar lângă noi. Lipiți aproape de noi.
Câțiva s-ar putea să fie chiar acum în fața ecranului citind durerea asta...
Nu, nu. Stai liniștit(ă)!
Nu-i vorba de tine.
Persoanele de față se exclud.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Iertatul tata avea o vorbă, învățată de la naşu-bătrânu, naşul lui de cununie, surd şi el ca şi mine, Dumnezeu să-i ierte pe amândoi, care tradusă sună cam aşa:
”Banii, puțini-mulți, să fie cu noroc, să te bucuri de ei. Doar la doctori să nu-i (fii nevoit să-i) dai.”
Mulțumesc.