Potrivită? Liniștită?

Îmi jurai că mi te-apropii,
Și-ți faci suflețelul sul,
Trupul să-ți zămislească copii,
Eu să te ador fudul.

Snopite în bătaie de ”iubit”/”prieten”/”soț”

”- Și ce crezi că ai să rezolvi cu asta?
 - Nu știu ce am să rezolv. Doar scriu și vom vedea ce se rezolvă.
 - Îți vei atrage zâmbetele bărbaților bătăuși și reproșurile și negațiile femeilor snopite în bătaie. 
 - Probabil. E de așteptat.
 - Atunci de pierzi vremea scriind despre asta? Nu se schimbă nimic pe aici de sute de ani în domeniul acesta.
- Nu cred că pierd vremea. Măcar uneia dacă-i deschid ochii, și ea va hotărî să nu mai accepte să ia bătaie ca un animal, mă declar mulțumit.
- N-ai nici o șansă! E inutil demersul tău.”

Zilele trecute am povestit cu perdea o scenă petrecută pe stradă chiar în fața mea la aproximativ o zece metri. Aici povestea în rezumat. Articolul a avut foarte puține vizualizări pe blog, iar pe Facebook foarte puține aprecieri. Nu interesa pe nimeni. Pe email am primit chiar o poveste siropoasă însoțită de rugămintea de a nu publica respectiva poveste și care se încheia cu fraza:

M-am îndrăgostit de tine, te părăsesc!

Ultima fiță în materie de motive de părăseală:

Frate și soră, furnică și greiere

Erau frați. El era cu cinci ani și jumătate mai mare, ea era o descurcăreață de mică.
Copii fiind, pe vremea comunismului, în anii 80-90, cei doi frați primeau dulciuri pe post de cadouri la diversele sărbători sau aniversări. Așa erau vremurile, unii spun că nu s-au schimbat foarte multe de atunci. Din păcate, au dreptate.

Animal şi veveriță

Merg spre magazin, sunt pe o stradă mică, trotuar îngust, cam frig, lume zgribulită, grăbită, încotoșmănită. În fața mea un el mare, lat și înalt, cu căciulă cu urechi, cu gluga hanoracului pusă peste căciulă, călcând ca un elefant, greoi, mătăhălos și cu a lui prietenă sau iubită - probabil, o mică și veselă veveriță, atârnată de mână, cu capul descoperit, părul lung prins într-o coadă simplă, demnă, dreaptă, pantofi sport roz, slim, fit, săltând pe vârfuri jucăușă. Discutau aprins, vociferau, gesticulau, se certau în mers alert, el domina peisajul acustic și vizual.
La un moment dat el se oprește brusc trăgând-o violent de mână, părul din capul ei flutură sălbatic în aer și  când ea se uită fix și mirată la el, o întreabă cu ură:

Durabilitatea se fondează zâmbind azi

Mi se tot aduce în față motivația asta copilărească și inconsistentă: că n-o/nu-l poți lăsa sau părăsi pentru că ai trăit 5/10/25/50 de ani alături de ea/el și că asta înseamnă că ai o relație durabilă și consistentă. Oare?!? 
Eu zic că nu.

Nu, n-ai, fii pe pace. N-ai nici o relație. Sau nu mai ai. Ai avut. Fuse și se duse. Simplul fapt că aduci acest argument, trecutul și durata, arată că nu ai nici o relație azi și nu este nici durabilă și nici consistentă. Viețuirea lângă cineva, ca o legumă sau un animal, și ele viețuiesc, nu-i fericire, e vegetare. Să trăiești cu cineva, realmente să trăiești, cu eros și patos, este rai și dulce miere. Iar durata este doar în mințile noastre. Uneori o relație de șase luni este mai amplă, mai prolifică și mai intensă ca multe căsnicii de multe decenii.

Mulți cred că simplul fapt că au stat câțiva ani de zile cu cineva îi face legați pe viață de respectiva/respectivul. Fals! Nu suntem legați de nimeni, nu ne aparține nimeni, noi nu aparținem nimănui, nici măcar trupul nu ne aparține - e de împrumut, nu datorăm nimănui nimic din ceea ce nu vrem cu dragă inimă, trup și suflet. Tocmai asta este problema uneori: că unii au stat în relație, pur și simplu au stat și s-au complăcut în sosul dulce-acrișor al comodității, n-au făcut nimic consistent pentru relație, pentru viitorul ei, pentru dezvoltarea sincronizată a fiecăruia și pentru creșterea împreună a cuplului.

Sunt cupluri în care câte unul merge mai repede la un moment dat. Are alte planuri, alte idei, alte aspirații, alte orizonturi. Se dezvoltă accentuat, crește, are nevoie de mai mai mult spațiu și de aerul mai rarefiat aferent, trece în alte dimensiuni. De cele mai multe ori așa se și întâmplă: partenerii nu fac aceeași pași, deși se iubesc, și nu se transformă simultan corespunzător celuilalt sau celeilalte. Inerent unii rămân mici altora, unii fac pași în față, alții rămân pe loc sau chiar dau înapoi. Din orgoliu sau mândrie, de cele mai multe ori prostești. Sau din lene, comoditate, sictir. Din acest moment drumul până la discuții în contradictoriu, dispute, certuri și despărțire este foarte scurt și inevitabil.

Lanțul fariseilor, slăbiciunea nefericitelor

Evident că este o blasfemie, dar trebuie să se știe că este fix aceeași mizerie:

14 februarie=28 februarie=1 martie=8 martie=comerț pur și, mai ales, simplu și fariseism de esență nobilă.
Dragostea, sentimentele, recunoștința față de semen n-au (ne)voie de o dată fixă. Și nici nu sunt unidirecționale.
Restul sunt povești. Care trebuie totuși spuse cu răbdare și cu calm. Iată:

Vitrina nu-i ca magazia

Grosul mărfii se depozitează în magazie. În depozit, acolo unde este spațiu mai mult și unde nu-i nevoie să ții curățenie-lună și nici să fie ordine impecabilă. Marfa o scoți la vânzare în față, la lumină, o ștergi de praf și-o pui în poziția cea mai avantajoasă pentru a atrage maxim de priviri și pentru a face cumpărătorul să bage mâna în buzunar. Vitrina vinde, este adevărat, dar toată marfa cu preț adăugat și strălucind din galantar provine și staționează inițial, la preț mult mai mic și având ambalajul pe ea, în depozit.

Ți s-ar ridica părul măciucă să constați câte persoane câștigă o grămadă de bani fiind niște ageamii și niște inocenți incompetenți în domeniile în care-și trag sforile și averile.
Ți s-ar chirci sufletul de durere să vezi câte femei frumoase, unele chiar măritate sau în relații amoroase de fb, sunt crunt de nefericite în dragoste, în trecut, în prezent și la marea majoritate și în viitor.

Spovedanie (mea culpa)

Pentru că este momentul potrivit, și pentru că duhovnicul meu nu este disponibil anul acesta, voi face acum ceea ce trebuia să fac demult. Trebuia să fac asta cu foarte mulți ani înainte, dar ticălos și târșelos cum sunt am tot amânat. Este prima oară când fac asta, fii indulgent(ă) cu mine, s-ar putea să mai greșesc sau să omit sau să spun diverse prostii, nu-i exclus.

Așadar, recunosc deschis: