Erau frați. El era cu cinci ani și jumătate mai mare, ea era o descurcăreață de mică.
Copii fiind, pe vremea comunismului, în anii 80-90, cei doi frați primeau dulciuri pe post de cadouri la diversele sărbători sau aniversări. Așa erau vremurile, unii spun că nu s-au schimbat foarte multe de atunci. Din păcate, au dreptate.
Cei doi frați primeau dulciurile și reacționau complet diferit la momentul recepționării zaharoaselor. Ea, mereu mai mică și mai alintată, mai iubită de părinți, neavând nici o problemă de sănătate, deschidea cutia sau ambalajul instantaneu și devora ciocolata, bomboanele, prăjiturile sau jeleurile pe loc. După câteva minute de zbucium al mâinilor ei mici și furibunde la ruperea poleialelor și de mestecare ultra-rapidă a savuroaselor, nu mai rămânea decât liniște, ambalaje triste și goale și un zâmbet larg și satisfăcut pe fața micuței killerițe de dulciuri.
El, frate mai mare, adică atunci când ea avea șapte-opt ani el avea vreo treisprezece-patrusprezece, primea dulciurile mulțumind politicos și le depozita imediat, nedeschise, într-un sertar al biroului la care-și făcea temele și care reprezenta colțul lui secret, buncărul ascuns, plin cu provizii dulci. Treceau luni de zile, uneori chiar ani, unele dintre produsele respective expirau, dar băiețelul nu prea se atingea de depozitul de zahăr. Le păstra pentru un eveniment special pe care să-l sărbătorească cu ”un dulce”.
Așa se întâmpla de fiecare dată. Fără excepție. Mai mult chiar, după câteva săptămâni sau chiar și zile de la o sărbătoare sau o petrecere la care cei doi copii primeau respectivele cadouri dulci, ea venea negreșit și zâmbitoare în camera lui și-i cerea direct și de la obraz ceva dulce. Știa unde-i ascunzătoarea lui și insista până îl îndupleca. De cele mai multe ori reușea cu vorba bună, dar când nu izbutea se derula dialogul:
- Noi doi nu suntem frați? - întreba ea curajoasă, pe la zece sau unsprezece sau doisprezece ani.
- Ba da, răspundea el neștiutor, deși mai mare de vârstă, adolescent deja.
- Și mama nu ne-a învățat să împărțim ca frații în jumătate tot ce avem fiecare?
- Ba da, admitea păcălitul naiv.
- Atunci dă-mi și mie jumătate din ceva dulce de la tine din birou, doar sunt sora ta, nu-i așa?
El îi dădea deseori din dulciurile lui în urma pledoariei, rareori mai făcea câte un ”exces” și ”jaf” și premiindu-și vreo reușită de la școală sau de la sport, savura îndelung, câteva zile legate, deseori o săptămână, cu înghițituri de bucățele mici-mici, o ciocolățică pe care sor-sa o dădea gata în câteva zeci de secunde.
Anii trecură în goană. Și după două-trei decenii, la alte nivele, vorbim acum de bani, investiții și cheltuieli, lucrurile stau la fel ca în copilărie între cei doi frați. Ea cheltuie aproape instantaneu tot ce câștigă, se plimbă prin toate colțurile lumii, se îmbracă doar cu etichete arhicunoscute, bate mallurile și aeroporturile, petrecerile și evenimentele mondene cu familia nouă unde s-a măritat, cu rude și prieteni, și câștigă de la excelent în sus mereu, indiferent unde a lucrat, net mai mult decât frati-su care strânge și drămuiește fiecare leu și face diverse depozite și investiții, apreciază mai mult natura, sănătatea, viața la țară și liniștea.
Uneori în viață nimic nu se schimbă. Nici măcar decorurile. Poate doar volumele și greutățile.
Copii fiind, pe vremea comunismului, în anii 80-90, cei doi frați primeau dulciuri pe post de cadouri la diversele sărbători sau aniversări. Așa erau vremurile, unii spun că nu s-au schimbat foarte multe de atunci. Din păcate, au dreptate.
Cei doi frați primeau dulciurile și reacționau complet diferit la momentul recepționării zaharoaselor. Ea, mereu mai mică și mai alintată, mai iubită de părinți, neavând nici o problemă de sănătate, deschidea cutia sau ambalajul instantaneu și devora ciocolata, bomboanele, prăjiturile sau jeleurile pe loc. După câteva minute de zbucium al mâinilor ei mici și furibunde la ruperea poleialelor și de mestecare ultra-rapidă a savuroaselor, nu mai rămânea decât liniște, ambalaje triste și goale și un zâmbet larg și satisfăcut pe fața micuței killerițe de dulciuri.
El, frate mai mare, adică atunci când ea avea șapte-opt ani el avea vreo treisprezece-patrusprezece, primea dulciurile mulțumind politicos și le depozita imediat, nedeschise, într-un sertar al biroului la care-și făcea temele și care reprezenta colțul lui secret, buncărul ascuns, plin cu provizii dulci. Treceau luni de zile, uneori chiar ani, unele dintre produsele respective expirau, dar băiețelul nu prea se atingea de depozitul de zahăr. Le păstra pentru un eveniment special pe care să-l sărbătorească cu ”un dulce”.
Așa se întâmpla de fiecare dată. Fără excepție. Mai mult chiar, după câteva săptămâni sau chiar și zile de la o sărbătoare sau o petrecere la care cei doi copii primeau respectivele cadouri dulci, ea venea negreșit și zâmbitoare în camera lui și-i cerea direct și de la obraz ceva dulce. Știa unde-i ascunzătoarea lui și insista până îl îndupleca. De cele mai multe ori reușea cu vorba bună, dar când nu izbutea se derula dialogul:
- Noi doi nu suntem frați? - întreba ea curajoasă, pe la zece sau unsprezece sau doisprezece ani.
- Ba da, răspundea el neștiutor, deși mai mare de vârstă, adolescent deja.
- Și mama nu ne-a învățat să împărțim ca frații în jumătate tot ce avem fiecare?
- Ba da, admitea păcălitul naiv.
- Atunci dă-mi și mie jumătate din ceva dulce de la tine din birou, doar sunt sora ta, nu-i așa?
El îi dădea deseori din dulciurile lui în urma pledoariei, rareori mai făcea câte un ”exces” și ”jaf” și premiindu-și vreo reușită de la școală sau de la sport, savura îndelung, câteva zile legate, deseori o săptămână, cu înghițituri de bucățele mici-mici, o ciocolățică pe care sor-sa o dădea gata în câteva zeci de secunde.
Anii trecură în goană. Și după două-trei decenii, la alte nivele, vorbim acum de bani, investiții și cheltuieli, lucrurile stau la fel ca în copilărie între cei doi frați. Ea cheltuie aproape instantaneu tot ce câștigă, se plimbă prin toate colțurile lumii, se îmbracă doar cu etichete arhicunoscute, bate mallurile și aeroporturile, petrecerile și evenimentele mondene cu familia nouă unde s-a măritat, cu rude și prieteni, și câștigă de la excelent în sus mereu, indiferent unde a lucrat, net mai mult decât frati-su care strânge și drămuiește fiecare leu și face diverse depozite și investiții, apreciază mai mult natura, sănătatea, viața la țară și liniștea.
Uneori în viață nimic nu se schimbă. Nici măcar decorurile. Poate doar volumele și greutățile.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Iertatul tata avea o vorbă, învățată de la naşu-bătrânu, naşul lui de cununie, surd şi el ca şi mine, Dumnezeu să-i ierte pe amândoi, care tradusă sună cam aşa:
”Banii, puțini-mulți, să fie cu noroc, să te bucuri de ei. Doar la doctori să nu-i (fii nevoit să-i) dai.”
Mulțumesc.