El, elegant, pedant, mereu zâmbitor, caritabil, o fascinase pe mama ei mai întâi cu flori, zâmbete, plimbări și promisiuni. Când și ea îl cunoaște, târziu, pirostriile erau calde deja și se așezaseră de ceva vreme pe frunți. Un singur prieten o avertizează de la bun început că totul este o spoială. Încearcă să-i explice că-i doar un manechin. Bineînțeles că este considerat nebun imediat, așa l-au considerat mulți, că nu vede evidența pe care o vede o lume întreagă, ”ești gelos”, ”ești invidios” - spunea lumea ”sănătoasă”. Nebunul văzuse un om simplu. Foarte simplu și rudimentar. Un purtător ilegal de pantaloni.
Ea, tânără, necoaptă nici la 30+ de ani, ascultând de mama ca de sfânta scriptură, mamă care o ține pe loc în dezvoltare ca un guru retrograd și depășit de vremuri. Deși tânără ea este lipsită de energie, workăholică, niciodată neavând timp și bani deși câștigă colosal, etern nemulțumită de ea, de prieteni, de soț, de colegi, de muncă. O mică și drăgălașă cerșetoare, așa era pe atunci.
Nu cred în accepțiunea general acceptată că omul se judecă după fapte. Nici pe departe, dimpotrivă. Avem în zilele noastre atâția ”creștini” mari făcători de fapte bune, vedem atâția ”specialiști” gestionând și legiferând proiecte bune și o grămadă de ”oameni de bine” plecați din siajul și cultura lui Iliescu sau a epigonilor lui. Dar dacă dai puțin perdeaua la o parte, sau dacă măcar dai jos o secundă ochelarii de cal, ai putea lesne observa că toate faptele lor bune ori au condus la dezastre pentru societatea din ce în ce mai pauperă și mai naivă ori ei n-au făcut altceva decât să mascheze sau disimuleze lacune grave profesionale sau morale ori jafuri sau devalizări ale acoliților ce au spoliat țara și implicit pe fiecare amărât în parte.
Omul nu se judecă. Omul doar se iubește sau se lasă în plata Domnului. Doar cel de sus ne poate judeca sau instanțele statului în funcție de situație, circumstanțe sau legi. Dar un om nu-l poți categorisi doar după fapte, dacă vrei cu adevărat să-i vezi sufletul și mintea. Dimpotrivă. Pentru a-l cunoaște mai bine trebuie să asculți cu atenție și ceea ce vorbește, cum vorbește, când vorbește, ce scrie, cum scrie, când scrie, cum gândește, cât de repede gândește, cum își adaptează viteza minții la momentul trecerii în acțiune, cum tratează pe inferiori, pe subalterni, pe cei aflați în dificultate, cum vede binele său și corelația cu binele celorlalți, cum se bucură la victorie, dar mai ales cum plânge la înfrângeri.
Toate acestea ar trebui observate pe termen lung pentru că omul se mai și schimbă. Și în bine și în mai puțin bine. Tocmai de asta este o eroare să judeci pripit și decisiv pe cineva, dar este și mai naiv să crezi că poți analiza corect pe cineva doar după fapte, fie ele bune sau mai puțin bune.
După ce divorțul se încheie, cu țigănia de rigoare dintre româncă și arianul ei - fost, încă frumoasa, dar uzata de acum, domnișoară fu întrebată într-o seară la o terasă cu prietenii ei cum îl vede ea acum pe ”omul bun ca pâinea, care ajută pe nevoiași, care face fapte bune, care e atâââât de drăguț și de atent cu ea, care i-a produs atâtea momente fericite...” și pe care l-a dorit atât de intens și degrabă de soț.
Inițial fu tentată, reflexul sângelui ei fierbinte fusese la un pas s-o trădeze iarăși, să reacționeze instinctual, urât, rău, tranșant. Dar ea întâlni ochii celui care îi spusese mai demult să nu se mai grăbească în a aprecia un om doar după coajă. Era chiar nebunul care o avertizase fix înainte de căsătorie privind eșecul iminent.
După ce-i văzu privirea blândă a ”invidiosului”, cu toate că rănile îi erau încă proaspete și pe carne și pe suflet de la fostul, ea trase adânc aer pe nas, se liniști ușor și ștergându-și o lacrimă imaginară zâmbi discret și răspunse încetișor:
”- Când făcea fapte bune și eu nu-l cunoșteam în profunzime, viața a dovedit că m-am păcălit teribil, ziceam de el că este un om minunat, extraordinar, ”vai ce norocoasă sunt că m-a ales pe mine”. Acum, după toate rele și răutățile pe care i le-am suportat și începând să-l cunosc puțin mai ales după toată țigănia cu divorțul care mi-a mâncat sănătatea, aș înclina să spun că-i o javră ordinară și un caracter ascuns și infect, un nebun ce ar trebui să fie legat și dus la Bălăceanca, Obregia sau Săpoca. Dar noi suntem tineri încă. Așa că spun doar atât despre el acum: e doar un om ca toți ceilalți din larga lume. Eu nu-l mai apreciez și nici nu-l mai judec.
Să-l judece cel de Sus!”
Ea, tânără, necoaptă nici la 30+ de ani, ascultând de mama ca de sfânta scriptură, mamă care o ține pe loc în dezvoltare ca un guru retrograd și depășit de vremuri. Deși tânără ea este lipsită de energie, workăholică, niciodată neavând timp și bani deși câștigă colosal, etern nemulțumită de ea, de prieteni, de soț, de colegi, de muncă. O mică și drăgălașă cerșetoare, așa era pe atunci.
Nu cred în accepțiunea general acceptată că omul se judecă după fapte. Nici pe departe, dimpotrivă. Avem în zilele noastre atâția ”creștini” mari făcători de fapte bune, vedem atâția ”specialiști” gestionând și legiferând proiecte bune și o grămadă de ”oameni de bine” plecați din siajul și cultura lui Iliescu sau a epigonilor lui. Dar dacă dai puțin perdeaua la o parte, sau dacă măcar dai jos o secundă ochelarii de cal, ai putea lesne observa că toate faptele lor bune ori au condus la dezastre pentru societatea din ce în ce mai pauperă și mai naivă ori ei n-au făcut altceva decât să mascheze sau disimuleze lacune grave profesionale sau morale ori jafuri sau devalizări ale acoliților ce au spoliat țara și implicit pe fiecare amărât în parte.
Omul nu se judecă. Omul doar se iubește sau se lasă în plata Domnului. Doar cel de sus ne poate judeca sau instanțele statului în funcție de situație, circumstanțe sau legi. Dar un om nu-l poți categorisi doar după fapte, dacă vrei cu adevărat să-i vezi sufletul și mintea. Dimpotrivă. Pentru a-l cunoaște mai bine trebuie să asculți cu atenție și ceea ce vorbește, cum vorbește, când vorbește, ce scrie, cum scrie, când scrie, cum gândește, cât de repede gândește, cum își adaptează viteza minții la momentul trecerii în acțiune, cum tratează pe inferiori, pe subalterni, pe cei aflați în dificultate, cum vede binele său și corelația cu binele celorlalți, cum se bucură la victorie, dar mai ales cum plânge la înfrângeri.
Toate acestea ar trebui observate pe termen lung pentru că omul se mai și schimbă. Și în bine și în mai puțin bine. Tocmai de asta este o eroare să judeci pripit și decisiv pe cineva, dar este și mai naiv să crezi că poți analiza corect pe cineva doar după fapte, fie ele bune sau mai puțin bune.
După ce divorțul se încheie, cu țigănia de rigoare dintre româncă și arianul ei - fost, încă frumoasa, dar uzata de acum, domnișoară fu întrebată într-o seară la o terasă cu prietenii ei cum îl vede ea acum pe ”omul bun ca pâinea, care ajută pe nevoiași, care face fapte bune, care e atâââât de drăguț și de atent cu ea, care i-a produs atâtea momente fericite...” și pe care l-a dorit atât de intens și degrabă de soț.
Inițial fu tentată, reflexul sângelui ei fierbinte fusese la un pas s-o trădeze iarăși, să reacționeze instinctual, urât, rău, tranșant. Dar ea întâlni ochii celui care îi spusese mai demult să nu se mai grăbească în a aprecia un om doar după coajă. Era chiar nebunul care o avertizase fix înainte de căsătorie privind eșecul iminent.
După ce-i văzu privirea blândă a ”invidiosului”, cu toate că rănile îi erau încă proaspete și pe carne și pe suflet de la fostul, ea trase adânc aer pe nas, se liniști ușor și ștergându-și o lacrimă imaginară zâmbi discret și răspunse încetișor:
”- Când făcea fapte bune și eu nu-l cunoșteam în profunzime, viața a dovedit că m-am păcălit teribil, ziceam de el că este un om minunat, extraordinar, ”vai ce norocoasă sunt că m-a ales pe mine”. Acum, după toate rele și răutățile pe care i le-am suportat și începând să-l cunosc puțin mai ales după toată țigănia cu divorțul care mi-a mâncat sănătatea, aș înclina să spun că-i o javră ordinară și un caracter ascuns și infect, un nebun ce ar trebui să fie legat și dus la Bălăceanca, Obregia sau Săpoca. Dar noi suntem tineri încă. Așa că spun doar atât despre el acum: e doar un om ca toți ceilalți din larga lume. Eu nu-l mai apreciez și nici nu-l mai judec.
Să-l judece cel de Sus!”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Iertatul tata avea o vorbă, învățată de la naşu-bătrânu, naşul lui de cununie, surd şi el ca şi mine, Dumnezeu să-i ierte pe amândoi, care tradusă sună cam aşa:
”Banii, puțini-mulți, să fie cu noroc, să te bucuri de ei. Doar la doctori să nu-i (fii nevoit să-i) dai.”
Mulțumesc.