Patruzeci de ani curând

Aveam urechea stângă înfundată încă de miercuri seară imediat după ce am plecat de la celebra piscină. Pe motor, cu casca în cap, viteză, vânt, răcoare, adrenalină, nu simți nimic în neregulă cu auzul pentru că totul este estompat sau distras de repeziciunea succesiunilor din fața ochilor și din interiorul inimii. Sufletul oricum zboară nonstop așa că el este obișnuit cu aerul și lejeritatea, dar pe suflet nu te poți baza să-ți protejeze carnea. Carnea-i de împrumut pentru spirit așa că pe suflet nu-l interesează degradarea carcasei. Atenția este concentrată mai mult pe văz și foarte puțin pe auz care oricum este blocat de cască și la mine este și defect din naștere eu fiind hipoacuzic bilateral de gradul trei. Am zis că nu-i nimic grav și că mă voi reface până a doua zi sau maxim până vineri dimineață.

Ieri, sâmbătă, am făcut ultimul pas spre patruzeci de anișori pe care-i voi împlini la anul. Să știi că nu-i ușor să vezi trecerea anilor la vârsta mea, deși deseori este plăcut, mult mai plăcut decât cu un deceniu sau chiar cu două în urmă.

Nu îmbătrânesc, eu devin din ce în ce mai tânăr cu fiecare an, nu glumesc aici – chiar asta se întâmplă!, fizic și psihic, sufletul oricum n-are vârstă, dar simt o sedimentare implacabilă a experienței și o lentoare cum se fixează, deși vivace, din ce în ce mai pregnantă în toate, dar mai ales în decizii, sentimente, mișcări, relații și reacții. Nu mai înregistrez zig-zag-uri, cumva linia vieții este ca linia apei unei mări liniștite având doar ocazionale mici unduiri ale valurilor abia perceptibile cu ochiul liber neatent. Mai puțină adrenalină, mai multă sare, zahăr, piper și ceva grăsimi, toate în doze sănătoase, hrănitoare. Nu știu dacă-i bine, dar mi-e bine, mulțumesc de întrebare.

De fapt nu mi-e chiar bine azi pentru că vineri seara durerea din ureche a apărut brusc și s-a apăsat peste disconfortul cauzat de mâncărimea și înfundarea din ce în ce mai dese ale urechii stângi. Oare ce anume nu vreau eu să aud cu stânga și subconștientul mi-a blocat accesul acolo? Oare ce mesaj mi se transmite prin această afecțiune pe care n-am mai avut-o de peste douăzecizeci-douăzecișicinci de ani?

De nouă ani n-am mai aniversat ziua mea. Adică n-am mai dat mese întinse cu gașca de prieteni sau familia extinsă lângă mine. N-o voi face nici anul ăsta și cred că nici la anul. Sunt mai liniștit și mai mulțumit așa și nu vreau să mă agit cu emoții ce și așa îmi năvălesc prin telefon, email, feisbuc și sms. Sunt un tip sensibil, recunosc deschis asta, nu mai pot suporta și întâlnirea cu terți, nici mulți nici puțini. ”Petrec” cu o singură persoană, maxim două sau trei, dar și dacă aș fi singur de ziua mea n-ar fi absolut nici o problemă. Pot spune că cea mai frumoasă aniversare a fost cea în care am petrecut cu o singură persoană, căruia îi mulțumesc încă o dată pentru calda afecțiune constantă, pentru răbdarea de a mă suporta și pentru atenția concentrată la sensibilitatea mea uneori exagerată. Îi mulțumesc și pentru flori... Poza cu galbenele este mai jos.

Dar anul ăsta totuși ceva s-a schimbat. Am primit dis-de-dimineață, ieri, sâmbătă, ce surpriză matinală !!!, acele fire de floarea soarelui și m-am abținut cu greu să nu lăcrimez. Da, și animalele feroce se emoționează câteodată, bărbații plâng deseori. E adevărat nu toți, de fapt doar o mică-mică parte a lor. Nu-i vezi tu pentru că n-ai ochelarii bine calibrați sau pentru că nu ești acolo unde trebuie la momentul potrivit, evident. Nu, nu-i vina ta.

Schimbarea a venit din interiorul meu în sensul unei toleranțe. Deși am zis de zeci de ani, am și scris asta, că nu este nici un merit și nici nu trebuie sărbătorită trecerea anilor, astăzi văd puțin altfel lucrurile. Am cunoscut prea multe situații de tineri care și-au luat gâtul, ori sau aruncat în gol sau au comis necugetate oprindu-și brusc și relativ inexplicabil scurta viață. Deci am și eu un merit că n-am făcut o nefăcută și că am ajuns cum-necum la treizecișinouă de anișori.

Până în prânz am fost și am îmbrățișat-o eu pe mama, i-am spus că o iubesc, am pupat-o apăsat, am cadorisit-o cum fac de ceva anișori, i-am mulțumit că m-a născut (relativ) sănătos și că m-a îndrumat, atât cât putea și știa și ea la tinerețea, originile și educația ei de atunci, pe căi albe și drepte, chiar dacă nu erau cele mai scurte și nici cele mai profitabile sau ușoare.

Deși nu simt nici acum, la aproape patruzeci de ani, nimic din renumita și mult râvnita dragoste de mamă. Poate că mi-ar fi prins bine să simt și să savurez iubirea maternă așa cum este evocată de prieteni sau rude, să mă învălui în liniștea căldurii îmbrățișării ei, la pieptul ei de unde am crescut, acolo unde nu-ți este frică de nimeni și de nimic și unde toate lucrurile se rezolvă sau scad drastic în amplitudine sau importanță.

Da!, tânjesc de patruzeci de ani după căldura iubirii materne, mi-a lipsit când eram copil mic și-mi mai lipsește uneori și azi când sunt uneori un copil mare, dar tot nemângâiat și uneori nealintat.

Sâmbătă după-amiază, spre seară, când am revenit de la cimitir de la tata unde am stat de vorbă cu el și i-am udat trandafirii, durerile mi-au cuprins întreaga ureche stângă, și pavilionul și carnea de jur-împrejur, maxilarul inferior precum și tâmpla. N-am mai răspuns la nici un telefon, și-mi cer scuze acum tuturor cu această ocazie, nu mai suportam să ating nimic de cap și gândurile mi se buluceau în ochi de durere. Când se și întunecase bine afară nu mai putea mișca mandibula și capul îmi suna ca un pepene dacă îl ciocăneai.

Este adevărat că mulți caută sărbătoarea din orice în mijlocul viețuirii terne. Sunt de acord că dacă ai trăi deplin și liber trecerea anilor nu te va marca, nu-și va lăsa amprenta asupra ta și nici nu te va pune pe gândurile unei celebrări. Poți celebra fiecare zi și trecerea fiecărei nopți. Orice dimineață este o victorie și este o sursă de bucurie și de sărbătoare pentru mine.  Mă pup și mă iau în brațe și mă felicit că am fost norocos cadorisit cu încă o zi nouă în raiul pământesc.

Ieri noapte târziu am ajuns la Spitalul de Urgență - cel mai mare și mai bine dotat din capitală. Mă durea atât de tare urechea că-mi venea să iau un cuțit bine ascuțit și s-o tai și s-o arunc departe și pe ea și pe toată zona adiacentă care parcă se umpluse de ceva rău care se umfla în interior și mă mânca îngrozitor. Cei de acolo, asistentele de la recepție, după o așteptare de câteva zeci de minute printre zeci de minoritari tăiați sau bătuți ce umpleau sălile și culoarele de așteptare plus perimetrele exterioare spitalului, de la Primiri Urgențe, mi-au spus imediat și zâmbitoare că n-au medic orelist. N-au avut niciodată. Am rugat-o pe domnișoara de la ghișeu ca măcar să se uite cineva, orice fel de doctor, cu pâlnia în urechea, în gura sau în nasul mele și doar să-mi spună ce-i acolo și cât de grav este sau măcar să-mi bage un aspirator să-mi scoată ce Dumnezeu intrase și se infectase acolo. M-aș fi uitat și eu cu o cameră acolo și mi-aș fi scos singur mizeria din cap dacă aș fi avut echipamentele necesare. Domnișoara drăguță, cea blondă din stânga, bruneta mai purie din dreapta părea obosită sau sictirită, mi-a replicat că n-au nici un fel de scule sau echipamente pentru ORL în spital și că-mi recomandă să merg la Colțea, unde există cameră de gardă de specialitate, sau mai bine direct la spitalul de urechi Hociotă din Panduri – unde m-am și dus până la urmă. Aici am mai stat vreo oră pe hol, aveam vreo cinci-șase suferinzi înaintea mea, până să mă vadă unica doctoriță de gardă din tot spitalul. Doctorița a fost răbdătoare, zâmbitoare, rapidă, empatică, simpatică. Mult după miezul nopții am ajuns la farmacie să cumpăr medicamentele prescrise. Pe lungul pomelnic, și pe verso, unde erau înșirate antibiotice, antinevralgice, picături de urechi – două feluri, picături de nas, antialergice pe care am plătit o sumă consistentă, scria că am o afecțiune pe care dacă n-o tratezi din pripă și corespunzător poate fi mortală în câteva zile. Câteva zile... Eu de miercuri seara am simțit ceva în neregulă, dar am amânat vreo trei zile mersul la doctor.

Dumnezeule Mare!

O bună felicitare de ziua cuiva, înainte de ”Lamulțiani!” cred că ar fi ”Cum te simți?”. Sau ”Cum ești?”, sau ”Ești bine?”. Pentru că nu știi niciodată în umbra unui zâmbet larg câtă durere mustește sau câtă suferință este camuflată în spatele unei bune-dispoziții de o zi aniversară din an.

M-am trezit azi dimineață fără durerea nocturnă cruntă din momentul când am băgat primul rând de medicamente pe toate găurile. Urechea era tot bine înfundată, n-aud mare lucru nici acum cu ea, trăiesc tot ”într-o ureche”, dar un zâmbet uriaș m-a întâmpinat în oglinda din dreapta patului. O nouă zi de trăit mi-a fost iarăși oferită, Soarele mă chema, stomacul își cerea vehement drepturile și viața pare iarăși roz. 

Sunt mai fericit azi ușor bolnav decât acum zece ani când eram mult mai tânăr și perfect sănătos.

De ce oare?