luni, 7 august 2017

Adio telefon smart! Adio!

Săptămânile trecute mi-a murit telefonul. Avea niște anișori, dăduse mici semne că-i vremea să-l schimb, dar mă atașasem de el și am tot lungit-o. Într-o zi pe plajă, dis de dimineața, era vreo 08.00 deja, în timp ce o domnișoară, cu un câine alb, se holba la melcul meu, telefonul s-a blocat brusc și apoi s-a închis definitiv deși avea 87% baterie. L-am pus la reîncărcat mai spre seară, i-am tot scos și repus bateria, i-am pus altă baterie, dar nimic nu l-a mai convins să repornească vreodată. I s-a ars sursa, aveam să aflu mai târziu, și nimic nu se mai putea face pentru a fi resuscitat.
Am suferit. Mă obișnuisem cu el, îți făcea bine treaba, mă ajuta, îmi era supus și devotat. Am pierdut definitiv mai multe poze, notițe, înregistrări audio ale unor gânduri și rânduri. Îmi pare rău că l-am pierdut, mă doare cumva, deși el este fizic lângă mine. De fapt, durerea mea este legată de faptul că am pierdut funcțiunile lui, interacțiunea cu el, informațiile pe care mi le oferea generos, suportul pe care-mi depuneam eu prinosul și prisosul, parteneriatul lui, compania lui, acea valoroasă con-panem, mai ții minte?

Cred că poate cumva similar stau lucrurile și cu oamenii care se duc pe lumea cealaltă sau pleacă de lângă noi după ce ne-au intrat la inimă și s-au cuibărit pisicește o vreme pe acolo. Deși ei sunt în continuare lângă noi, în sufletul sau în experiența noastră, pe noi ne doare pierderea funcțiunilor comune, a interacțiunii, a informațiilor interschimbabile, a companiei calde și blânde, poate chiar a îmbrățișărilor, a mângâierilor sau a susținerii necondiționate. Știi cine te susține necondiționat, da?

Eu m-am întors la un telefon mai vechi, perfect funcțional, pe care-l foloseam până să apară smartul ce s-a defectat de curând și brusc. Are taste, n-are internet de viteză, n-are aplicații, nu-i ”smart”, dar îi ține bateria aproape o săptămână și-mi dă timpi liberi, liniște și spațiu.

Un pas înapoi, de multe ori în momentele grele, te poate ajuta să vezi mai bine prezentul, să mulțumești recunoscător pentru frumosul trecut și să binecuvântezi fabulosul viitor ce va veni negreșit.

Un comentariu:

Iertatul tata avea o vorbă, învățată de la naşu-bătrânu, naşul lui de cununie, surd şi el ca şi mine, Dumnezeu să-i ierte pe amândoi, care tradusă sună cam aşa:
”Banii, puțini-mulți, să fie cu noroc, să te bucuri de ei. Doar la doctori să nu-i (fii nevoit să-i) dai.”
Mulțumesc.