Paris, și eu te iubesc!

După ce l-am ridicat de pe jos, căzuse pe scări aproape în cap, dar a avut un reflex de fost smardoi și și-a ferit fața în ultima secundă, m-a strâns în brațe şi mi-a mulțumit clătinându-se. S-a lovit doar puțin la spate, la umăr, nu pățise nimic deosebit. Altul s-ar fi făcut muci, ar fi rămas locului acolo după căderea aia. Eu eram chiar în spatele lui, la nici doi-trei metri, am văzut moartea lui cu ochii mei.

Paris băuse iarăși prea mult și la șaizecișinouă de ani ficatul nu mai duce ca la douăzeci. L-am dus acasă, mai mult cu forța, voia să mai stea de şi la pomană, cam toți se uitau deja chiorâș la el și nu doream să aud sau să văd scene pe care le-am văzut de atâtea ori cu tata în aceeași ipostază.

Probabil că era și vina mea, puțin, eu îi adusesem sticla de whisky de jos, sticlă pe care o golise jumătate în nici două-trei ore cu mâncare de post, nu știam că la gută nu-i bun alcoolul și nici că fostul șmecher de cartier a terminat benzina și nu mai duce cum ducea. Era deja mai mult de două noaptea, tensiunea, emoțiile și oboseala l-au îngenuncheat. Așa i se întâmpla și lui tata, nici el nu era bețiv de cursă lungă. Se machea repede, din câteva pahare, și apoi lumea profita de gura lui slobodă ca să-l provoace. Și mie era să mi se întâmple la fel în seara aceea, la priveghi, noroc că n-am băut decât două pahare de vin, dar mâncasem bine și am fost liniștit când am fost categorit ” cum e sacul și peticul”, adică eram amândoi doi alcooliști – asta voia să se spună, de către un alt unchi, absolut inutil, fals și gratuit. Tot așa îl provoca lumea și pe tata. Tata reacționa instantaneu la jigniri, dar eu, cu ajutorul Bunului Dumnezeu, m-am abținut atunci.

Când l-am debarcat acasă, după vreo zece minute de mers cu mașina, își revenise puțin. Am parcat în lateralul blocului lui de garsoniere și am mers ceva pe jos prin frigul de noiembrie în ziua când murise dădica. Când am ajuns la lift și apoi când am intrat în garsonieră își revenise complet. Nici o urmă de amețeală nu mai avea. I-am pus sacoșele cu ”dari” pe masă în bucătărie, dari înseamnă pomană, și dau să plec. Îl mai rog doar să se odihnească și-l rog ca nu cumva să lipsească a doua zi de la înmormântare. 

M-a luat în brațe, din nou, m-a strâns tare și apoi mi-a spus scurt că mă iubește.

I-am răspuns imediat că și eu îl iubesc și am plecat cu lacrimi în ochi la lift. Nu știu de ce lacrimi, nu mă întreba. Așa plâng eu deseori, mp!

P.S.:

Paris este un fel de unchi de departe, un paria al neamului nostru, dar care îmi este în anumite momente, ca în zilele înmormântării dădicăi, mai aproape ca mulți alții ce sunt rude directe de sânge și cu un renume ”impecabil”. Câte știu eu despre ”impecabilii” aceia... să fiu sănătos, nimeni niciodată nu va afla. Că dacă se află nu mai rămâne piatră pe piatră în multe fortărețe.

La masa de după îngropăciune, unde a fost iarăși cel mai cuminte, la fel cum fusese și la priveghi unde un unchi bun s-a luat iarăși degeaba și de el și de mine, Paris nu m-a băgat în seamă toată după-amiaza, probabil pentru eu eram ocupat cu preotul și cu treburile uzuale cu mama pe acolo. A prins un singur moment, după ce terminasem de mâncat și mă pregăteam să-l duc pe părinte înapoi acasă, la parohie, în care i-am întâlnit privirea, și, ducând amândouă mâinile la piept, mi-a spus din nou, conspirativ:

- Geluțu, te iubesc!

I-am răspuns natural, și mulți s-au uitat iarăși urât la noi, ca la ”doi alcooliști notorii”, fără să clipesc:

- Paris, știi bine că și eu te iubesc!