Nu-i vina ta!

Nu-i vina ta că noi nu mai suntem liniștiți tot timpul și nu-i vina ta că în curând tentațiile în creștere din jurul tău îți vor dărâma firava apărare a cetății și vei fi iubită fix cum îți dorești. (Nu te învățau prietenele tale că trebuie să dai o șansă și altora și că trebuie să guști din toate?) Dar noi nu vom mai fi doar doi, adică una-împreună, ești conștientă de asta, nu?, și nici asta nu-i vina ta.

Nu-i vina ta că eu nu-mi găsesc calea, nu-i vina ta că eu nu-mi (re)găsesc menirea și vocația, poate că atunci când voi avea mai mult timp liber voi desluși cărarea înapoi către mine. Sau poate atunci când voi fi departe. Mult mai departe, de mine, de tine, de noi, de țară.

Nu-i vina ta că trece timpul repede, dar nu tot timpul în favoarea noastră. Poate că și noi ar fi trebuit să facem ceva să nu lăsăm să treacă timpul așa fără borne și fără repere, să fi fost mai atenți la noi. Să fi făcut planuri și să ne fi ținut strâns de ele, dar nici asta nu-i vina ta. Nu spunea lumea că sunt arogant și că mă dau mare și că mă cred superior și că tu meriți să nu te oprești la primul? Dar eu n-am fost nici măcar primul.
Nu-i vina ta că nu mă auzi, eu sunt peltic și sâsâit și știu că-i este greu oricui să mă asculte.
Nu-i vina ta că nu înțelegi și nu apreciezi cum arată tabloul viitorului zugrăvit de mine, sunt atâția alți pictori care abia așteaptă să-ți dea o ciorbă cu mormoloci, să-ți cumpere o morișcă din talciocul de pe deal de la aer curat și să te plimbe pe coclauri; acolo cu mii de lauri unde știi cum este cu sănătatea celor ce vor mai mult, nu? Doar ai o grămadă de exemple în jurul tău, ce altă probă mai bună vrei?
Nu-i vina ta că eu sunt ”zgârcoman” - ce bine ticluit cuvânt ai găsit, îmi place, e mai blând decât ”zgârcit”, deși n-ai dreptate nici aici, dar asta ar fi trebuit s-o simți, s-o înțelegi, nu să ți-o tot explic eu. Vei primi de la cel cu care ți-ai savurat și petrecut tinerețea o grămadă de dărnicie largă și galantonie. Și implicit de la următorii pretendenți vei primi la fel din plin, sunt ferm convins de asta, nu din zgârcenie ca de la mine. Îhî! Nu-i vina ta, vei vedea.

Nu-i vina ta că m-ai mințit dezinvolt mereu și cu încredere adolescentină de atâtea ori, de ce?!?, cu toate că eu nu te-am verificat niciodată, deși eu îți cerusem un singur lucru: onestitate.

Nu-i vina ta că ești rea cu mine, m-am obișnuit cu asta de mic copil, dar nu mai am putere să iubesc o altă femeie rea, neînțelegătoare, nerăbdătoare. Nu-i vina ta, dar eu am îmbătrânit și aș prefera să fie cineva bun cu mine, să fie răbdătoare și înțelegătoare, măcar atât cât sunt și eu. Bună să fie femeia aceea, asta ar fi suficient pentru mine acum!

Nu-i vina ta că eu tot scriu și scriu și scriu, evident că degeaba scriu, dar lumea este prea ocupată și prea neatentă la rânduri și graba le strică mereu treaba, copii, sănătatea, viitorul. Puțini citesc și gânduri, foarte puține văd și simt și printre rânduri, dar asta este bine și nici măcar nu-i vina ta, din nou. E vina mea că încă scriu, supurând.

Nu-i (numai) vina ta că au fost niște ani minunați, asta trebuie să nu uităm niciodată, dacă putem să fim măcar acum corecți. Să ținem minte că cineva a lăsat totul și pe toți și toate deoparte pentru a se dedica acestui proiect, acestei frumoase povești de dragoste, pentru a fi la dispoziție, s-a pus total abandonat în palma ta - trebuia doar să închizi pumnul repede și să-l duci apoi la piept pentru totdeauna. Dacă nu se dedica cineva total, știi bine asta, n-am fi putut avea relația noastră niciodată la cotele la care a ajuns. Nu-i un reproș, a fost cea mai frumoasă perioadă din viața mea, recunosc și am s-o spun în gura mare multă vreme, e doar o constatare personală amară și tardivă. Mai acru este că această constatare este exclusiv personală, nu comună, dar nici asta nu-i vina ta.

Nu-i vina ta am avut și sincope, ce minunat!, nu-i vina ta că ai vrut să ne despărțim de unsprezece ori, chiar douăsprezece spre treisprezece, nu-i vina ta că eu nu te-am lăsat de tot atâtea ori să fugi pe coclauri, pe acoperișuri sau printre mărăcini.
Nu-i vina ta că eu te-am reținut mereu și prelung în brațele mele, cuibărită mică precum o pisică, când tu visai orice altceva decât ceea ce aveai și zâmbeai și tremurai de fericire, tentată constant din ce auzeai la altele, toate nefericite, bombastice și bolnave.
Nu-i vina ta că eu te-am reprimit mereu înapoi în brațele și în cas mea, dar nu te-am certat și n-am analizat de ce ai vrut să oprești de atâtea ori relația asta și n-ai încercat s-o reiei cu spășire și recunoștință niciodată.

Nu-i vina ta, eu sunt de vină! Recunosc!

Sunt vinovat că am visat, sunt vinovat că am sperat, sunt vinovat că am făcut planuri de unul singur în doi, sunt vinovat că am încercat să-ți dau ajutor în rezolvarea chestiunilor din familie, sunt vinovat că am așteptat liniștit ca tu să crești, să te maturizezi odată, să depășești măcar mental cei șaptespreceze-optisprezece anișori de la care ai fost răpită și introdusă în malaxor și lăsată fără scăpare sau ajutor. Știu că nu și-a fost ușor, nu contest asta, se citește chinul acelor ani pe chipul și pe trupul tău azi, dar nici mâine nu te poți desprinde de trecutul de Stockholm, probabil n-o vei face complet niciodată, tu știi și ai păstrat și protejat ce-i mai bine pentru tine mereu. Pe mine nu, pe mine m-ai dat de-a dura de fiecare dată când simțeai că te apropii prea tare sau iremediabil de mine și de noi.

Suflețelul tău alintat este ok să rămână acolo, la pubertatea pre-adolescentină, asta-i ok! nu-i vina ta! Vei fi bine, ai grijă de tine!

Mulțumesc! Mulțumesc pentru tot! A fost superb!