L-am cunoscut în facultate. Era prieten cu un amic cu care mergeam la niște petreceri. Era glumeț, distractiv, un clovn, un maimuțoi. N-avea o lețcaie niciodată, cheltuia tot ce câștiga, plin de datorii, tipul clasic de loser yolo - carpe diem. Femeile erau leșinate după el, evident. Plus că dansa binișor, ușor efeminat și asta le stârnea, ca de obicei, pe simpluțe.
Avea un singur cusur: dansa toate femeile la petrecere, pe cele care-și doreau asta, bineînțeles. Nu obliga pe nimeni, făcea totul cu acordul lor, evident. Le lua la dans pe sus, le învârtea în aer, le rotea ca pe un bici deasupra capului sau peste umăr. Ele doreau To(n)te să fie dansate de tipul vesel. Exista chiar o cutumă, o regulă: invariabil pe prima și pe a doua dansată le scăpa cu capul de gresie sau de parchet. Fără excepție! La un moment dat am făcut și niște pariuri cu secundele scurse de la momentul începerii dansului până la impactul femeii cu solul. Am pierdut două dintre ele: omul meu devenea din ce în ce mai rapid.
Ani de zile am fost nedumerit cum de mai acceptau femeile să danseze cu el la următoarea petrecere când știau bine că și la ultima seară dansantă el a mai dat cu capul de ciment încă una sau chiar două piese. Piese care se ridicau amețite de jos și continuau dansul ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat și râdeau ca deșteptele. Nici una nu se supăra pe el.
N-am înțeles pe atunci. Credeam că acele femei erau doar, pur și simplu, proaste. Nu era doar asta. Aveam să constat peste douăzeci de ani.
Azi mi-a picat sub ochi un raport privind violența în familie, agresiunile suportate de femei, reclamațiile la poliție, victimele ce cer ajutor autorităților, organisme și structuri publice și private care apără drepturile agresatelor.
M-am crucit. Dar mi-am adus aminte că ani de zile și pe feisbuc am avut discuții cu multe femei celebre, mari blogărese, scriitoare, ziarizde, actrițe, și toate respingeau vehemența mea din texte și propunerile mele. Ele voiau pace, să facă în liniște, cu vorbe frumoase. Mai toate fuseseră agresate la viața lor, cele mai multe recunoșteau, multe scriseseră explicit. Una dintre ele, cea mai în vogă în acea vreme, nega că fusese vreodată bătută. Dar ea nu știa că medicul legist la care fusese a doua oară era ”prieten” cu presa. Tot așa cum și ”Zâna” nega la început, credea că lumea e naivă ca ea și că toate celelalte femei care au mâncat bătaie înaintea ei o vor face pe ea excepție în pumnii lui. Ce proastă!
Când a apărut campania #metoo mi s-a făcut greață. Apoi am fost certat de două dintre ele că mă revolt visceral că femeile mănâncă bătaie prea multă și nimeni nu face nimic concret în acest sens.
Brusc mi-am amintit de spărgătorul de capete din facultate. Am realizat că ele nu sunt doar proaste. Le place mult și durerea, suferința este un drog fără de care cele mai multe nu pot trăi.
Avea un singur cusur: dansa toate femeile la petrecere, pe cele care-și doreau asta, bineînțeles. Nu obliga pe nimeni, făcea totul cu acordul lor, evident. Le lua la dans pe sus, le învârtea în aer, le rotea ca pe un bici deasupra capului sau peste umăr. Ele doreau To(n)te să fie dansate de tipul vesel. Exista chiar o cutumă, o regulă: invariabil pe prima și pe a doua dansată le scăpa cu capul de gresie sau de parchet. Fără excepție! La un moment dat am făcut și niște pariuri cu secundele scurse de la momentul începerii dansului până la impactul femeii cu solul. Am pierdut două dintre ele: omul meu devenea din ce în ce mai rapid.
Ani de zile am fost nedumerit cum de mai acceptau femeile să danseze cu el la următoarea petrecere când știau bine că și la ultima seară dansantă el a mai dat cu capul de ciment încă una sau chiar două piese. Piese care se ridicau amețite de jos și continuau dansul ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat și râdeau ca deșteptele. Nici una nu se supăra pe el.
N-am înțeles pe atunci. Credeam că acele femei erau doar, pur și simplu, proaste. Nu era doar asta. Aveam să constat peste douăzeci de ani.
Azi mi-a picat sub ochi un raport privind violența în familie, agresiunile suportate de femei, reclamațiile la poliție, victimele ce cer ajutor autorităților, organisme și structuri publice și private care apără drepturile agresatelor.
M-am crucit. Dar mi-am adus aminte că ani de zile și pe feisbuc am avut discuții cu multe femei celebre, mari blogărese, scriitoare, ziarizde, actrițe, și toate respingeau vehemența mea din texte și propunerile mele. Ele voiau pace, să facă în liniște, cu vorbe frumoase. Mai toate fuseseră agresate la viața lor, cele mai multe recunoșteau, multe scriseseră explicit. Una dintre ele, cea mai în vogă în acea vreme, nega că fusese vreodată bătută. Dar ea nu știa că medicul legist la care fusese a doua oară era ”prieten” cu presa. Tot așa cum și ”Zâna” nega la început, credea că lumea e naivă ca ea și că toate celelalte femei care au mâncat bătaie înaintea ei o vor face pe ea excepție în pumnii lui. Ce proastă!
Când a apărut campania #metoo mi s-a făcut greață. Apoi am fost certat de două dintre ele că mă revolt visceral că femeile mănâncă bătaie prea multă și nimeni nu face nimic concret în acest sens.
Brusc mi-am amintit de spărgătorul de capete din facultate. Am realizat că ele nu sunt doar proaste. Le place mult și durerea, suferința este un drog fără de care cele mai multe nu pot trăi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Iertatul tata avea o vorbă, învățată de la naşu-bătrânu, naşul lui de cununie, surd şi el ca şi mine, Dumnezeu să-i ierte pe amândoi, care tradusă sună cam aşa:
”Banii, puțini-mulți, să fie cu noroc, să te bucuri de ei. Doar la doctori să nu-i (fii nevoit să-i) dai.”
Mulțumesc.