De mic copil am fost
educat sa ajut semenii. Mi s-a inoculat din familie un fel de obligație de a da
sprijin celor care nu sunt atât de norocoși ca noi.
Tata făcea asta la
serviciul său unde era șef de unitate angajând oameni din diverse categorii
defavorizate, persoane care în alte societăți de producție similare erau
respinse și umilite. Apoi îi mai susținea pe acei nefericiți dăruind timp și
energie pentru a-i instrui, cizela și integra. Mulți erau șocați de atitudinea
tatei.
Mama m-a împins mereu să
ajut colegii la școală sau prin prietenii de prin fața blocului. La liceu îmi
punea un sandwich și un măr în plus pentru un coleg de clasă despre a cărui condiție
socială aflase ea la prima ședință cu părinții unde pentru el venise mama, pentru că tatăl nu mai exista. Mai apoi chiar și în facultate, apoi la locurile pe
unde am lucrat mama m-a încurajat să fiu atent la cei din jur.
Mama era prima care le lua partea femeilor pe care le aveam eu subalterne de-a lungul timpului prezentând situația lor mai dificilă ca femei în viață, având mai multe obligații casnice și probleme personale feminine. Deseori insista cerându-mi să fiu mai clement în evaluări și să le las libere sâmbăta (se muncea și sâmbăta în anii aceia de după revoluție).
Mama avea o vorba ce
mi s-a întipărit perfect în suflet:
“Fii bun, mamă!”
Mai târziu în viata am
cunoscut și eu o fată extraordinară, cea care aș fi vrut să fie femeia vieții
mele, catolică, nepracticantă, dar cu care am obișnuit să merg duminica la
slujbe o lungă perioadă. Am învățat puțin din
ritualurile de rugăciune, am deprins liniștea ce o poți primi prin smerenie și
pe care o simțeam concret străbătându-mă la rostirea preotului:
“Dăruiți-vă pacea!”
Tot cu această domnișoară și în urma slujbelor de duminică întâi din București, mai apoi de la Sinaia, am fost plăcut impresionat de finalul predicilor, mereu același, transmis ferm de către preoți enoriașilor:
“Mergeți și faceți fapte
bune!”
Si ce te-a impiedicat ca domnisoara respectiva sa devina iubirea vietii tale, daca asta ti-ai dorit ?!
RăspundețiȘtergereLipsa de maturitate. A mea.
RăspundețiȘtergereSi Love Story pe unde e in ecuatia asta ?!
RăspundețiȘtergereEa este.
ȘtergereMhm.. Atunci se pare ca undeva e un salt temporal.. Altfel, se poate deduce ca si gasit pluralul de la "iubirea vietii" ;-)
RăspundețiȘtergereCine spune că nu pot exista mai multe iubiri într-o viață?
RăspundețiȘtergereFiecare la vremea ei. Una e la 20 de ani, alta poate fi la 40 și alta la 60. Cred.
Probabil că fericiți sunt cei care au una și aceeași de la început până la sfârșit. Probabil...
Iubire in episoade am mai auzit, :) dar si iubirea vietii o fi la plural ?
RăspundețiȘtergereEste, este.
RăspundețiȘtergereIubirea este "la plural". Iubirea vietii e doar una. Care e cea mai cea dintre toate iubirile. O poti sti care e la finalul vietii cand tragi linia. Dupa o mare iubire ca sa iubesti cu adevarat iti trebuie o iubire si mai mare decat precedenta. Altfel, prin comparatie cu precedenta, iubirea mai mica din prezent moare, instalandu-se in suflet regretul dupa nectarul dulce al iubirii anterioare si neimplinirea. Unii se impaca cu ideea si isi gasesc alinarea in altceva, altii insa nu se pot resemna niciodata.
RăspundețiȘtergereDragostea si bunatatea nu pot fi negociate, cumparate sau vandute. Ele pornesc din adancul fiintei noastre, neconditionate, doar pentru ca asa simti. Actorii reusesc sa le simuleze, reusind sa le transmita uneori cu talent, pentru o scurta perioada.
Iubirea la 20, nu e la fel ca la 40 sau 60 dar au un numitor comun: frumusetea gesturilor, a cuvintelor care pornesc din aceste sentimente nobile iti ating suav si dulce sufletul, o exprimare prin gesturi si cuvinte specifica varstei.
Unii cred ca se manifesta violent tot din iubire sau gelozie care e declasata tot de iubire. Da. E declansata de iubirea pentru ei insisi, nu de iubirea care o poarta pentru celalalt. Dar acesta e un alt subiect mai amplu.
Cristina, n-ar fi rău să te apuci să scrii. Cred că ai talent. Ar fi util și ar prinde bine un blog al tău. Cred.
RăspundețiȘtergereDespre iubire și unicitatea ei va trebui să te contrazic. Am făcut-o deja prin scrierile (și faptele) mele anterioare. Să aștepți tragerea liniei de la sfârșitul vieții ca să vezi care a fost iubirea cea mai cea ...mi se pare ... naiv. Cel puțin naiv.
Dar accept că ești femeie, deci superioară, și vezi lucrurile cumva diferit. Deși n-ar trebui. Să le vezi diferit.
Eu sunt animal, deci am dreptul să mai și greșesc. Instinctual.
Da. Ai dreptate. Daca vrei sa iti expui o parere care intra in contradictie cu a unui blogger ar trebui sa o faci nestingherit pe propriul tau blog, in cate cuvinte vrei.
RăspundețiȘtergereDesi e atat de tentant sa o faci printr-un comment scris la repezeala. Un articol il pigulesti de greseli, necesita timp.
Valoarea unui articol ar trebui sa se numere prin numarul de likuri si commenturi pozitive raportat la nr de vizitatori, nu prin commenturi de antiteza.
Poti sa iti educi cititorii. Daca nu le aprobi un comment, la al doilea vor schimba ceva. La doua refuzuri renunta.
Nu cred ca am atat talent ca sa devin macar un blogger mediocru. Oricum, iti multumesc!
Fiecare iubire este unica. Clar. Fiecare el sau ea e altfel. Ii poti aprecia corpul de zeita care trezeste in tine pasiuni si dorinte nebanuite sau alteia duiosenia, gesturile ei frumoase, calmul si pacea regasita in bratele ei. Fiecare iubire e frumoasa in felul ei unic. Unele de-o vara, de n ani sau de-o viata, atata timp cat iti hraneste sufletul si nu ti-l oprima. Dar una sigur a fost mai profunda, mai frumoasa, mai pe "gustul" sufletului tau.
Aprob absolut toate comentariile de bun simţ.
RăspundețiȘtergereValoarea unui articol este dat de tine însuţi. Sau însăţi, dacă este cazul tău, femeiesc.
Numărul mare de like-uri și de comentarii pozitive nu mă încălzește cu nimic, chiar dimpotrivă. Mă pune pe gânduri. Înseamnă că sunt cu trendul, cu majoritatea, și știm cum este în lume cu majoritățile.
Și nici nu-mi doresc asta. În momentul în care vor fi prea multe like-uri și comentarii pozitive mă voi opri. Înseamnă că sunt pe un drum greșit.
Iubirea se trăiește, nu se discută.
E ca un ordin: se execută impecabil, nu se comentează.
PS:
Nu-mi propun, nu știu, nu pot și nu vreau să educ pe nimeni. Aș fi mulțumit să mă știu, la un moment dat, educat pe mine.
Respect mamei tale.
RăspundețiȘtergereSi respect pentru tine ca ai fost un copil ascultator.
Andrei, mulțumesc că mă citești!
RăspundețiȘtergere