Ajută și vei fi ajutat

De mic copil am fost educat sa ajut semenii. Mi s-a inoculat din familie un fel de obligație de a da sprijin celor care nu sunt atât de norocoși ca noi. 

Tata făcea asta la serviciul său unde era șef de unitate angajând oameni din diverse categorii defavorizate, persoane care în alte societăți de producție similare erau respinse și umilite. Apoi îi mai susținea pe acei nefericiți dăruind timp și energie pentru a-i instrui, cizela și integra. Mulți erau șocați de atitudinea tatei. 

Mama m-a împins mereu să ajut colegii la școală sau prin prietenii de prin fața blocului. La liceu îmi punea un sandwich și un măr în plus pentru un coleg de clasă despre a cărui condiție socială aflase ea la prima ședință cu părinții unde pentru el venise mama, pentru că tatăl nu mai exista. Mai apoi chiar și în facultate, apoi la locurile pe unde am lucrat mama m-a încurajat să fiu atent la cei din jur. 

Mama era prima care le lua partea femeilor pe care le aveam eu subalterne de-a lungul timpului prezentând situația lor mai dificilă ca femei în viață, având mai multe obligații casnice și probleme personale feminine. Deseori insista cerându-mi să fiu mai clement în evaluări și să le las libere sâmbăta (se muncea și sâmbăta în anii aceia de după revoluție). 

Mama avea o vorba ce mi s-a întipărit perfect în suflet: 

“Fii bun, mamă!”

Mai târziu în viata am cunoscut și eu o fată extraordinară, cea care aș fi vrut să fie femeia vieții mele, catolică, nepracticantă, dar cu care am obișnuit să merg duminica la slujbe o lungă perioadă. Am învățat puțin din ritualurile de rugăciune, am deprins liniștea ce o poți primi prin smerenie și pe care o simțeam concret străbătându-mă la rostirea preotului:

“Dăruiți-vă pacea!” 

Tot cu această domnișoară și în urma slujbelor de duminică întâi din București, mai apoi de la Sinaia, am fost plăcut impresionat de finalul predicilor, mereu același, transmis ferm de către preoți enoriașilor: 

“Mergeți și faceți fapte bune!”