Dușmanii nu s-au iubit niciodată în trecut!

Dacă nu mai suntem iubiți, și asta e ok!, n-ar trebui să se moară din atâta lucru, e frumos și civilizat să rămânem măcar prieteni.

Dacă nu putem rămâne prieteni, nici asta nu-i bai, măcar să nu devenim dușmani. 
Asta ar fi cu adevărat o veste rea, groaznică!, să devenim dușmani după ce am avut o relație pe care o credeam perfectă în căpșoarele noastre, e o veste cumplită, ne-ar arăta ceva urât despre noi din trecut.

Cum ar fi?

Cum ar fi să (re)devin cuminte? Da, cuminte și inocent ca un copil.

Cum ar fi să nu mă mai atragă pizda precum cașcavalul pe șoricel? 

Previziuni din august 2017 pentru 2020-2022

Eram supărat anul trecut că poporul român a votat în majoritatea lui, peste 60%, cu psdalde și că măsurile guvernamentale sunt departe de ce ar trebui făcut în țara asta năpăstuită și condusă de hoți, incompetenți, curve, târșeloși, șulfe și mulți-mulți civili nevinovați. Singurul gând al coaliției este să-și scape pielea de pușcărie, dar și mulți din opoziție sunt mână în mână cu ei. Opoziția, am tot scris asta, este doar un psd mai prost. Mult mai prost.

Dar o vorbă deșteaptă bătrânească spune că Dumnezeu nu dă nimănui mai mult decât poate duce și chiar dă fiecăruia ceea ce are nevoie sau merită la acel moment. Am obosit să tot scriu împotriva așteptărilor și dorințelor celor mai mulți și cu ochii larg și ferm închiși, așa că acum nu fac decât să-mi scriu mie, ca un selfie, ceea ce mă hrănește și-mi dă putere să merg mai departe pe drumul meu.

Fiecare are exact cât își permite și va trăit fix cum și-a așternut. Nu va primi nici mai mult, dar nici mai puțin decât merită. 
”După suflet, maică, după suflet!” 
Nu există rețete magice, totul este arhicunoscut, la îndemână, la discreție. Cei liberi trăiesc liberi, orbii vor orbecăi. Nimic nou sub Soare, puțini se iluminează și înmagazinează informațiile omniprezente.

M-a necăjit puțin naivitatea celor apropiați, și prieteni și rude, la demonstrațiile din iarnă când cu OUG13. Dar mi-a trecut repede aducându-mi aminte de proverbul cu lupul care mănâncă de pe unde aleargă.  
Despre manevra cu Oug-ul am scris detaliat la momentul respectiv, mult înainte ca ața albă să iasă peste tiv, dar puțini (mă) citesc. Poate că este mai bine așa, fiecare știe ce-i bun pentru ea/el. Nu trebuie să mâncăm toți pâine, unii sunt sortiți cozonacului.

Nu îndreptăm noi acum cocoșații, e prea târziu, încă o generație naivă a pierdut lupta, alegând să rămână sclavi obedienți unor proști și incompetenți hoți, foști securiști sau membri apropiați ai aparatului, așa cum au ratat zâmbitori și generația părinților noștri, la fel de neatenți și aroganți și ignoranți.

Măririle de salarii la bugetari și ale pensiilor trebuiau făcute, de ani de zile, dar cred că era mai bine dacă erau corelate cu alte măsuri economice pentru a nu fi doar populiste și pentru a face cu adevărat bine oamenilor pe termen lung și a aduce bunăstare celor ce produc bucuri sau servicii, nu doar trântorilor și sinecuriștilor.

Las rândurile acestea aici, ne vom uita la ele peste vreo doi sau trei ani, adică prin 2019-2020. Să fiu sănătos până atunci și după, și voi pe lângă mine, și să recitim împreună ce-am scris în timp ce mângâiem pisici docile, cremuite, bronzate uniform, blânde și înțelegătoare, Doamne ajută!!!:

”Nu știu cum să fac.”

Piatra degrabă învârtitoare, care se tot rostogolește fără cap și plan, după cum o strigă unii și alții încolo și încoace, nici nu prinde mușchi sau scoici și nici nu-și păstrează forma și savoarea originale. I se pilesc toate colțurile ce-i dădeau unicitate, devine rotunjoară și agreabilă peste tot mediului înconjurător, în general străinilor ce nu intră în detalii, dar își pierde din farmecul aparte, curând, tot învârtindu-se de colo-colo și nu se va mai deosebi prea tare de celelalte.

Uleiul de pe tine este statuia ta.

Poate că este de preferat confortul și căldura constante în gregaritatea interioarelor grupurilor: în familie, clan, prieteni, fie ei buni sau mulți, echipă sportivă sau artistică, categorie profesională, cerc confesional, etc. Fiecare este în locul și poziția care i se potrivește și care-l definește la acel moment. Nici mai sus, nici mai jos!

Tot timpul sâmburele de pepene s-a potrivit în pepene, oaia în mijlocul stânii. Niciodată o capră nu va fi bine văzută și nici nu scapă vie dintre tigri. N-are cum! N-are nici o șansă. Caprele râioase trebuie să țină coada sus, dar vor rămâne sus pe dealuri, la grămadă cu celelalte încornorate, nimeni dintre feline nu le va apropia.

Glezna și scorburile, iertarea și uitarea.

Nu (mai) sunt gelos, nu (mai) am nici măcar curiozități de a verifica unde și cu cine își petrece ”iubirea vieții mele” timpul când nu este cu mine. Nu este ceva care să mă pasioneze sau consume.
Nu mă interesează! 
Dacă se întoarce la mine mai târziu și este tot bună, blândă, iubitoare, răbdătoare, liniștită, zâmbitoare, blândă, înțelegătoare și tolerantă, așa cum era de dimineață când a plecat de lângă mine, poate să vină seara sau noaptea ori dimineața următoare și din trei puli deodată.
Pe mine nu mă afectează, dacă ea asta își dorește sau are nevoie, eu nu vreau să știu de unde-și procură energia și scânteia care-o țin fabuloasă în viață. Cât timp este veselă și jucăușă cu mine nu am de ce să mă plâng și o susțin în orice proiect o pasionează, chiar dacă nu sunt elementul central.
Îi doresc să fie sănătoasă, norocoasă și fericită în continuare lângă cine vrea mușchiul ei!

Adio telefon smart! Adio!

Săptămânile trecute mi-a murit telefonul. Avea niște anișori, dăduse mici semne că-i vremea să-l schimb, dar mă atașasem de el și am tot lungit-o. Într-o zi pe plajă, dis de dimineața, era vreo 08.00 deja, în timp ce o domnișoară, cu un câine alb, se holba la melcul meu, telefonul s-a blocat brusc și apoi s-a închis definitiv deși avea 87% baterie. L-am pus la reîncărcat mai spre seară, i-am tot scos și repus bateria, i-am pus altă baterie, dar nimic nu l-a mai convins să repornească vreodată. I s-a ars sursa, aveam să aflu mai târziu, și nimic nu se mai putea face pentru a fi resuscitat.

Ilanlâk (Vama veche) ❤!

M-am îndrăgostit de Ilanlâk acum vreo douăzeci de ani. Atunci eram cu iubita mea la Neptun, cazați la un hotel de două stele, cu apă caldă, paturi bune, bonuri valorice pentru toate mesele la restaurant. O luam lipa-lipa printre lacuri și ajungeam pe celebra plajă din dreptul vestitelor steaguri. Între 1997 și 2002, Neptun și Olimp, unde-mi făceam concediile de două-trei săptămâni, erau în vogă, un fel de Mamaia de astăzi, Mamaia care la acea vreme era o stațiune pentru pensionarii modești și familiile cu copii mici.

Prietena mea avea prietena ei cea mai bună venită la mare câteva zile cu cortul în Vamă. Nu auzisem atunci prima oară că se poate merge la mare și cu cortul, mai mersem cu bunicii mei din partea mamei când eram copil la Techirghiol. Dar un discomfort, măcar mental, tot exista.
Am întrebat unde se spală.
Am întrebat unde au toaleta.
Am întrebat cum se iubesc ei în cort.
Despre mâncare știam că au plecat cu un rucsac plin cu conserve, eugenii, fierbător și din Vamă își luau doar pâinea, apa și ceva legume de la puținele magazine din sat sau fructe de la vânzătorii ambulanți. Nu-mi închipuiam cum pot oameni asemenea mie să meargă și să se și simtă bine la mare cu cortul. Aveam sub douăzeci de ani pe atunci, au fost multe pe care le-am învățat sau asupra cărora am deschis ochii cu stupoare sau bucurie. De fiecare dată când reveneam în Ilanlâk, chiar și pentru câteva ore, eu fiind cazat în celelalte stațiuni din nord, ceva mă atrăgea și fascina în același timp.

Apoi a început euforia cu mersul în Grecia, cu zone și plaje fabuloase, pe multele și întinsele virgine, unde puteai face orice nud, absolut orice!, pentru că erai doar tu cu iubita și nimeni altcineva în rază de mulți kilometri. Dar s-a dus și atracția asta curând.

Am început să vin în Vamă mai des după ce am abandonat goana nebună. Cam acum vreo opt-nouă ani. Mai întâi sporadic, câte o zi sau două, apoi în anii următori câte un weekend - două pe an, iar la un moment dat m-a dus o rockăriță la aniversarea unei prietene de-ale ei, născută în aceeași zi cu mine, la un concert Cargo și abia atunci m-am atașat mai serios de atmosfera de acolo.