O oră. La plimbare, în IOR.

Uneori ai nevoie să spui cu voce tare ce nu încape într-un comentariu. În ultima perioadă am primit câteva mesaje și am avut discuții 1 la 1 care m-au făcut să mă gândesc că unele dintre ideile din seria „STOP!” merită discutate mai mult decât poate permite un newsletter, cel puțin până când seminarul va fi gata.

Așa că vreau să încerc ceva simplu, după modelul unor colegi și mentori care procedează similar și cu care am avut rezultate foarte bune. Dacă ești în București și ai citit câteva dintre episoadele seriilor „STOP!” și „Idei coapte”, te invit la o plimbare și o conversație de aproximativ o oră, în Parcul IOR (Alexandru Ioan Cuza). Fără niciun cost. Fără cafele. Fără mese rezervate. Fără prezentare PowerPoint. Fără discurs. Fără nicio obligație. Relaxat.

Doar să ne cunoaștem și să vorbim despre lucrurile care apar în aceste texte și pe care vrei să le scotocești mai mult: alegeri, relații, perioade dificile, schimbări, liniște, direcție și felul în care ne putem pune puțină ordine în viață atunci când simțim că lucrurile s-au amestecat prea tare.

Poți veni cu o întrebare. Poți veni cu o situație despre care nu știi încă ce să faci. Sau poți veni pur și simplu să vezi dacă stilul meu de a privi viața și felul în care vorbesc despre aceste lucruri îți sunt de folos mai mult decât simplul scris.

Nu promit soluții miraculoase. Îți ofer o conversație sinceră, din experiență. Ora arată simplu: ne plimbăm, te ascult, îți povestesc ce a funcționat la mine sau la alții mai experimentați decât mine și pleci cu cel puțin o idee clară pe care o poți aplica chiar din acea zi. Haine comode și pantofi buni de mers, tocurile pot rămâne acasă fără regrete pentru o oră. Tu aduci dilemele, eu vin cu perspective și clarificări. 

Iar dacă, după această oră, vom simți amândoi că ar fi util să aprofundăm discuția într-o formă mai structurată, putem vorbi atunci și despre ce ar putea urma. Dacă nu, rămâne o oră bună de conversație și plimbare.

Dacă te interesează, scrie-mi în privat „IOR” și stabilim împreună ziua și ora. Dacă știi pe cineva din București căruia i-ar prinde bine o oră de plimbare și conversație, trimite-i invitația.

Zi de zi. Mergem mai departe. Mâine este o nouă zi.

Gelu

 #STOPReloaded #Plimbare #Relatii #Liniste #Ideicoapte

Il consigliere și coardele bătrâne | Episodul 44 din 100

Nu știu exact de ce. Dar este cert că se întâmplă. De ani de zile. Din ce-mi aduc aminte, totul a început acum vreo 25-27 de ani, când un prieten bun și apropiat mă întreba ceva despre o relație eșuată de-a lui. Mă vedea experimentat, ciudat, nu?! Și mă rugă să-i spun părerea mea. ”Punctul tău de vedere…”.

Anii au trecut. Discuțiile s-au înmulțit, s-a lărgit și cercul celor ce vin și mă roagă sau întreabă despre diverse. Astăzi mai mulți prieteni vechi mă consultă. Nu mă mai întreabă prea mulți de chestiuni sentimentale și de relații de familie, eternele probleme cu mama și tata, pe care le-am traversat și eu, s-au liniștit în aceste domenii. S-au înmulțit solicitările legate de liniștea viitorului, de bani, de investiții, de soluții de business și de căutarea sensului vieții – menirea, vocația.

Nu știu de ce se întâmplă asta. Sau știu, dar nu pot accepta că sunt un moș ramolit căutat pentru experiență, istorie și istorii. Eventual pentru povești. Nu neg că orgoliul și mândria îmi sunt hrănite prin aceste solicitări, dar cred că încep să prefer și altceva.

Este reconfortant să vezi că mulți oameni cu bani mai mari, cu cariere strălucite sau creiere mai briliante vin să-mi caute vorba, prezența și perspectiva. Odinioară mă mândream cu asta, eram atât de plin de mine și de titulatura de ”il consigliere”. Astăzi îmi dau seama că mulți dintre cei ce-mi cereau sfatul sau părerea nu căutau un punct de sprijin sau de reper, ci doar o confirmare a ideilor și a gândirii lor. Când cele două difereau, ceea ce se întâmpla de cele mai multe ori, atunci toate vorbele mele treceau pe lângă ei ca vântul prin pustiu. Se produce doar puțin praf și un ușor zgomot, dar nimic relevant nu se schimba.

Viziunea mea, cu argumentele mele, nu-i mai interesează pe mulți. Tocmai ăsta este și motivul pentru care, începând de azi, voi evita și mai mult să dau păreri sau sfaturi. Voi respinge cu calm și zâmbet pe buze cererile simple de ”tu cum vezi asta?” și ”te rog, Geluțu, vreau să știu părerea ta, e important pentru mine!”. Pentru că de prea multe ori am spus că barca ar trebui să mai stea și la mal, iar unii au stat prea mult pe luciu, intrând ulterior definitiv la apă. La ce folos sugestiile mele de a se opri măcar puțin, când unii doar le cer, le ascultă cu interes, le apreciază, spun că așa vor face, dar nu aud nimic din ce le intră prin urechi?

Sigur că voi continua să mă întâlnesc și să vorbesc cu toți cei care mi-o cer insistent. Sigur că voi încerca să fac o analiză a situației lor. Dar mai întâi voi căuta să fiu sigur că solicitantul înțelege teoria mea simplă despre bogăție:

„Cine este om bogat? Acela ce este mulțumit, recunoscător și zâmbitor cu ceea ce are.”

Apoi voi pune câteva întrebări simple, ca acestea: „De ce?”, „În comparație cu ce?”, „Când sau până când?”. Și voi încerca să mă asigur că deșertăciunea nu ajunge să cuprindă relația noastră. Într-un final, dacă va mai exista interes… poate vom discuta în profunzime și detalii.

Dar mai întâi de toate trebuie să-ți reamintesc asta: Soarta ta ești tu! Zâmbetul tău este în mâinile tale.

Când făceam sport de performanță și aveam 16-18 ani, credeam că cei care au 28-30 de ani sunt bătrâni și ramoliți și că ar trebui să se lase. Să facă loc altora mai tineri, să nu mai țină echipele pe loc cu ramolismentele lor. În mine clocotea sângele și mușchii erau impecabil de puternici, iar ei, „babele”, cum le spuneam noi atunci, păreau terminați și depășiți. Astăzi am mult mai mulți ani decât babele de atunci și merg la fotbal cu copii de sub 27-29 de ani și nici nu vreau să mă gândesc ce-i la gura sau în gândul lor privindu-mă cum joc și mă mișc. Bănuiesc că mă cheamă și ei doar ca să aibă cine să alerge mai încet decât ei pe teren. Roata se învârte continuu, nimeni nu scapă de uzură și bătrânețe. Contează doar cum ajungi acolo. Târâș, pe burtă sau pe spate, cu capul plecat, ori pe picioarele tale, cu fruntea sus și ochii larg deschiși. Dar acestea din urmă trebuie să le pregătești din timp. Nu se fac bătând din palme și nici scăpărând din degete. Durează, costă și, uneori, doare.

Între 16 și 23 de ani credeam cu tărie, da!, și alcoolică, că tot ce zboară se mănâncă. Eram convins că toată lumea e a mea, că pot realiza orice în viață, că orice obiectiv propus va fi curând atins, că I. mă va iubi toată viața și că vom mânca pensie împreună, că nimeni și nimic nu-mi pot modifica traseul și fericirea pe care le aveam și nici pe cele ulterioare pe care mi le proiectasem cu încredere. Visele și visurile erau clare și limpezi, viitorul îmi apărea roz-bombon și credeam că se va înfăptui simplu, ușor, fără sincope sau dificultăți majore. Doamne-Dumnezeule, cât am putut să plâng la 23 de ani… atunci când am realizat că iarna nu-i ca vara și că lupul de unde aleargă de acolo mănâncă.

Spun răspicat că tinerii pot fi mobilizați pe rețelele de socializare și că au o imensă și rară fereastră de oportunitate în anii ce vin, dacă se implică și dacă decid că așa nu se mai poate. Am tot precizat că este vremea lor și că este timpul ca ei să încerce să schimbe ceva decisiv în România. I-am susținut și eu cu ce am știut și putut și eu, le-am dat girul și încrederea pe unde am lucrat sau colaborat. Dar ultimii ani ai societății românești ne arată încă o dată, din păcate, că tinerețea, educația bună, școala și o carieră profesională solidă nu îți dau automat experiență de viață și nici nu-ți deschid toate ușile către înțelegerea lumii în care trăiești. Uneori, dimpotrivă, te pot face să crezi că ai înțeles deja suficient. Iar de aici începe, uneori, problema. De aceea scriu acum acest newsletter, încerc să schimb ceva în perspectiva și anvergura priveliștii acestor tineri.

Eu am recunoscut că sunt trecut de prima linie. Nu mai sunt omul care trebuie să stea în primele rânduri. Am aproape 50 de ani, dar mă simt uneori de 70. Fizic, psihic, sufletește. Chiar dacă trupul mă susține, deseori, ca la 25 de anișori. Sunt uzat, hârșâit prin prea multe, mânjit și pe coajă, și pe interior; moral, nu mai sunt imaculat demult. Eu nu mai pot fi un exemplu de urmat, nici un conducător oficial sau vizibil. Vremea mea a trecut, e apusă demult. Am avut posibilitatea și diverse ocazii să schimb ceva în societatea românească, dar n-am făcut-o. De frică, de silă, de milă. Pentru mine sau pentru cei apropiați și dragi mie. Nu regret, dar acum vreau să ajut, prin alții, la schimbarea a ceea ce eu am lăsat nefăcut, nerezolvat.

Astfel, am ajuns o coardă bătrână, experimentată, care vede lucruri pe care foarte mulți tineri nu au cum să le vadă, deși ele sunt evidente pentru un simplu privitor relaxat, degajat, implicat. În forme diferite, aceleași lucruri se petrec și în armată, servicii, ministere, dar și în piața imobiliară, în sport, cultură, economie, justiție, artă, sănătate. Nici politica românească de astăzi nu face excepție, dimpotrivă. Poate că aici mecanismele sunt chiar mai greu de văzut. Dacă n-ai ochii deschişi, tu sau cineva apropiat ție, dar de care să asculți, ți se vor închide curând în bezna neputinței şi a dezolării în urma luptelor cu morile de vânt.

De aceea eu tot spun că este vremea tinerilor. A celor care au acum între 20-25 și maxim 35-38 de ani. Ei ar mai putea schimba ceva în bine în țara asta și s-o și facă repede și corect. Schimbări se vor face oricum, interesant este câți vor beneficia de ele. Dar, din păcate, doar ei, singuri, au șanse mici să ducă schimbarea până la capăt. Asta s-a văzut clar imediat după Colectiv. Vor fi amăgiți, dezamăgiți, manevrați, manipulați, plimbați. Protestele puternice de la începutul acelui noiembrie și diminuarea lor ulterioară mi-au întărit convingerea că, fără oameni mai experimentați alături, tinerilor le este mult mai greu să transforme energia unui moment într-o schimbare durabilă. Și în protestele din augustul ”justițiar” am văzut, în opinia mea, cât de greu este pentru energia civică a unei generații să se transforme singură într-o schimbare durabilă.

Un prim moment la un debut al acumulării de experiență este clipa în care înțelegi că mușchiul nu va bate, pe termen lung, creierul, nici motricitatea excelentă nu va învinge rapid și decisiv buna poziționare și tactica adecvată, nici creierul nu va stăpâni vreodată sufletul. 

Un alt moment important al deschiderii ochilor este atunci când înțelegi și accepți că strategia bine chibzuită și aplicată va frânge mereu orice elan „de neoprit”. Dulce și acrișoară în același timp este secunda în care constați, în general, la bătrânețe, că spectacolele se regizează din spatele scenei, nu din scaunele publicului, deși de multe ori acolo sunt chiar artizanii, cu mult înainte de a vedea tu reprezentația. Iar magnific și revelator este anul în care înțelegi că nimic nu se petrece întâmplător sau din senin și că păpușile la teatru nu se mișcă singure. N-au cum. Mereu vor exista niște sfori, fie că le vezi, fie că de cele mai multe ori nu le poți percepe ușor. Și e normal, pentru că sunt ”mascate”.

Poate că asta înseamnă, de fapt, să începi să vezi: să nu mai privești doar scena, ci și ceea ce se întâmplă în spatele ei. Iar dacă vrei să discutăm despre asta, sunt aici. Uneori, o conversație bună nu-ți dă răspunsul. Îți arată unde merită să cauți.

P.S.

Dacă te-ai regăsit vreodată cerând un sfat doar ca să-l ignori, sau dându-l cuiva care avea urechi, dar nu și auz, spune-mi. Cred că amândoi am putea învăța ceva din asta.

Zi de zi. Creștem împreună. Mâine este o nouă zi.

#IdeiCoapte #Dialog #Leadership #Mentorat #Perspective

Întrebări esențiale | Episodul 43 din 100

Văd o neliniște cronică în piața muncii și aud povești terifiante despre cum arată astăzi procesul de recrutare în România. Un tablou al disfuncționalității, confirmat de tot mai multe exemple concrete, zi de zi, pe postările pe care le văd aproape identice. Este adevărat că economia românească scârțâie din toate balamalele, are din ce în ce mai multe probleme structurale, și nici influența AI-ului nu se lasă așteptată. Multe locuri de muncă dispar peste noapte și vor mai dispărea, astfel că piața muncii se restrânge abrupt și devine un teritoriu ostil și frustrant.

Sunt oameni care spun că își caută de lucru de luni de zile, uneori chiar de un an sau mai mult. Pe trei dintre ele le-am cunoscut personal și în cadrul profesional și garantez că sunt profesioniști veritabili, extrem de valoroși. Orice companie ar fi norocoasă să le aibă în echipă. Cu toate acestea, ele rămân cu eticheta OpenToWork și nemulțumite, chiar profund frustrate. Și au dreptate și le înțeleg perfect!

Am observat constant și alte persoane extrem de bine pregătite din diferite alte domenii, nu doar aici pe Linkedin, ci și pe alte platforme sau chiar în viața reală, dar care nu au succes în promovarea propriei persoane, a propriilor idei valoroase și nici în monetizarea calităților și a experienței lor. Reconfirm aici ceea ce am subliniat în episodul 13: unii au nevoie de un ghid, de un îndrumător, acea minte limpede care să-ți arate unghiul mort înainte să calci în capcana de urs când tu ești o căprioară, un far care să-ți lumineze calea temporar sau doar să-ți sugereze zone mai puțin periculoase ori abrupte. În curând încerc să revin la această idee și poate o detaliez mai mult doar în direcția relațiilor interumane. Și aici sunt numeroase plângeri și reproșuri.

Azi, acum, sunt curios cum simțiți voi asta. Eu nu fac nicio analiză, nici măcar o evaluare, doar ridic cîteva probleme fundamentale. Și încerc asta cu ajutorul a trei întrebări, dar sunt mai multe; fiecare le știe pe celelalte, mai importante, pe care orice om ar trebui să și le pună zilnic sau măcar înainte de orice decizie grea sau de un eveniment important din viața lui/ei, indiferent de domeniu. Eu asta fac de vreo douăzeci și cinci de ani și nu mă pot plânge că mi-a fost rău. Dimpotrivă, m-au ghidat spre decizii corecte și profitabile.

Cum am mai spus: nu dau lecții nimănui, nu sfătuiesc pe nimeni, ci, deocamdată, doar scrijelesc pentru fi-miu ori fi-mea și/sau pentru nepoatele mele, toate trei.

1. În comparație cu ce? Cred că este bine să știi mereu care este elementul de comparație. Sau reperul acceptat sau comun agreat. Dacă spui că ești un sportiv de elită într-o zi când ai făcut o sută de abdomene, genuflexiuni sau flotări legate, sau dacă ești un antreprenor de succes și ai făcut prima sută de mii de euro cash, oprește-te un minut și gândește-te mai bine, stai liniștit(ă) privind în zare cerul azuriu și apoi pune-ți calm întrebarea: „În comparație cu ce?”. Sunt persoane care fac toate astea la încălzire și apoi au mai adăugat un zero în coadă, dar și persoane care n-au făcut asta în viața lor și oricum este un vis irealizabil. Mai am un exemplu: acela în care ți se spune sau prezice un viitor luminos sau, dimpotrivă, o perspectivă sumbră în orice domeniu vrei să activezi sau să te dezvolți, în orice acțiune testezi ori vrei să demarezi. Tu oprește-te puțin și pune-ți liniștit(ă) întrebarea: În comparație cu ce?

2. De ce? Întrebarea asta nu are nevoie de nicio descriere. Trebuie pusă constant. Zilnic. Mai ales ție însuți sau însăți. La aproape orice faci, sau vrei să faci, „De ce?” este scutul tău infailibil împotriva inutilității. ”De ce?” să fie constant pe buzele tale sau măcar în sufletul tău. De ce? Pentru că s-ar putea, dacă faci o evaluare onestă a răspunsurilor, să constați că multe acțiuni nu au sens să le întreprinzi, că multe sume de bani nu au logică să le cheltuiești, că mult timp nu are sens să-l irosești. ”De ce?” Pentru că poate există și alte posibilități, pentru că poate multe întâlniri sau vorbe nu-și au rostul nici aici, nici acum. Poți însoți întrebarea „De ce?” cu „Pentru care motiv?”. Este la fel de valoroasă și îți poate aduce multe revelații copleșitoare în viață. Promit.

3. Când anume? Timpul este resursa cea mai prețioasă a vieții noastre, dar puțini o valorizează sau conștientizează. Timpul este singura resursă finită și ireversibilă și care, deși nu are preț la tinerețe, vei constata la maturitate, spre bătrânețe, că este inestimabil de valoroasă. Cei mai mulți au impresia că vor trăi vreo mie de ani sau mai mult. Să-ți pui această întrebare, „Când, anume?”, este, de cele mai multe ori, copleșitor pentru respondent. Pentru că atunci când pui această întrebare, și dacă răspunsul este onest și bine fundamentat, s-ar putea să vezi mai bine urgența reală sau o simplă grabă inutilă. Ori chiar futilitatea acelei acțiuni, plan sau activități în ansamblu.

Atunci liniștea profundă s-ar putea instala confortabil în suflețelul tău, pentru că ai conștientizat că nu-i nicio grabă sau că trebuie să te grăbești cu cap și un plan de lucru pentru a prinde și tu o felie din imensul tort de fericire al lumii. Care există și este gratis. Doar să deschizi ochii și să faci ceea ce știi foarte bine că trebuie să faci.

Dacă vreuna dintre cele trei te-a oprit puțin din citit, spune-mi care este sau trimite-o mai departe cuiva care are nevoie de ea azi.

P.S.

Trei întrebări incomode, știu, și un singur dialog, dar interior. Uneori, o simplă conversație cu altcineva din exterior poate că-ți schimbă perspectiva unui an întreg. Va fi bine!

Zi de zi. Creștem împreună. Mâine este o nouă zi.

#IdeiCoapte #Dialog #Leadership #Recrutare #Perspective

Pustia echilibrului | Episodul 42 din 100

Cât de mult din viața noastră alegem noi cu adevărat și cât din ea alegem pentru că așa fac, au sau îți doresc ceilalți?

Unii vor să trăiască în mijlocul orașului, în lumină, în agitație, în cluburi, restaurante, mall-uri și printre cât mai mulți oameni. Alții caută liniștea, se retrag, reduc zgomotul, își fac loc pentru ei înșiși și, uneori, dispar aproape complet din peisaj. Îi înțeleg pe unii și îi înțeleg și pe ceilalți. Nu cred că fericirea vine obligatoriu din aglomerație. Dar nici că trebuie să fugim de lume ca să o găsim. Cred că undeva între cele două există un loc pe care îl căutăm prea puțin: echilibrul.

Am văzut oameni care au făcut două sau trei facultăți, masterate, doctorate și au adunat biblioteci întregi. Am întâlnit și oameni care s-au oprit mult mai devreme cu școala, care au terminat cu greu opt clase, fără ca Bacul să-i intereseze vreun pic. N-am găsit fericirea legată de numărul de cărți citite. Nici de lipsa lor.

Unii au case mari, cu camere multe și greu de încălzit iarna. Alții locuiesc cu părinții, în spații mici, unde intimitatea este aproape un lux. Am cunoscut oameni care plătesc cu ani și bani grei buricul târgului, și oameni care se retrag tăcuți și relaxați la periferie, fără nevoie să arate ce dețin, nici să mai lupte pentru imagine.

Unii conduc mașini care costă cât o casă. Alții se urcă într-o mașină veche, într-un autobuz sau merg pe jos. Distanța dintre limuzina de lux și căruța șubredă e imensă, dar zbuciumul din spate e identic. Doar sensul și consumurile diferă. Și noima pusă în ele.

Nu cred că una dintre variante te face automat mai fericit decât cealaltă.

Am văzut și oameni care au tot ce și-au dorit și nu se pot bucura de nimic. Și oameni care au puțin, dar știu să se bucure de acel puțin. Asta nu înseamnă că sărăcia este o virtute sau că ambiția trebuie abandonată. Nicidecum. Înseamnă doar că există o diferență între a avea mai mult și a trăi mai bine.

Poți să ai cinci mese pe zi sau una. Poți să ai cinci sute de prieteni virtuali sau doi oameni cărora le poți spune orice. Poți locui într-o casă imensă sau într-un apartament mic. Poți să-ți umpli agenda până la refuz sau să lași, din când în când, câteva ore în care să nu faci nimic. Nu există rețeta fericirii niciuna dintre extreme.

Există căi de mijloc. Multe, mărunte, satisfăcătoare. Din păcate, sau din fericire, acolo nu-i nici aglomerație, nici arțag. Aici apare o întrebare care mi se pare importantă: când ai fost ultima dată singură cu tine, fără telefon, fără oameni, fără zgomot și fără nevoia de a demonstra ceva? Doar tu cu tine și cu gândurile tale.

Nu mă refer la singurătatea aceea care doare și te face să te simți abandonată. Vorbesc despre solitudine. Despre timpul pe care îl alegi pentru tine. Despre câteva ore în care nu mai trebuie să fii disponibilă pentru nimeni și nu mai trebuie să reacționezi la nimic.

Am căutat singurătatea toată viața. Nu doar solitudinea ocazională, ci singurătatea aspră, austeră, cea care nu te menajează. E locul unde mă regăsesc și mă reclădesc, chiar și atunci când ce găsesc acolo nu-mi place. E un privilegiu, nu o pedeapsă. Nu pentru că nu-mi plac oamenii, ci tocmai pentru că, din când în când, am nevoie să ies din hărmălaie și să mă aud. E ca o purificare, ca o purjare internă prin liniște. În liniște îți dai seama mai ușor de ce gândești. Ce simți. Ce te enervează. Ce îți lipsește. Ce ai obținut și nu te mai bucură. Ce alergi să obții doar pentru că vezi pe altcineva alergând după același lucru.

Și mai este ceva. În liniște începi să te întâlnești cu tine. Uneori nu-ți place prea mult omul pe care îl găsești acolo. Știu. Nici eu nu sunt întotdeauna încântat de ce găsesc. Dar poate că tocmai de aceea merită să ne uităm. Dacă stai permanent în afara ta, cu atenția împrăștiată între oameni, notificări, comparații, cumpărături, succes, imagine și următorul lucru pe care trebuie să-l obții, când mai ai timp să vezi cine ești? Eu zic că nimic rău nu se poate întâmpla dacă stai și tu puțin cu tine în liniște. Doar n-ai să te muști singură, nu?

Poate că nu avem nevoie întotdeauna de mai mult. Poate avem nevoie, din când în când, de mai puțin. Mai puțin zgomot. Mai puține comparații. Mai puțină grabă. Mai puțină nevoie de validare. Și, poate, din când în când,  mai puțini oameni în jur. Dar mai buni. Și mai liniștiți.

Răbdarea, bunul-simț și puțină chibzuință te pot duce într-un loc în care nu mai simți că trebuie să alergi permanent după ceva. Poate că fericirea nu este acolo unde este mai mult; este acolo unde este suficient. Înainte să ne tot întrebăm ce mai trebuie să adăugăm vieții noastre, ar merita să ne întrebăm ce am putea scoate din ea. Eu încă învăț asta.

Dacă simți că ai nevoie, din când în când, să te retragi puțin din zgomot ca să vezi mai clar unde ești și ce vrei, scrie-mi. Uneori ajută să spui cu voce tare, cuiva, ce tot amâni să-ți spui ție. Iar dacă rândurile acestea ți-au amintit de cineva care aleargă prea mult, prea repede sau se pierde prea des în zgomotul sau agitația celorlalți, dă-i-l mai departe. Poate că o conversație bună începe exact de aici.

Zi de zi. Creștem împreună. Mâine este o nouă zi.

#IdeiCoapte #Echilibru #Liniște #Solitudine #Viață

Când viața arată bine, dar tu nu ești ok | Ep 9 din 16

Ai zile în care dormi opt ore, dar te simți de parcă ai cărat munți în spate, în timp ce tot ce îți dorești e să te retragi undeva, departe de ecrane, presiuni și oameni? Stai puțin. Poate că nu este doar oboseală, lipsă de cafea sau o perioadă mai proastă. Poate fi un semnal că, undeva în viața ta, ceva nu mai funcționează așa cum ar trebui.

Poate ai avut o perioadă în care, privită din afară, viața ta părea foarte bună. Aveai un job bun. O relație frumoasă. Prieteni. Familie. Planuri. Ieșiri. Vacanțe. Poate chiar lucruri pe care alții și le doreau. Și totuși, în interiorul tău ceva nu era bine.

Nu știai exact ce nu merge, ce nu mai face clic. Sau poate știai, dar nu voiai încă să recunoști. Zâmbeai, mergeai înainte, îți vedeai de treabă. Numai că, undeva în tine, se aduna ceva. Și eu am trecut prin asta. Am scris despre asta și în „Idei coapte” și în „Leadership prin claritate”. Acum vreau să detaliez și aici.

Acum aproape douăzeci de ani aveam, cel puțin la prima vedere, o viață foarte bună. Aveam un job cu perspective mari, o iubită minunată, o relație bună cu familia și mulți prieteni cu care îmi petreceam mare parte din timpul liber. Din exterior, totul părea în regulă. În interior, eram aproape praf. Eram permanent nemulțumit, agitat, obosit și, uneori, agresiv. Mă îngrășasem, deși făceam sport aproape zilnic. Mergeam la schi, jucam fotbal, box, tenis, mergeam la sală, înotam și alergam. Și totuși, corpul meu îmi spunea foarte clar că ceva nu funcționează. Analizele medicale nu arătau bine. Aveam reflux esofagian zilnic, esofagită de reflux și ajunsesem aproape de un ulcer perforat. Aveam dureri cumplite de spate, mai ales în zona lombară, nu puteam sta pe un scaun mai mult de zece minute legate. Eram un pachet de nervi, gata să explodez la orice stimul, oricât de mic sau nevinovat.

La un moment dat, după un drum la mare, am urinat cu sânge. Apoi, la un botez la Sinaia, m-am dat cu ATV-ul peste cap și am fost foarte aproape ca aceea să fie ultima mea aventură. Mai târziu, într-o vară, am avut un accident cu mașina pe Valea Oltului în drum spre un teambuilding. O mașină de pe contrasens, pe linie continuă, era să ne lovească frontal. Dacă nu eram atent și nu aveam reflexele bune de fost sportiv, ar fi putut fi ultima noastră zi, pentru mine și colegii din mașină.

Cred că atunci am început, încet, să înțeleg ceva. Nu era suficient să par bine, trebuia să fiu bine. Există o diferență enormă între cele două și, uneori, nu o vedem decât după ce viața ne obligă să o vedem.

De aici a început, undeva prin 2007–2008, ceea ce avea să devină mult mai târziu metoda despre care vreau să vă povestesc. La început nu am scris-o pentru alții. Am scris-o pentru mine: ca să înțeleg ce mi se întâmplă, să găsesc o ieșire și să mă repar. Ca un jurnal de bord, ca un tratament de curățare.

Apoi, cu timpul, mi-am dat seama că lucrurile pe care le învățasem puteau fi utile și altora. Și mai ales celor care ajung într-un moment în care simt că ceva nu mai este la locul lui. Poate la serviciu. Poate într-o relație. Poate cu familia. Poate în relația cu propriul corp. Poate, pur și simplu, în relația cu tine. 

Uneori cea mai grea întrebare nu este „Ce fac mai departe?”. Toată lumea știe foarte bine ce are de făcut a doua zi.  O întrebare mai bună ar fi: „Mai sunt eu bine acum?” Dacă răspunsul sincer este „nu”, atunci cred că primul lucru pe care trebuie să-l faci nu este să alergi mai repede. Dimpotrivă!

Cel mai util și productiv lucru, cred, este să te oprești. STOP. Nu pentru totdeauna. Doar suficient cât să poți vedea unde ești. Unde ai ajuns. Și, mai ales, încotro te îndrepți. Pentru că dacă ai urcat în trenul greșit, viteza nu te ajută să ajungi mai repede unde îți dorești. Te îndepărtează și mai mult de tine.

Am învățat asta destul de târziu. Poate tu poți să o înveți mai devreme. Și nu trebuie să aștepți să te doară corpul, să pierzi un om important, să ajungi epuizată sau să treci printr-un moment care să te sperie ca să începi să te întrebi dacă drumul pe care mergi este al tău. Nemulțumirea are aproape întotdeauna o cauză pe care o poți găsi, dacă îți dorești s-o cauți. Poate fi o relație în care dai mai mult decât primești, un loc sau o conjunctură în care simți că nu ești dorită sau o decizie pe care nu ți-o asumi încă. Primul pas este să o numești exact, așa cum o simți. În episoadele următoare mergem împreună mai departe, pas cu pas.

Știu că mulți dintre voi aveți în congelator o cutie de înghețată păstrată pentru zilele grele. O înțeleg, eu am și ciocolată, multe tablete, și o să ne întoarcem la ea într-unul dintre episoadele următoare.

Uneori este suficient să fii atentă la un lucru simplu:

Cât de des oftezi?

Nu mă refer la oftatul după o zi grea. Mă refer la acel ”ooofff...” pe care îl scoți fără să-ți dai seama, instinctiv, când te gândești la facultate, la job, la relația ta, la o anumită persoană, la familie, la viitor, la tine.

Oftatul repetat poate fi un semnal folositor, iar uneori merită ascultat, chiar dacă nu-ți place ce-ți spune. Așa că vreau să-ți propun ceva foarte simplu. Ia o foaie sau deschide notițele telefonului și răspunde sincer la o singură întrebare, în scris:

„Ce anume din viața mea mă face să oftez cel mai des?”

Nu ce ar trebui să te deranjeze, nu ce spune lumea că este greșit. Răspunde cu ce simți tu, fără filtrul părinților, al prietenilor sau al partenerului. Tu, doar tu. Ai scris?

Ce te doare pe tine?

Ce te obosește?

Ce te ține pe loc?

Ce continui să faci doar pentru că ai început deja?

Nu trebuie să rezolvi nimic astăzi. Deocamdată, trebuie doar să ai curajul să pui degetul pe rană. Pentru că este foarte greu să vindeci ceva ce nu recunoști. Primul pas către o viață mai liniștită poate fi un STOP clarificator, mai puțin spectaculos decât o decizie mare, dar suficient ca să te aducă înapoi la tine. 

Dacă oboseala sau starea aceasta durează de mult sau ți se pare prea grea de dus singură, merită să vorbești și cu un medic sau cu un psiholog. Rândurile acestea nu le înlocuiesc.

În episodul următor vorbim exact despre asta: cum îți dai seama ce trebuie să oprești.

Sper că aceste rânduri îți vor fi de folos, îți vor aduce puțină bucurie sau, măcar, puțină pace.

Tu când ai înțeles că nu mai este suficient să pari bine? Dacă vrei să-mi povestești, mi-ar plăcea să citesc comentariul tău sau să-mi scrii, pe scurt, în privat. Răspunsurile primite vor ghida ce detaliez mai mult în episoadele următoare și în întâlnirile față în față pe care le pregătesc.

Dacă simți că aceste rânduri ar putea fi utile cuiva, trimite-i-le, cu un tag sau un share. Poate ajung exact când are nevoie de ele.

Zi de zi. Mergem mai departe. Mâine este o nouă zi.

#STOPReloaded #Relatii #Liniste #Alegeri

Nu trebuie să am dreptate | Episodul 41 din 100

N-am cum să-mi ascund complet mușchii. Nu pe toți. Nici măcar pe ăia fleșcăiți. N-am cum să calc altfel, n-am cum să mă mișc altfel. Așa m-am obișnuit să-mi port corpul. Mai pun câte un tricou mai larg, o cămașă mai mare, iar sub costum, mă rog, toată lumea arată cam la fel. Dar cine știe să se uite și să măsoare sau să cântărească din priviri înțelege ce-i dedesubt. Nu-i trebuie toată pielea la vedere ca să-și dea seama ce-i sub blană. Da. Sub blană.

Am fost sportiv în copilărie și adolescență. Am făcut performanță. Și bani. După ce m-am lăsat, n-am lăsat și mișcarea. Sală, bazin, tenis, sac, fotbal, alergare, fiare și altele. Nu trec, de regulă, mai mult de trei-patru zile fără să fac ceva. Uneori sport, alteori pur și simplu o plimbare lungă, de șase, șapte, opt sau nouă kilometri.

Corpul a rămas, într-un fel, cu memoria lui. „Nu te mai umfla așa în pene! Stai și tu normal. Apropie brațele alea de corp. De ce umfli pieptul ăla atâta? Ce te miști ca un cocoș?!” Poate. Dar ăsta-s io. Și n-am cum să-mi opresc scrisul. Nu acum. Va veni și vremea asta. Curând. Când voi fi liniștit pe deplin. Încă nu sunt. Sunt în lucru. Încă.

N-am cum să nu vorbesc și să nu spun ceea ce cred. Adevărul. Adevărul meu, măcar. Să spun atunci când mi se pare că lucrurile sunt pe arătură, că cineva minte cu nerușinare, că altcineva vorbește din auzite sau că, pur și simplu, se spun prostii cu prea multă siguranță. Eu vorbesc și scriu, în primul rând, din ce am trăit. Direct pe pielea, mintea și sufletul meu.

Am făcut ceva școală, diverse cursuri, specializări și alte pierderi de vreme educative și culturale. Am lucrat în tot felul de activități, în diferite forme de organizare și acționariat și la aproape toate nivelurile. Am citit câte ceva. Am văzut multe. Am trăit și sus, și jos. Am dat și cu capul de asfalt. Am respirat și aerul rarefiat al înălțimilor.

Poate de aceea unele lucruri le simt înainte să le pot explica. Și, uneori, le spun. Nu mă pot abține întotdeauna. Și nici nu vreau. Nu mai vreau. Mă mai rețin puțin, uneori. Mai ales atunci când nu vreau să stric aura cuiva aflat în vogă sau în lumina reflectoarelor. De multe ori prefer să-i spun direct, la ureche, după ce pleacă fanii înfierbântați și scena se răcește. Nu pentru că aș avea eu ultimul cuvânt. Ci pentru că, uneori, un om are nevoie să audă și altă perspectivă decât cea pe care i-o aduc aplauzele și gloria.

Spun platitudini de multe ori. Scriu și idioțenii sau idiosincrazii, destul de des. Nimeni nu-i perfect, nu? Și nici nu mai concurez cu nimeni. Am promis asta. Dar poate că aici este partea pe care am înțeles-o mai târziu: să fii tu nu înseamnă să ai mereu dreptate. Înseamnă și să poți spune ce crezi fără să te agăți de ideea că trebuie să ai ultimul cuvânt.

Cine știe să se uite, înțelege ce-i dedesubt. Sub chelia generoasă. Părul nu mi-a căzut chiar degeaba-degeaba. Nu trebuie să mă citești din scoarță în scoarță și nici să mă asculți ținând prelegeri ca să-ți faci o idee despre omul cu care ai de-a face. Uneori nu trebuie să spun prea multe. Cine știe să asculte, poate înțelege multe și din liniște. Uneori, liniștea spune destul. Și liniștea mea este încă puțină. Atâta câtă este deocamdată, dar lucrez la asta.

Știi și tu bine că n-ai cum să-i îndrepți pe cei care nu vor să fie îndreptați. Nici pe cei care nu vor să fie ajutați nu-i poți ajuta. Nimeni nu poate, nici n-ar fi bine să faci binele cu forța. Nici dragoste cu de-a sila nu se face, asta o știm de când lumea. Dar pot da o mângâiere din când în când. Pot întinde o mână dacă cealaltă vine și ea cu avânt spre mine. Nu-mi cade mâna. Nici tronul.

„Tu crezi că le știi pe toate? Nu te mai da deștept! Crezi că dacă spui tu adevărul, ai să rezolvi ceva? Sau ai să trezești pe cineva?”

Nu. Nu cred. Nici nu intenționez asta. N-am aroganțe de-astea. Eu abia mă trezesc, cu greu și lent, pe mine. Poate că asta încerc să fac și aici: să mă înțeleg pe mine, spunându-vă ce am înțeles până acum. Iar dacă, din când în când, ceva din ce scriu te face să te oprești puțin, să te gândești altfel sau să-mi scrii și să-mi spui „eu văd lucrurile altfel”, atunci poate că n-am scris chiar degeaba.

Sper că aceste rânduri îți vor fi de folos, îți vor aduce puțină bucurie sau, măcar, puțină pace. Dacă simți că ar putea fi utile și altora, dă-le mai departe. Poate că, fără să știm, deschidem astfel o conversație care merită purtată.

Zi de zi. Creștem împreună. Mâine este o nouă zi.

#IdeiCoapte #Experiență #Autenticitate #Viață #Dialog

Dacă ceva de aici te-a dus cu gândul la cineva, poate că merită să știe și el. Sau ea.

Nu te plângi. Ceri atenție. | Episodul 40 din 100

Există oameni care nu vor, de fapt, să-și rezolve problemele. Vor să vorbească despre ele. Din nou. Și din nou. Și încă puțin. Se plâng de serviciu, de șef, de colegi, de bani, de sănătate, de părinți, de partener, de viață, de vreme și, probabil, dacă ar putea, și de faptul că Pământul se învârte prea repede sau, pur și simplu, în direcția greșită.

Uneori au dreptate. Problemele lor sunt reale. Viața poate fi nedreaptă, obositoare și chiar foarte grea. Dar există o diferență între omul care trece printr-o perioadă grea și omul care pare să-și fi făcut din propria nefericire o ocupație. Pe primul îl asculți și încerci să-l ajuți. Pe al doilea îl asculți, îl ajuți, îi propui soluții, îl încurajezi, iar peste câteva luni îl găsești exact în același loc, spunându-ți aceeași poveste cu aceleași vaiete.

Atunci începi să înțelegi că, uneori, problema nu este doar problema. Plângerea devine o altă formă de a cere atenție.

„Nu mă simt bine.”

„Nu-mi place serviciul.”

„Nu-mi ajung banii.”

„Nu mă înțelege nimeni.”

„Viața mea este complicată.”

Și, bineînțeles, noi intrăm imediat în rolul nostru preferat: încercăm să reparăm. Îi spunem să-și caute alt loc de muncă. Să vorbească cu șeful. Să meargă la medic. Să facă puțină mișcare. Să cheltuiască mai puțin. Să discute cu părinții. Să vorbească sincer cu partenerul. Sau să-și caute altul...

Primește zece idei. Nu face nimic. Apoi revine. Cu aceeași problemă. Și cu o nevoie și mai mare de a fi ascultat, uneori hrănită zdravăn și de ego.

Am cunoscut oameni care se plângeau ani întregi că serviciul îi distruge. Șeful era imposibil, valoarea proprie nu era recunoscută, colegii toți erau niște incompetenți, salariul era prea mic și atmosfera era de nesuportat. Dar nu căutau altceva. Nu vorbeau serios cu nimeni. Nu încercau să schimbe nimic. Nu protestau, doar rămâneau acolo. În mocirlă, cum spuneau chiar ei. Pentru că, uneori, confortul este călduț chiar și atunci când mocirla miroase urât. Iar schimbarea poate produce frisoane. Mai ales pentru că, dincolo de ea, poți întâlni oameni și situații noi care să-ți pună niște oglinzi incomode în față.

Am întâlnit și oameni care se plângeau că nu mai dorm, că îi doare spatele, că au luat în greutate, că nu se mai simt bine. Dar pentru propria sănătate nu aveau niciodată timp. Pentru o consultație medicală, nu. Pentru o plimbare, nu. Pentru puțină mișcare, nici atât.

Justificări? Câte vrei. 

Vinovați? Mereu alții.

Și, dacă nu găsești un om pe care să dai vina, există mereu ”sistemul”. Asta-i cea mai tare! Care sistem, fratele meu, sora mea? De cele mai multe ori, sistemul suntem chiar noi.

Apoi sunt cei care nu au bani. Sau, mai exact, au bani, dar nu le ajung. Și nu le ajung pentru că lucrurile pe care le cumpără nu se mai termină. Mall-ul este o destinație constantă, mesele în oraș sunt o necesitate zilnică, vacanța trebuie să arate bine în ochii altora, iar viața celor de pe internet trebuie ținută cumva din urmă. După care vine întrebarea: „Nu înțeleg unde se duc banii.” Nici eu. Dar, uneori, răspunsul poate fi găsit într-un dulap sau pe Insta.

Cele mai grele discuții sunt însă cele despre relații. Oameni care se plâng ani întregi de părinți, de parteneri sau de familii. ”Relații toxice”, spun ei. Relații imposibile. ”Nu mai suport!”

Poate că au dreptate. Dar întrebarea care mă interesează este alta: ce ai făcut tu pentru a schimba ceva? Ai vorbit sincer cu ei? Ai și ascultat ce au de spus? Ai încercat să înțelegi ce îi doare sau ce îi nemulțumește? Ai pus limite? Ai oprit abuzurile? Ai cerut ceea ce ai nevoie, ceea ce îți cere sufletul? Și, dacă nimic nu mai poate fi reparat și crezi că totul este compromis, ai avut curajul să pleci? Sau măcar să iei puțină distanță și să-ți dai puțin timp să respiri? Sau ai rămas tot acolo, împietrită în aceeași poveste, pentru că este mai ușor să povestești și să te tot plângi de o problemă decât să faci ceva cu ea?

Nu spun că toate problemele se rezolvă prin voință. Ar fi o prostie. Unele situații sunt complicate, uneori avem nevoie de ajutor, de timp, de oameni competenți și de sprijin temeinic și constant, poate chiar pe termen lung. Dar cred că, la un moment dat, fiecare dintre noi trebuie să se întrebe sincer:

Vreau să-mi rezolv problema sau vreau, de fapt, doar ca cineva să mă țină puțin în brațe, să mă mângâie și să-mi spună că nu e chiar atât de rău?

Și să știi că nici a doua variantă nu este rușinoasă. Toți avem nevoie, uneori, să fim ascultați. Consolați. Înțeleși. Să ne spună cineva că va fi bine. Problema apare atunci când cerem atenție la nesfârșit, dar refuzăm să ne asumăm responsabilitatea pentru ceea ce ni se întâmplă.

Am dat doar câteva exemple. Cerșetori de atenție sunt peste tot. Unii sunt chiar lângă noi. Foarte aproape. Iar câțiva s-ar putea să fie chiar acum în fața ecranului, citind aceste rânduri.

Nu, nu, nu! Stai liniștită, nu vorbesc despre tine. Persoanele de față se exclud, doar am stabilit asta deja, nu?

Sper că aceste rânduri îți vor fi de folos, îți vor aduce puțină bucurie sau, măcar, puțină pace.

P.S. 

Când nu știi dacă trebuie să mai ai răbdare cu o situație sau să faci, în sfârșit, o schimbare, cred că despre asta merită să vorbim. Uneori, o conversație bună te poate ajuta să vezi mai clar unde te afli. Dacă simți că ai ceva de întrebat, de înțeles sau pur și simplu de povestit, scrie-mi.

Zi de zi. Creștem împreună. Mâine este o nouă zi.

#IdeiCoapte #Responsabilitate #Viață #Schimbare #Relații #Liniște

Nu omul potrivit te face fericit | Episodul 39 din 100

Am observat ceva în timp: oamenii caută foarte mult „persoana potrivită” și mult mai puțin se întreabă ce fel de om sunt ei în relația pe care o construiesc. Poate că aici începe una dintre cele mai mari confuzii ale noastre.

Am cunoscut oameni care au schimbat partener după partener, convinși că problema este mereu celălalt. Unul era prea rece. Altul prea gelos. Altul prea preocupat de bani. Alta nu știa să comunice. Altul nu oferea suficientă atenție. Și, după câteva relații, povestea se repeta aproape identic.

La un moment dat trebuie să te întrebi dacă nu cumva ai schimbat oamenii, dar ai păstrat același criteriu de alegere. Sau, mai simplu, dacă nu cumva problema pe care o cauți mereu în ceilalți are și ceva de spus despre tine.

În tinerețe, eu credeam că iubirea are multă legătură cu chimia, cu atracția, cu emoția aceea care te ia pe sus. Are. Dar nici tsunamiurile nu durează la nesfârșit. Cu timpul am înțeles că o relație care trebuie să reziste se sprijină pe lucruri mult mai puțin spectaculoase: răbdare, comunicare, respect, bun-simț, capacitatea de a ierta și, poate cel mai important, disponibilitatea de a-l asculta cu adevărat pe celălalt. Să-l asculți ca să-l înțelegi, nu ca să te pregătești să-i răspunzi, nici să-i dai replica.

Să asculți nu înseamnă să stai liniștit până îți vine rândul să răspunzi. Înseamnă să vrei cu adevărat să înțelegi ce spune, adică ce-l doare, ce-l macină, omul din fața ta, chiar și atunci când ție nu-ți convine. Am văzut de nenumărate ori negocieri, discuții de business sau relații personale care păreau aproape de ruptură. Și, când am ajuns la fondul problemei, am descoperit că omul din față nu cerea nici bani, nici obiecte, nici lucruri de făcut concrete, nici o soluție spectaculoasă, nici luna de pe cer. Voia să fie ascultat. Să fie văzut. Să fie înțeles.

Uneori oferim obiecte când celălalt cere atenție. Oferim explicații când celălalt are nevoie să fie ascultat. Oferim bani când celălalt cere timp. Și ne mirăm apoi că lucrurile nu se repară.

Cred și că există un criteriu simplu, poate chiar empiric, prin care poți vedea cât de bună este o relație: cât de liniștiți și cât de bucuroși devin oamenii din ea.

Nu mă refer la fericirea de Instagram. Mă refer la omul care poate să respire liniștit lângă tine. La zâmbetele care apar fără să fie comandate. La sentimentul că poți fi tu însuți fără să fii permanent evaluat, controlat sau pus la încercare. Mă gândesc la fericirea dintr-o după-amiază liniștită de sâmbătă sau duminică petrecută în tihnă, calm și intimitate.

Bineînțeles, nu toate zilele sunt frumoase. În viață nu-ți vin toate servite. Nu există roz-perpetuu. Și e ok că este așa. Uneori mai dai și tu la lopată. Mai aduce râul și câte o piatră, nu doar lemne pentru foc, cum spune vorba bătrânească. Mai iei și lozuri necâștigătoare. Mai cumperi și gioarse, îei și țepe. Se întâmplă. Asta-i viața, și viața este frumosă!

Dar tocmai aici apare răbdarea. Orice lucru cu adevărat valoros are nevoie de timp. O relație nu face excepție. Nu tot ce este greu trebuie abandonat și nu tot ce este ușor este bun. Uneori trebuie să ai răbdare cu omul de lângă tine. Alteori trebuie să ai curajul să pleci. Și nu întotdeauna este ușor să știi care dintre cele două este adevărul.

Poate că un criteriu bun este acesta, pe interiorul tău: după ce ai stat lângă omul acela o vreme, tu ești mai liniștit sau mai neliniștit? Mai bun sau mai rău? Mai liber sau mai mic? Râzi mai mult sau te aperi mai mult?

Și încă ceva: nu cred că există femei perfecte, nici bărbați perfecți. Există oameni cu care poți construi și oameni cu care nu poți. Există oameni care te fac să scoți ce este mai bun din tine și oameni lângă care ajungi să nu te mai recunoști și să vrei să-ți iei câmpii.

Dar înainte să cauți următorul om, poate merită să te uiți puțin la cel din oglindă. Pentru că, dacă trei relații se termină în același loc, poate că nu toți cei trei oameni au fost problema. Poate că trebuie schimbat ceva în alegere. În așteptări. În felul în care comunici. Sau chiar în tine.

Eu, unul, am ajuns să apreciez tot mai mult două lucruri simple: să fiu liniștit și să fiu bucuros. Nu tot timpul. Nu perfect, dar adevărat.

„Ce faci? Cum ești?” De mâine, la aceste întrebări zilnice, voi răspunde mai des astfel: Liniștit și bucuros. Atât. Uneori, este suficient.

Și poate că o relație bună nu este cea care îți promite că vei fi fericit pentru totdeauna, nu există așa ceva, ci cea în care, după ce trece zgomotul artificiilor și nebuneala specifică începutului, încă îți place omul de lângă tine. Și încă poți vorbi cu el, încă poți râde și încă te simți în largul tău, relaxată.

Sper că aceste rânduri îți vor fi de folos, îți vor aduce puțină bucurie sau, măcar, puțină pace.

P.S. 

Poate că despre alegerile pe care le facem în iubire, despre oamenii pe care îi alegem și despre ce ne face, de fapt, bine într-o relație merită să vorbim mai mult. Dacă simți că ai ceva de întrebat, de înțeles sau pur și simplu de povestit, scrie-mi. Unele conversații bune încep exact de aici.

Zi de zi. Creștem împreună. Mâine este o nouă zi.

#IdeiCoapte #Relații #Iubire #Liniște #CreștemÎmpreună

Cadouri zilnice. Zi de zi. | Episodul 38 din 100

Nu cred că există o zi pierdută. Absolut nicio zi nu este, niciodată, pierdută sau irosită. Atâta timp cât suntem pe pământ, nu sub el, fiecare zi este câștigată. Și poate fi cel mai mare și mai valoros dar pe care îl primim.

Zilele trecute am avut o criză de sciatică sau ceva asemănător, cu dureri crunte în zona lombară. Și astăzi încă sunt puțin robot și împăiat. Am înjurat vreo două-trei zile, nici eu nu mai știu pe cine. Ieri seară, băieții au câștigat la fotbal cu mine în poartă, adică fără mine în teren, iar asta m-a durut aproape cel mai tare.

Când sunt bolnav, sunt ciufut și greu de suportat. De fapt, nici când sunt relativ sănătos nu sunt chiar ușor. Nu știu cum mă suportă cei apropiați și, mai ales, cum de încă mă îngrijește a mea domniță.

Dar tocmai aceste două zile în care durerea m-a obligat să mă opresc m-au făcut să mă gândesc la ceva simplu. Un amic îmi spunea că am pierdut două zile, pentru că n-am putut să-mi văd de treburile obișnuite. Eu cred exact contrariul. Poate că nu am pierdut două zile. Poate că am primit două zile. Zile gratis și libere în care să mă opresc, să stau acasă, să mă odihnesc, să mă uit în jur și să-mi amintesc cât de multe lucruri primesc în fiecare zi fără să le mai văd cu adevărat.

Dimineața, faptul că te trezești ar trebui să fie primul cadou. Cafeaua băută încă din căldura așternutului, aproape de ultimele fragmente ale viselor, poate fi deja o mare bucurie la începutul zilei. Să fii viu încă o zi... Doamne! Ce fericire și ce privilegiu!

Mănânc singur. Duc lingura la gură cu mâna mea. Pare ceva banal până când te gândești că există oameni care nu mai pot face asta și sunt hrăniți cu paiul sau prin perfuzii. Eu mușc cu poftă din mâncare. Uneori din ceva mai fraged, alteori din ceva mai bine făcut. Și mă bucur de gust. Pentru unii, lucrurile acestea nu mai sunt o posibilitate.

Mă deplasez singur prin casă și prin lume, chiar dacă uneori corpul îmi mai dă câte un semnal că nu mai este chiar cel de acum treizeci de ani. Și asta este un dar. Sunt oameni care se deplasează în cărucioare, pe tărgi sau care depind de alții pentru cele mai simple drumuri.

Mă uit des la cer. „Ca prostul”, știu. Dar văd norii, avioanele care îl brăzdează, Soarele, Luna și stelele. Pot să ridic ochii și să le văd. Și abia când te gândești la cei care nu mai pot face asta, înțelegi că și simplul fapt de a privi cerul este o formă de bogăție.

Noaptea merg la culcare în patul meu, în casa mea, lângă cine vreau eu. (Sâc!) Dorm. Visez. De cele mai multe ori, chiar frumos. Sunt oameni care nu mai au un pat, un acoperiș, liniște sau siguranța zilei de mâine.

Și atunci mă întreb: câți dintre noi suntem, de fapt, bogați și nu știm?

Poate că adevărata bogăție nu începe cu ceea ce avem în plus, ci cu ceea ce încă putem face. Să ne ridicăm din pat. Să respirăm. Să mergem. Să mâncăm. Să vedem. Să auzim. Să iubim. Să ne uităm la cineva drag. Să avem încă o zi în față.

Sunt recunoscător că pot fi recunoscător. Și îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru asta.

Și de aceea mă întorc la ce spuneam la început: nu cred că există o zi pierdută. Nicio zi în care te-ai trezit nu este irosită. Poate că nu toate zilele sunt ușoare, frumoase sau productive. Unele ne dor. Unele ne opresc. Unele ne schimbă planurile. Dar, cât timp suntem aici, fiecare zi este un dar.

Poate că asta ar trebui să învățăm mai devreme: să nu așteptăm să pierdem ceva ca să înțelegem cât de mare era darul pe care îl aveam.

Zi de zi.

Sper că aceste rânduri îți vor fi de folos, îți vor aduce puțină bucurie sau, măcar, puțină pace.

P.S. 

Poate că despre lucrurile acestea ar merita să vorbim și față în față. Despre cât de multe avem, cât de puțin vedem și cât de repede uităm să fim recunoscători. Dacă ai simți că o astfel de discuție ți-ar fi de folos, mi-ar plăcea să o avem. Scrie-mi un cuvânt în mesaj și revin la tine.

Zi de zi. Creștem împreună. Mâine este o nouă zi.

#IdeiCoapte #Recunoștință #Viață #Liniște #CreștemÎmpreună

Pietrele de moară | Episodul 37 din 100

Eu nu cred că faci rău atunci când alegi să îndepărtezi din viața ta oameni care îți fac rău ție sau celor apropiați. Dimpotrivă. Uneori este nevoie de curaj pentru asta. Poate deveni însă și un exercițiu de curățare. Îți cureți mediul în care trăiești, cercul apropiat și, poate cel mai important, îți cureți puțin și sufletul.

Nu mă refer la oamenii care ne contrazic sau ne spun sincer când greșim. Avem nevoie și de ei, chiar dacă nu ne place întotdeauna ce auzim. Mă refer la cei care par să aibă permanent ceva împotriva ta. Cei care îți critică vorbele, faptele și sentimentele, care găsesc mereu un mod să-ți micșoreze bucuriile sau să te facă să te îndoiești de tine. Aceștia sunt pietre de moară pe care le cărăm în spate fără să ne dăm seama. Și, după o vreme, ne întrebăm de ce obosim atât de tare și de repede.

Nu suntem datori să ținem lângă noi oameni care ne fac rău doar pentru că îi cunoaștem de mult, sunt rude, colegi sau prieteni vechi. Unele relații au avut un rost într-o anumită perioadă a vieții noastre. Asta nu înseamnă că trebuie să le purtăm cu noi până la capăt.

Să-ți cureți cercul apropiat de cei care te trag în jos, te rănesc fără motiv și îți tulbură permanent liniștea nu este cruzime. Este, de multe ori, un semn de maturitate. Și, culmea, uneori le faci și lor un bine: tu nu mai trebuie să suporți vorbe care nu-ți folosesc la nimic, iar ei nu mai trebuie să-și consume energia atât de mult ca să găsească permanent ceva de criticat la tine.

Am învățat destul de târziu că nu trebuie să te lupți cu toți oamenii care nu te plac. Nu trebuie să-i convingi. Nu trebuie să le demonstrezi nimic. Uneori este suficient să-i lași în urmă, să pui jos pietrele de moară pe care le-ai cărat prea mult timp și să descoperi cât de ușor poți merge mai departe fără ele.

Sper ca aceste rânduri să-ți fie de folos, să-ți dea puțin curaj sau, măcar, să-ți aducă puțină liniște.

P.S. 

Mă gândesc că astfel de lucruri merită uneori discutate și față în față: oamenii pe care îi ținem prea mult în viața noastră, cei de care ne este greu să ne desprindem și ce se întâmplă după ce alegem, în sfârșit, să-i lăsăm să plece. Ți-ar folosi o astfel de întâlnire live?

Zi de zi. Creștem împreună. Mâine este o nouă zi.

#IdeiCoapte #Viață #Relații #LinișteInterioară #Curaj

Șeful nu-i primul, nici al doilea.

Un convoi care trebuie să ajungă împreună la destinație are o limită simplă: dacă unul accelerează prea mult, grupul se rupe. Camioane, oameni în drumeție, motociclete, nave sau orice altă formație care trebuie să rămână compactă au o limită simplă: dacă cel mai rapid accelerează prea mult, unitatea dispare. Unii ajung înainte. Alții rămân în urmă sau nu mai ajung niciodată. Iar ceea ce trebuia să fie o deplasare împreună, într-un bloc unit, devine, încet, mai multe drumuri separate.

Mi se pare că aceeași logică se întâlnește și în organizații. Un lider poate merge foarte repede. Poate vedea înaintea celorlalți, poate decide rapid, poate avea energie, experiență, ambiție și o capacitate extraordinară de execuție. Dar dacă oamenii pe care îi conduce nu pot ține pasul cu el, viteza lui nu mai este neapărat un avantaj. Poate deveni chiar problema.

Am văzut oameni foarte buni care au ajuns să-și țină singuri organizația în spate. Ei decid, ei verifică, ei corectează. Ei vorbesc cu clienții importanți. Ei rezolvă problemele dificile. Și intervin când cineva greșește. Știu aproape tot ce se întâmplă. Sunt indispensabili. Și tocmai aici începe pericolul. Pentru că o organizație care depinde permanent de omul din vârf nu este neapărat puternică. Uneori, doar are un om foarte puternic care compensează zilnic slăbiciunile sistemului.

Am avut și eu momente în care am crezut că dacă pot face un lucru mai repede, mai bine sau mai sigur decât ceilalți, ar trebui să-l fac eu. Pare eficient. Pe termen scurt, chiar este. Pe termen lung însă, creează dependență. Oamenii nu mai învață să decidă singuri pentru că tu decizi primul. Nu mai caută soluții pentru că tu le găsești. Nu mai își asumă responsabilitatea pentru că știu că, la nevoie, vei apărea și vei rezolva.

Iar tu ajungi să te întrebi de ce nimeni nu poate face lucrurile fără tine. Răspunsul poate fi chiar în oglindă. Uneori, liderul nu are o echipă slabă. Are o echipă pe care a obișnuit-o să nu fie nevoită să devină puternică. 

Cel care merge primul vede, poate, doar ce se află imediat în fața lui. Cel care privește întregul convoi poate observa și cine obosește, unde se rupe ritmul, ce obstacol apare, cine are nevoie de ajutor și dacă direcția aleasă mai este cea bună.

Leadershipul nu înseamnă să fii cel mai rapid om din coloană. Înseamnă să faci posibil ca oamenii din coloană să ajungă împreună. Asta cere uneori să încetinești. Alteori să lași pe altcineva să meargă înainte. Să nu răspunzi tu la prima întrebare. Să nu rezolvi tu prima problemă. Să permiți unui om să greșească într-un loc în care greșeala poate fi reparată. Să-i dai spațiu unui om bun să devină și mai bun decât tine într-o anumită zonă. Cred din ce în ce mai mult că liderul nu trebuie să meargă neapărat primul. Trebuie să știe doar unde merge și să se asigure că oamenii vor ajunge acolo împreună.

Știu că nu este ușor. Mai ales pentru oamenii care au construit ceva cu propriile mâini și care au învățat, ani la rând, că dacă vor ca lucrurile să iasă bine trebuie să le facă ei. Dar există un moment în orice construcție în care această regulă începe să coste prea mult. Dacă tu trebuie să fii permanent primul, cel mai rapid, cel mai informat, cel mai prezent și cel care vede tot, atunci poate că nu mai conduci o echipă. Poate că ești motorul ei. Iar un motor care trebuie să tragă permanent întregul convoi nu are voie să se oprească.

Adevărata maturitate a unui lider începe în momentul în care poate să facă un pas în spate fără ca lucrurile să se oprească. Nu pentru că nu mai contează, ci pentru că a construit suficient de bine încât ceilalți pot continua.

Cea mai grea întrebare pentru un lider: Dacă eu nu mai merg înaintea tuturor, cine din echipa mea poate duce mai departe ce am construit? Dacă răspunsul este „nimeni”, problema nu este că echipa merge prea încet. Poate că liderul a mers prea mult timp în fața ei și prea tare. Iar dacă ai o echipă, o afacere sau un proiect în care simți că viteza ta a devenit limita celorlalți, poate că merită să te oprești puțin și să privești convoiul din spate. Nu ca să vezi cine este cel mai slab. Ci ca să vezi ce trebuie construit pentru ca toți să poată merge mai departe în siguranță.

Poate că asta ar fi și o întrebare bună pentru o conversație față în față, într-un dialog: dacă eu nu mai merg înaintea tuturor, cine din echipa mea poate duce mai departe ceea ce am construit? 

Dacă am discuta tema asta într-un seminar, ce întrebare ai aduce cu tine?

Dacă ceva din ce ai citit te-a făcut să te gândești la propria echipă, la un lider sau poate chiar la tine, scrie-mi. Uneori, o conversație bună începe exact de la întrebarea pe care nu ne-am pus-o încă.

Elimină zgomotul. Construiește valoare. Condu clar.

#Leadership #ExecutiveClarity #Management #Delegation #TeamDevelopment

Tăcerea care ucide încet | Episodul 36 din 100

Este, probabil, a doua oară când vorbesc deschis despre asta în acest newsletter. Am mai scris, în episodul 19, despre o criză teribilă din vara lui 2020. Ce urmează e o poveste diferită, dar din aceeași familie de tăceri — genul de tăcere despre care vorbeam și în episodul „Complicitatea tăcerii": uneori tăcerea nu mai e discreție, e complicitate. Inclusiv complicitate cu tine însuți.

Am avut depresie. Ani la rând, aproape nimeni nu a știut. Din exterior părea că aveam tot ce îmi trebuia: un job bun, venituri peste medie, o casă frumoasă și libertatea pe care credeam că mi-o oferă succesul profesional. Din interior, însă, mă prăbușeam. Nu puteam dormi, deși eram complet epuizat. Uneori îmi era greu chiar și să respir. Simțeam permanent o apăsare în piept, ca și cum cineva așezase o lespede uriașă peste mine. Cea mai grea parte nu era durerea. Era tăcerea. O tăcere pe care cei din jur nu o vedeau și pe care eu nu știam cum să o explic.

Dacă mi-ai fi verificat atunci agenda — exact ideea din episodul 17, „Prea ocupat" — ai fi văzut cel mai sincer portret al vieții mele: întâlniri, proiecte, ședințe. Nimic despre mine. Nimic despre ce simțeam. Prioritățile mele reale nu erau scrise nicăieri, pentru că nici eu nu voiam să le văd.

Am cerut ajutor specializat. Privind în urmă, cred că a fost una dintre cele mai importante decizii ale vieții mele. Vindecarea nu a venit peste noapte și nici dintr-o singură soluție. A fost un drum lung, cu medici, oameni care m-au ascultat, căderi și reluări. Dar au existat câteva repere care m-au ținut în picioare și mi-au dat putere în acei ani.

Primul a fost tata. Îmi repeta mereu două fraze: „Nu m-a lăsat niciodată Dumnezeu în cele mai grele momente. Nu mă va lăsa nici acum." Și: „Capul sus. Ochii la drapel. Înapoi la luptă." Astăzi, aceste cuvinte încă mă mai însoțesc.

Al doilea sprijin a fost sportul. Nu rezolvă toate problemele, dar, după fiecare antrenament, mintea devenea puțin mai liniștită și puteam merge încă o zi înainte.

Al treilea a fost dialogul sincer cu oameni în care aveam încredere: mentori, duhovnici, prieteni maturi. Nu încercau să-mi rezolve viața. Mă ascultau. Uneori, atât este suficient pentru a mai face un pas. Și am mai învățat, tot atunci, ceva ce am scris de curând aici, în episodul despre prietenie: că nu poți fi cu adevărat prieten bun cu altcineva până nu înveți să fii prieten bun cu tine. Eu nu eram, în perioada aceea, deloc prieten cu mine.

În cele din urmă, am schimbat și felul în care trăiam. Mai puțin zgomot. Mai puțină grabă. Mai puține validări din exterior. Mai multă liniște. Mai multă mișcare. Mai mult timp pentru oamenii care contează.

Nu spun că minimalismul sau downshiftingul vindecă depresia. Nu există rețete universale. Dar, în cazul meu, au devenit parte din reconstrucția unei vieți mai echilibrate.

Astăzi cred că una dintre cele mai mari iluzii ale succesului este convingerea că performanța profesională ne poate proteja de suferință. Nu poate. Poți avea bani, funcții și prestigiu, iar în același timp să duci în tăcere una dintre cele mai grele lupte ale vieții tale.

Dacă citești aceste rânduri și treci printr-o perioadă întunecată, vorbește cu cineva. Uneori, cel mai curajos gest nu este să reziști singur. Este să spui: „Am nevoie de ajutor." Eu am făcut acel pas. Iar astăzi știu că speranța poate reveni chiar și atunci când ești convins că ai pierdut-o.

Să nu ajungi să constați că cea mai mare victorie nu este promovarea, profitul sau recunoașterea socială. Este faptul că ai găsit puterea să te reconstruiești, să repornești din punctul foarte aproape de zero.

Dacă acest text ți-a spus ceva sau crezi că i-ar putea fi de folos unei tinere sau unui tânăr, dă-i un share și un tag. Mă ajuți pe mine să ajung la mai mulți și ajuți pe cineva care poate duce, chiar acum, aceeași tăcere.

P.S. Dacă acest text va face măcar un singur om să ceară ajutor mai devreme decât am făcut-o eu, atunci confesiunea mea și-a atins scopul.

Dacă simți vreodată că nu mai poți duce singur/ă ceea ce porți, sună la 112. Nu ești singur/ă.

Sper că acest text ți-a fost de folos, ți-a adus bucurie sau măcar puțină pace.

Zi de zi. Creștem împreună. Mâine este o nouă zi.

#IdeiCoapte #Autenticitate #DezvoltarePersonală #SănătateMintală

(Reluare a unui fragment mai vechi, la cererea unei mămici)

STOP! Reloaded: încă 8 episoade, mai aproape de noi.

Mi-ați scris în privat și mi-ați spus la întâlnirile 1 la 1 același lucru: vă regăsiți cel mai mult în episoadele despre viața personală, despre relații, despre momentele în care ceva nu mai e la locul lui și încă nu știți exact ce.

Când am început seria „STOP! RECONSTRUCȚIE. REPORNIRE. ACCELERARE.”, am pornit de la zona pe care o cunosc foarte bine: leadership, carieră, decizii, organizații și experiența acumulată în peste 30 de ani de muncă, în domenii și contexte diferite.

Numai că, în ultimele luni, mesajele primite și discuțiile 1 la 1 mi-au arătat că dincolo de business există o nevoie foarte mare de a vorbi despre lucrurile care ne ating direct viața în ansamblu: relații, despărțiri, singurătate și solitudine, frică, alegeri, reconstruirea după o perioadă grea, liniștea recăpătată și felul în care înveți să te bucuri din nou.

Și, mai ales, despre acele lucruri despre care nu vorbești la birou. Am observat că tocmai aceste subiecte, intime și atât de apropiate de felul în care ne trăim viața, au rezonat mult mai profund cu voi: cum ne regăsim echilibrul și liniștea, cum ieșim din relații sau rutine care ne sufocă și cum învățăm, uneori cu greu, să ne punem din nou pe primul loc.

Așa că am decis să prelungesc seria „STOP” cu încă 8 episoade: STOP Reloaded. Construite pornind de la această zonă personală și privată. Pornesc de la metoda pe care am construit-o în anii în care eu însumi eram praf și pulbere și o duc acolo unde, poate, se simte cel mai tare: în relațiile tale și în felul în care ai grijă de tine.

Nu va fi un curs de dezvoltare personală. Nu voi pretinde că am rețete universale. Nu voi da sfaturi. Sunt doar idei și istorisiri personale. Voi face ceea ce am făcut și până acum: voi povesti ce am trăit, ce am greșit, ce am înțeles și ce cred că poate fi util și altora.

Pentru că uneori avem nevoie de un plan. Alteori avem nevoie doar de cineva cu care să putem vorbi fără să fim judecați. Iar uneori avem nevoie de amândouă, ca să vedem mai clar și mai liniștit următorul pas.

Seria nouă începe cu o întrebare simplă:

Ce faci atunci când viața ta arată bine din exterior, dar tu știi că în interior nu mai ești bine?

De aici începem.

Fiecare episod va avea o singură idee pe care o poți încerca din aceeași zi. Dacă, din cele opt, rămâi cu una care ți-a limpezit ceva, atunci a meritat. Pregătește o cană de ceai sau, la nevoie, o cutie de înghețată: episoadele se citesc bine cu oricare dintre ele.

Dacă unul dintre subiecte îți vorbește mai aproape decât celelalte, scrie-mi. Poate de acolo începe o conversație care merită purtată.

Sper că aceste rânduri îți vor fi de folos, îți vor aduce puțină bucurie sau, măcar, puțină pace.

Abonează-te la newsletter ca să primești episoadele noi și trimite-l mai departe cuiva care ar putea avea nevoie de el acum. Marți apare ediția nouă, 9 din 16.

Zi de zi. Mergem mai departe. Mâine este o nouă zi.

#STOPReloaded #Tineri #Relatii #Liniste #IdeiCoapte

Fercheși și putrezi. Bogați și pe interior | Episodul 35 din 100

Motto: „Pe omul bun cu nimic îl mulțumești, iar pe cel rău cu nimic nu-l mulțumești.”

Mulți dintre prietenii, amicii sau cunoscuții mei sunt bogați. Foarte bogați. Putrezi de bogați. Da, putrezi. Din păcate, unii așa sunt și pe interior. Putrezi. Inclusiv sistemul auditiv le este compromis. Ei nu mai aud. Nici pe mine, nici pe alții care îi mai trag de mânecă. Nu-și mai aud prietenele, soțiile, copiii, amantele și nici măcar mamele sau tații. Nici măcar nu mai văd ce li se întâmplă, se pare că și văzul le este compromis.

Am fost și eu ca ei, cu ei, lângă ei. Oare am fost și eu atât de orb? Atât de surd? Ca în alegoria lui Platon?

Au mașini luxoase, au apartamente spațioase, case sau chiar vile, au afaceri înfloritoare sau sunt în poziții înalte în top managementul corporațiilor generoase cu ei, au cash-gârlă, investiții de toate felurile. Au tot ce le trebuie. La exterior așa pare. La interior lucrurile stau puțin altfel. Sarabanda paselor proaste prin care trec nu are sfârșit. Depresiile se țin lanț și scai de ei, noroc că nimeni nu prea știe, puțini au observat ceva vag. N-ar ieși niciunul la o alergare prin parc ca să se relaxeze sau să se aerisească puțin. Nici măcar la o plimbare liniștită cu persoana iubită sau cu copiii nu ies.

„Am treabă. N-am timp să mă plimb ca tine prin parcuri.”

Fercheși. Mereu proaspăt tunși, bărbi aranjate modern, gelați, tenul curat, parfumați, aranjați, bine îmbrăcați, dichisiți. Dar cu ochii mereu încercănați, privirea tulbure, gândurile vraiște, agitați, temători, ușor nervoși cvasi-permanent, neliniștiți. Au băgat mulți bani în imaginea lor, bagă zi de zi, dar niciun leuț în interiorul sufletului lor.

Au ceasuri de multe sute sau mii de euro la mână, dar nu-și fac timp pentru un abonament la o sală de sport. Unii au abonamentele deja, dar le folosesc rar și foarte rar, și doar pentru saună sau bazin ori pentru socializare cu asociații, parteneri sau potențiale conexiuni. În schimb, au dureri de spate, de genunchi, de ceafă; unii sunt ușor supraponderali, alții uscați ca niște scobitori. Au busole cât pepenele pe mâna stângă, dar au și dureri din pricina mușchilor atrofiați la toate membrele. Multe mii de euro pe poleială și coajă, nicio lețcaie pentru sâmbure și miez sau liniștea lor intrinsecă.

Au relații de afaceri sau de serviciu cu multă lume. Toți au „prieteni” nenumărați, mai ales pe Linkedin și pe Fb, dar și în agenda telefonului. Unii însă, n-au cu cine să discute micile și inerentele probleme cotidiene mai delicate. N-au un confesor, nu au un mentor cu care „să se spovedească”, n-au o persoană-refugiu cu care să-și calibreze gândurile, grijile, temerile. Nici măcar pe partenerii lor de viață nu se pot baza, unii. N-au încredere în ei nici până la ușă și reciproca este de la sine înțeleasă.

Când li se sugerează să se folosească mai pragmatic de abonamentul plătit anual la sala de sport, mulți spun că n-au timp de așa ceva. Că ei se întâlnesc cu „prietenii” în timpul liber, nu merg „să piardă vremea” prin săli sau la sport sau prin parcuri. Doamne-ferește! N-au timp de așa ceva. Ei sunt ocupați: cu făcutul de bani, cu cariera, cu afirmarea în politică sau business. Sănătatea poate să mai aștepte. Mult și bine. La rând la doctori. Deși doi au probleme grave, care le-ar putea scurta viața dramatic. Nu-i interesează ce spun analizele și doctorii, unul chiar a spus că nu mai calcă pe la ei niciodată, că-i strică moralul cu veștile proaste.

Ok. Atunci ce contează în viață? O gripă la vremea ei face cât multe logorei.

Mă gândeam că este magică perioada de două-trei zile când ești răcit-cobză, când nu poți respira cum trebuie și nu te odihnești nopțile, nu poți mânca nimic pentru că ți-e greață în continuu, te dor toate oasele și toți mușchii, capul îți rotește toată casa cu tot cu tine, vomiți de două ori într-o zi în care n-ai băut decât ceai și ăla fără zahăr sau lămâie.

Da, au fost superbe aceste zile! Fie și numai pentru faptul că după ele vezi cumva altfel viața, importanțele și mărunțișurile ei. Și te mulțumești cu ceea ce ai, pentru că dacă ai sănătate, le ai pe toate.

Și le dorești și celorlalți ceea ce-și doresc ei înșiși. Pentru că sunt și mulți prieteni și amici ai mei care au grijă de ei și de sufletul lor mai repede decât de glorie, bani, oportunități.

P.S.

Dacă textul acesta ți-a pus pe gânduri măcar o secundă sau te-ai recunoscut prin rândurile de mai sus, dă-i un share prietenilor tăi sau dă-i un tag cuiva pe care știi că-l interesează substanța, nu poleiala, sănătatea, nu gloria efemeră. 

Poate că cineva are nevoie astăzi de puțină sănătate în plus și ceva stres inutil în minus.

Sper că acest text ți-a fost de folos, ți-a adus ceva bucurie sau măcar puțină pace.

Zi de zi. Creștem împreună. Mâine este o nouă zi.

#IdeiCoapte #Autenticitate #DezvoltarePersonală #Claritate #CreștemÎmpreună