Bordeaux - culoarea minune

Eu rămân tot în bucătărie, la masa cu mușama albă și având în mijlocul ei o pilulă roșie. Roșu-aprins. Roșu-bordeaux.

Au trecut mai bine de 20 de ani de atunci. Era parcă prin 1993 sau 1994. Căldura începea să-și intre binișor în drepturi, vara începuse de 3 sau 4 săptămâni. Mai aveam un singur joc, Doamne! dar ce joc..., cu echipa de pe locul 1 - actuala campioană de juniori II și dușmanii tradiționali ”de moarte” ai noștri - și care erau cam singurii care ne bătuseră pe unde ne-au prins. Și anul trecut, și în campionat și în pregătiri. Apoi venea binemeritata vacanță. Doar la mare și la nisipul cald îmi era gândul atunci. Aveam 16-17 ani și adoram litoralul. Prieteni de-ai mei plecaseră deja la bronzat și bălăceală. Eu mai aveam de tras la galere.

Dragoste, nu frică

Toate în viață se desfășoară ori sub puterea dragostei ori sub imperiul fricii. Nu există altă cale reală de mijloc. 
Jocurile se fac și lumea evoluează și se mișcă între pedeapsă și recompensă. Este arhicunoscut, fie că vrem sau nu să acceptăm asta.
Bici sau morcov. (Ca să destindem puțin atmosfera vă aduc aminte bancul acela cu muncitorii obosiți care înțeleg într-un final că-i mai bine ”cu morcovul” decât cu biciul, și la acel moment unul dintre ei, mai ”metro” așa, sau mai nou poate mai ”sporno”, roagă instanțele superioare și decizionale: Bine-bine, cu morcovul suntem de acord, dar dacă se poate de data asta cu

Căsătorie - de ce?

Nu cred în căsătorie.
Cred însă în iubire. Sau dragoste. Sau afecțiune necondiționată. Simplu. Scurt. Iubire din aia adevărată. Cu chimie. Cu acel misterios și rar ”vino-ncoa” reciproc. Fără prea multe cuvinte, dar cu multe fapte. Fapte prin care să evoluăm şi să ne dezvoltăm amândoi. Să creştem împreună. Prin evenimente, gesturi şi situaţii nespuse, necomunicate, neexplicate, dar doar perfect subînțelese de către celălalt.

Nu cred în hârtii şi nici în promisiuni eterne. Nu ştiu ce voi face sau ce se va întâmpla mâine, dar să promit cuiva ceva "până când moartea ne va despărţi..." ar fi un risc imens, foarte probabil o minciună din capul locului. Cum să fac asta? E incorect, imprevizibil, iraţional. Ar fi o naivitate dacă nu ar fi o mare înşelătorie.

Lunile trecute o prietenă virtuală, pentru că eu consider ca prieteni ai mei pe cei ce scriu cu mine pe Fb sau aici pe blog, mi-a adus aminte de Stephanie Coontz și a ei carte celebră cu teoria aferentă despre mariaj. Teorie și idei pe care le-am agreat și îmbrățișat și eu de acum vreo două decenii. Două decenii, nu doi ani, dar având alte surse de inspirație. Prietena mea a comentat excelent la un articol despre nunta în Ro în care eu mi-am prezentat punctul de vedere cu privire la această gaură neagră.

Vocația

În copilărie și mai apoi în adolescență am fost mereu instruiți, îndrumați și mai apoi educați, să nu spun îndoctrinați, că este cel mai important lucru: să-ți găsești un loc de muncă, oricare ar fi el, și să dezvolți o cariera profesională. Și asta și facem 99% dintre noi.

”Dintre persoanele pe care le frecventează familia mea, toate au urmat aceeași cale: o tinerețe petrecută în încercarea de a-și rentabiliza inteligența de a o stoarce ca pe o lămâie filonul studiilor și de a-și asigura o poziție de elită, pentru ca apoi să se întrebe cu uimire o viață întreagă de ce asemenea speranțe au dus la o existență atât de vană. Oamenii cred că aspiră la aștri și sfârșesc ca niște peștișori aurii într-un bol.” Muriel Barbery - Eleganța ariciului.

După o perioadă de intensă preocupare carieristică - profesional, am observat, cred că fiecare, am pus pe primul plan al preocupărilor noastre datoria. E treapta a doua a devenirii. Datoria față de serviciu, de compania angajatoare care este mama și tatăl unora, față de colegi, față de familia nouă, față de partener, față de copii, față de părinți, față de prieteni.

Ulterior, citind diverse, auzind în dreapta și în stânga unele și altele, evoluând și lovindu-ne de lipsa de atracție față de domeniul profesional ales,

“Prea ocupat” pentru ... tine

Mulți dintre noi sunt oameni foarte ocupați. Zilnic. Unii n-au timp nici să-și bea cafeaua de dimineață, iar alții n-ajung nici până la toaletă uneori. Se țin până aproape să pleznească vezica în ei. Aici mă încadrez și eu deseori. Mă apuc de scris, am o idee bună în minte și scriu. Și scriu, și scriu. Mi-e frică să cobor la baie că poate-mi fuge inspirația. Și strâng, și strâng și mă chircesc, dar de ridicat nu mă ridic din scaun.

Când lucram în corporație exista o adevărată modă. S-ar putea să mai fie și acum. Statul cu ochii în ecranul calculatorului și cu mintea în altă parte. Era fascinant să vezi colegi stând minute în șir pe câte un excel nemișcat cu minutele sau zecile de minute sau, cazuri reale, uitându-se la ecranul cu logo-ul companiei ce intrase în slide-show pe screen saver.

Mulți cred că statul cu telefonul la ureche de dimineață până-n seară și trimisul de sms-uri pe bandă rulantă arată nivelul ridicat de importanță al respectivului. Fals. Nu-i chiar așa. Câți directori generali, membri ai boardului sau mari proprietari de afaceri private cunoști tu care să stea cu telefonul lipit de ureche? Sau cu degetele lingând la sms-uri?
Exact.
Niciunul. 
Fix niciunul este și răspunsul meu.

“Prea ocupat” este un mit. Oamenii își fac timp pentru lucrurile care sunt importante pentru ei.

Exemplu:

Solitudine dorită în ascuns

Solitudinea este un ingredient valoros, rar, necesar debutului unei vieți simple și (mai) liniștite. Chiar și în doze mici, sau foarte mici, dar repetate, constante. Dar din proprie inițiativă, nu forțat(ă). Cred că atunci când vei savura pe deplin plăcerea solitudinii, nu a singurătății, abia atunci vei putea să apreciezi partenerul, grupul sau familia la adevărata lor valoare.

Zilele trecute, în cadrul unui fost proiect personal, extrem de apropiat suflețelului meu, am cunoscut o femeie tânără, undeva la 28-30 de ani, nu neapărat frumoasă, dar atrăgătoare, dezghețată, educată. Dezinhibată chiar, am auzit-o folosind expresii pe care nu le așteptam din gurița ei. Dar per ansamblu finuță, cu ”perdea”, nu ostentativă. Doar știi că nu-mi place ostentativ. ”11. La vedere plăcere, ostentație în dizgrație.” Ne întâlneam prima oară face-to-face, deși eram deja prieteni pe Fb de mai demult, la un restaurant în Regie. Domnișoara G., să-i zicem așa - conspirativ, avea acea agitație interioară, acea neliniște inexplicabilă, datorată unei deficiențe sau unor lipsuri. De timp, sigur, dar și de liniște și poate și de ceva afecțiune, din aia adevărată, chimică, destul de probabil.

Mâncare și mișcare

Ne-am întâlnit în centrul istoric la o terasă, era prin 2007 sau 2008. Vremea era încă frumoasă, deși începuse toamna, și locul ales era aproape de unde lucrau fiecare. Toți 4 fusesem colegi la un club de sport ani de zile. Am făcut performanță împreună, pe vremuri ne cunoșteam perfect mișcările și ne intuiam impecabil următorii pași pe gazon. Toți aveam pe atunci, cu 12-15 ani în urmă, 65-70 de kg la 1,80-1,85 m fiecare. Kilogramele erau doar de mușchi, plus ceva oase - multe rupte. Alergam kilometri zilnic în vremea aceea, ridicam tone de greutăți săptămânal. În cantonamente alergam chiar și 20-25 de km zilnic. Timp de 10-12 sau chiar şi 14 zile.

Acum la masă nici unul nu aveam sub 100 de kg. Eu băteam singurul undeva la imediat sub 100, dar Grasu, care acum 20 de ani avea 71 de kg, numai fibră, și care era liderul de viteză și tehnică, acum se bătea cu palma pe burtă și se mândrea:
 - 115 kg. În viu!

Revelionul fierbinte al primei iubiri

Ea îi învățase atingerea, era singurul din clasă care-și permitea asta, și se revolta din ce în ce mai greu și mai rar. Se arăta mereu ușor indignată de gesturile lui, doar când erau și colegi prin preajmă sau cineva se uita. În rest, zâmbea și, deși ridica mereu mâna ei fină și albă ca să-l pleznească pe brunetul pretendent insolent, erau dese ori când o cobora rușinată imediat și doar pufnea nemulțumită. Ca și cum și-ar fi cerut scuze că-l ceartă c-o mângâie - așa cum se pricepea și el cu mintea unui băiețel din clasa a 8-a.

Se cunoscuseră în școala generală, fuseseră colegi de clasă în sfârșitul anilor ”80. Angela era înaltă, slabă, cu tenul alb și ochii migdalați. Atrăgătoare, chiar frumușică. Corneliu era ... doar leșinat după Angela. Și slab, dar vânjos - făcea sport, brunet - în contrast cu albul marmorat al ei. Obișnuia s-o tachineze ciupind-o ușor de fund. Infantil, știu, dar atunci aveau 14-15 ani. E adevărat că de multe ori o mai și pălmuia. Tot peste fund, tot finuț. Aproape o mângâia. Se bucurau amândoi de natura care transforma corpurile și simțurile lor din copii în tineri adolescenți.

Fetițe și femei

Femeile, fetițele (de 20, de 30, dar mai ales de 40+) și simplitatea atrăgătoare - iată un subiect greu și intens dezbătut, fără concluzie unanimă, așa că arunc și eu niște gaz pe foc. Pe focul și altarul dragostei, bineînțeles. 
Simplist, nu profund, sau măcar nu tot timpul. Poate pro_p...altceva, dar nu pot scrie aici că ”nu-i frumos, mamă” și mă mai citesc și rudele.

Femeia este cea care dă viață. Ar trebui să aibă dreptul s-o și ia. Probabil că o face în momentul în care-și retrage sentimentele. E cumplit acel moment. E ca și cum ți-ar smulge o bucată de piele de pe tine, dar e mai grav. E sufletul tău smuls din rai. Fetiţele, dar mai ales ”băieții” ar fi bine să înveţe perfect această lecţie.

De asemenea știm că femeia e regina, dar bărbatul nu-i pionul - așa cum scrie Otravă citând din cineva. Am și răspuns acolo cu aceleași cuvinte de mai sus. El e doar nebunul ce-o dorește perpetuu. E nebunul ce simte chemarea eternă către locul generic de unde a plecat.

Mă lovesc zilnic de doamne și domnișoare. Ori cu și la treabă sau serviciu, ori la sală, ori la concerte, ori la doctor (v-am spus că-s ipohondru?), pe la lansări de carte sau vernisaje, ori la diverse întâlniri cu prietenii, ori prin parc la plimbare întâlnesc zilnic multe ființe delicate. Sau măcar simple purtătoare, unele ilegale, de sex gingaș.

Vârsta nu contează. Chiar nu contează. Sunt tinere fetițe de nici 22-27 de ani care sunt rulate, tunate și uzate mai ceva ca un automobil de WRC ce tocmai termină o cursă. Trebuie să-i schimbi tot pe dedesubt, din bară în bară, în afară de caroserie, dar și acolo uneori ai nevoie de niște aripi sau eleroane noi ori vreun prag sau carenă, ca s-o mai faci să meargă cât de cât decent și drept pe stradă sau traseu. Nu precum camioanele acelea rusești antice și de demult cu șasiul pe diagonală, în romb,  kamazuri parcă se numeau, cu cele 4 sau 6 roți călcând pe trasee perfect paralele și diferite.
Că unele au mereu cearcănele până la caninii de pe maxilar și ochii cârpiți de somn standard chiar nu mai contează. Mașina-i pe butuci, sau sticle de lapte, și tu te cramponezi că nu-i parbrizul curat sau că nu-i merg ștergătoarele. Pfff!

Tot așa cunosc doamne, femei, adevărate, la 37-45 de ani care sunt ”țiplă”. Fizicul e impecabil, sau măcar atent lucrat și întreținut în limita posibilităților de timp și financiare, tenul este curat și luminos. La fel și ochii - limpezi și odihniți. Iar suflețelul e exact ce trebuie unora plini de cicatrici la 40-. Sau  puțin +.

Cadou simbolic e perfect

Este extrem de plăcut să faci cadouri. Pentru unii. Dar este și mai plăcut să primești cadouri. Pentru majoritatea. Așa se bucură toată lumea la momentele aniversare fie că dai, fie că primești.

Pe vremuri era o bucurie mare în sufletul unui om, în general femeile spuneau asta, când primea ... orice. Chiar și un fir de floare, oricare ar fi fost felul florii, aducea mulțumire pe chipul unei sărbătorite. Se spunea atunci că ”mă bucur că te-ai gândit la mine”. Și așa și era. Lumea punea preț pe gest, nu pe suma alocată cadoului. Valoarea unui cadou era determinată în primul rând de simplul fapt că îți aduceai aminte data aniversară și că transmiteai gândurile bune. Nimeni nu făcea calcule instantanee a valorii cadoului primit.

Între timp au trecut 10-15 ani, poate chiar 20-25 pentru unii, și multe s-au schimbat pe meleagurile noastre. Au apărut telefoanele mobile care îți aduc ele aminte ziua cui este sau urmează. Și site-urile de socializare fac același lucru. Și multe alte aplicații au preluat astăzi grija ținerii de minte a aniversărilor. Tot acum, ca o compensație în secolul vitezei, se poate calcula valoarea unui cadou cu o simplă privire. Reacțiile sunt instantanee.

Caut liniște. O declar nulă, pierdută era oricum.

Îi văd când ies cu ei la masă. Mănâncă repede, precipitat, ca niște pușcăriași. Parcă s-ar teme că le ia cineva gamela din față sau trebuie s-o golească ca să poată să-și pună și felul doi.

Îi văd în baruri, în cluburi, la terase, în sălile de sport, prin parcuri. Gesturile sunt febrile, atitudinea agitată, totul e alterat. Parcă ceva nevăzut îi împinge de la spate și-i hăituiește ca pe hoți. 

Invidios :-)

Recunosc!  ;-)
Cine a mai pomenit om să recunoască așa ceva? Și s-o și declare public... Las' c-o fac eu!

Mă apucă o ”invidie” teribilă, din aia grea ca o peltea făcută impecabil de bunica, ori de câte ori văd:

• oameni în vârstă, dar și mai tinerei, vorbind, comunicând calm verbal și nonverbal, râzând afectuos, tachinându-se reciproc, distrându-se unul cu celălalt liniștiți fără necesar sau aport de alte lucruri, substanțe, obiecte, semeni;

Sentimente și afecte - da! Obiecte - nu.

Tocmai se terminase aniversarea zilei ei de naștere și era extrem de mulțumită. I. avea un zâmbet reținut și mic pe față, dar avea unul. Altele nu-l aveau nici pe ăsta.
Cadourile se lăfăiau nenumărate, unele chiar încă nedeschise, în camera mare și luminoasă de la stradă, florile umpleau toate vazele și câteva sticle de plastic de 2l tăiate la jumătate - special pentru asta. Pe terasă mai bolborosea o sticlă abia desfăcută de șampanie. Toată casa arăta ca după bombardament, iar fumul țigărilor încă domnea neclintit. În curte, pe jos, peste dalele de piatră, era un covor de mucuri de țigară, capace de bere și șervețele.
Da, fusese o petrecere pe cinste. Așa evaluase ea. Lumea se distrase strașnic și I. primise o grămadă de felicitări și urări de bine și sănătate.

I. era o femeie frumoasă. Era încă foarte atrăgătoare în ciuda faptului că sărise ușor de 40 de ani. Mereu aranjată, cochetă, dichisită. A avut în permanență grijă de ea, de ce mănâncă, ce bea. Nu pierdea nopțile, n-avea acele cearcăne clasice ale fetelor clubiste, decât cu acel misterios mascul ce venea doar ”după 21.30 - fix” și pleca în 2-3 ore. Asta, lipsa nopților pierdute, îi conferise un aspect proaspăt prin tenul curat, mintea clară și ochii limpezi.
Nu fuma, nu consuma alcool, avea lungi perioade când ținea și post. Cumva era credincioasă, dar nu habotnică. Spunea mereu că doar Dumnezeu îi mai poate scoate în cale acel bărbat cu care să facă o relație serioasă pe termen lung.

Majoritatea prietenilor invitați la petrecerea lui I. îi urase și să-și găsească jumătatea mult râvnită și așteptată.
Toți o întrebau:

Sexul, fericirea și serviciul

Ușa casei se trântește cu putere de perete o dată, apoi se închide în toc zgâlțâind căsuța lor frumoasă - a doua oară. Ea intră furibund în sas, aruncă cheia mașinii pe măsuța de sticlă din fața intrării și apoi geanta și haina în carouri pe canapeaua din hol. A ajuns, ca de obicei, târziu de la serviciu și acasă o aștepta soțul afectuos și nerăbdător:

- Bună, Iubi! Bine ai venit! De ce ești așa nervoasă? Ce s-a întâmplat?  
- Aaaa, nimic. Doar o zi obișnuită de muncă...
- Perfect! Nimic nou. Mi-a fost dor de tine... Vreau să facem dragoste. Au trecut atâtea zile de când mă cam eviți. Sunt chiar săptămâni...
- Haaai, măi Iubi! Doar știi cât de mult muncesc și cât sunt de obosită. N-am chef azi de nimic.

Este doar o poveste. Poate-i adevărată, poate nu. Dar unii, mai cârcotași, ar spune că un astfel de dialog are loc des în casele multor români. Sunt psihologi care desemnează asta ca principala cauză a declinului într-o familie sau cuplu.

Capabili (in)dependenți

Sunt mulți care nu se dau, dar poate că sunt cumva, valoroși și indispensabili undeva într-o branșă sau loc. Dar cei mai mulți sunt așa doar în mintea lor poate ușor, fin, îngâmfată și puțin arogantă. Dacă îi rupi de întreg - mulți nu mai valorează mare lucru sau doar te-miri-ce-și-mai-nimic. Dacă le iei cărțile de vizită, telefonul și cheia de la mașină sunt pierduți definitiv. Se sufocă.

Se prea poate ca să existe elemente foarte valoroase care ajung să atingă performanțe solitari mergând doar pe mâna lor și pe cont propriu. Antreprenorii de cartier, scriitorii, muzicanții de instrument, unii medici - doctori, sportivii de single - vezi box, tenis, atletism, precum și micii investitori în imobiliare și la bursă sunt doar câteva exemple din domenii diferite.  
Să nu uităm de micii alpiniști debutanți, de micii meseriași (instalator, cizmar, croitor, ...), de maseuri, sau de sculptori și pictori. Exemplele pot continua.

Primele 13 povești în 6 cuvinte

1.      Arena sportivă etalează fiarele dezblănite decent.

2.      Furoul face furori, rochița rotește răpitori.

3.      Muntele întâlnește altul când chemarea tace.

4.      Scriitură multă, mesaj puțin, cititori neatinși.

5.      Sângele apă nu se face mereu.

6.      Amintesc plăcerea intrării de unde ieșim.

7.      Carnea fragedă menține creierul tânăr, ușor.

8.      Elixir beau mâncând solidele idei curate.

9.      Ratarea nu este finală înaintea liniștii.

10. Lume fluviu, oameni gârlă, caractere pârâu.

11. La vedere plăcere, ostentație în dizgrație.

12. Năpraznica atinse trupul, sufletul să-l înghețe.

13. Provoc cititorii să scrie povești comprimate.