Interesul e motorul

Altfel spus: chiar și săgeata lui Cupidon are GPS și navigație instalate pe ea.

Cred cu tărie, și ca rezultat al experienței proprii, dar și din poveștile prietenilor, că la baza oricărei activități, întreprinderi, acțiuni, relații de orice fel, inclusiv sentimentale, da! – chiar și acestea sau mai ales acestea, stă un interes.

DA! Un interes sau mai multe. Fie el material, social-gregar, cultural, financiar, sportiv sau afectiv. Că interesul respectiv este înălțător sau meschin, altruist sau egoist ori poate doar machiavelic de-a dreptul, deja asta este o altă discuție și aici sunt alții mult mai îndreptățiți să-și spună punctul de vedere.

(...)

Iubire pură, absolută, dezinteresată, oarbă - nu cred că există. Mereu am dat exemplul universal valabil, dus la extrem - e adevărat, dar care este grăitor prin răspunsurile generate perfect identice: câte femei tinere, atrăgătoare, cu o situație materială bună sau foarte bună cunoști tu și care s-au îndrăgostit de un bătrân bolnav și sărac având orice alte calități vreți voi? Eu nu cunosc nici una.

Sau invers, ca să nu discriminăm: câți bărbați tineri, frumoși, cu bani cunoști tu și care s-au îndrăgostit de femei bătrâne, bolnave și precare financiar, dar având orice alte calități umane, intelectuale, artistice, culturale vrei tu...?

Continuarea și finalul aici (dacă vei da click vei putea vedea toată povestea și, mai ales, unde am mai fost publicat - pentru prima oară). 

DA! hotărât conflictului între generații - ep 2

continuare de aici...

Cu siguranță că există și persoane mature printre cei în etate și care au un alt mod de a gândi, total diferit de al congenerilor lor. Adică sunt ființe conștiente, open-mind, deschise la nou și dispuse să țină, în măsura posibilităților, pasul cu tânăra generație. Lăsând curajoși în urmă și învățând din trecutul negru și nenorocit care ne-a tras înapoi și în beznă cincizeci-șaizeci de ani.
De asemenea există și tineri care sunt mai retrograzi, mai orbi și mai extremiști chiar decât bunicii lor ce slujeau cu mândrie și devotament PCR-ul stahanovist. Cârlanii din politica românească vin să confirme faptul că un bătrân stricat poate să compromită ușor și iremediabil un tânăr nerevoltat, maleabil, alunecos și oportunist.

Totuși în zilele noastre diferența dintre generații este imensă și discrepanțele clare. La această prăpastie colosală intervin doi factori majori:

DA! hotărât conflictului între generații - ep 1

Personal am traversat relații tumultoase cu părinții mei. N-am fost chiar un copil-problemă în adevăratul sens al cuvântului, dar eram oricum titularul postului de ”oaie neagră”. Și la propriu, și la figurat. Și al familiei, dar și în tot neamul meu. Toți verișorii sau rude de ale mele de vârste apropiate erau mici îngerași prin comparația cu mine.

Rareori ideile mele coincideau cu ale celor mai în vârstă. De mic copil mi se părea în neregulă felul lor de a gândi. Eu îi ziceam încă de atunci ”comunist” sau retrograd. Sau depășit - de vremuri. Era la începutul anilor 90. Am avut discuții aprinse cu unchi, mătuși și alte neamuri încă de la șaisprezece-șaptesprezece ani. M-am certat crunt cu unchiul din partea mamei la nunta băiatului lui cel mare. Verișorul meu cel mai bun și prieten totodată, pe atunci. După acel moment, când eu am spus adevărul pe care-l ascundeau toți ceilalți, relațiile s-au răcit vizibil an de an. Acum abia dacă ne mai auzim sub un minut de Sărbători.

Era momentul în care și eu începeam să-mi cristalizez primele idei și puncte de vedere, începusem să câștig banii proprii și, implicit, independența. Independență față de familie care începea să-și arate colții.
Creșteam, deveneam mai puternic în fiecare zi, fizic și psihic, nu aveam nevoie de prea mult sprijin de la ai mei. Oricum nu prea l-am avut cam niciodată - tata, dar și mama tacit, a fost adeptul educației spartane: 
”Ce, ești handicapat? Îți lipsește vreo mână sau vreun picior? Ai cap? Descurcă-te! Dă-i drumul la muncă!”

Simplitate în amor

Da, în amor. Nu (neapărat) în dragoste. Că dragostea e de la (în)drăgostire și unii o iau mot-a-mot și-și pierd capul. (Am pățit-o și eu, demult.) În loc să-și găsească sufletul. Și apoi pe cel pereche. 

Scurt. Minimal. Despre relații. Poate că îmi scriu chiar mie.

Foarte probabil că nu ești primul din viața ei. Posibil să nu fii nici ultimul. 97% șanse să nu fii nici măcar iubirea vieții ei. 99% șanse să nu fii a nici uneia, dar asta e altă discuție.

Cu și despre Oameni 3/3

continuare de aici

Al treilea îndrumător și poate cel mai important, fost bun sfătuitor și prieten pentru mine, sper să fi fost și viceversa, R.G., deși ne despărțeau aproape 30 și ceva de ani de experiență, face în continuare afaceri de zeci de milioane și se menajează în același timp foarte bine. De exemplu: făcând călătorii peste Ocean la copii aproape lunar dacă nu și mai des. Am înțeles de curând că vrea chiar să-și cumpere și o căsuță pe acolo ca să aibă unde să tragă liniștit. Existau zvonuri că l-ar interesa să intre și în politică... Cine ar fi pariat pe așa ceva acum 7-8 ani când era grav bolnav și cenușiu la față, umbla desculț prin firmă că nu-i încăpeau picioarele în nici o pereche de pantofi? Excelenta dumnealui stare de spirit, mereu pozitiv, mereu încrezător că va fi bine, l-a salvat de la o excursie doar dus la 2 metri. Dedesubt. Acum face dus-întors la câteva mii de km depărtare. La copii.
R.G. este un antreprenor român extrem de influent, cu o minte briliantă și având mereu idei geniale, dar și o forță de muncă și de a motiva oamenii colosale. Dânsul este este cel care mi-a spus mereu când aveam vreo idee sau vreo propunere: ”Fă-o! Ce mai stai? N-ai plecat încă?”

Pentru R.G. am fost 4-5 ani ca și băiatul lui, deși avea unul natural. Mă considera ”Golden boy-ul” companiei, se lăuda cu mine, mă promova primul în orice nou proiect sau îmi preda multe dintre cele mai dificile care se împiedicau sau mergeau prea greu la alți directori în parohie.

Cu și despre Oameni 2/3

Continuare de aici.

Al doilea este peste Ocean acum, I.S., căutând un alt nivel de trai și de civilizație, dar ne mai scriem din când în când. Chiar zilele trecute l-am felicitat pentru o aniversare. I.S. a fost director general atunci şi este cel care mi-a adus pentru prima oară, prin 2004 sau 2005, în vedere conceptul de ”viață după muncă”. Și primul care mi-a explicat și dovedit practic că dacă nu ai o viață personală excelentă, plăcută, relaxantă, reconfortantă după orele de muncă este greu să obții performanță pe termen lung în orice alt domeniu. Este printre primii care m-a scos de pe orbita workăholicismului și care m-a smuls din ghearele consumerismului. 
Și care mi-a sugerat să-mi aștern gândurile pe hârtie. Că așa ”vezi” mai bine ce gândești. La diferite intervale de timp. Scrii astăzi și revezi mai târziu. Peste câteva luni. Sau ani. S-ar putea să te miri de ce susțineai cu atâta tărie la un moment dat.

Cu și despre Oameni 1/3

Am fost, recunosc, un workaholic convins, un consumerist de elită și am alergat ani de zile într-o cursă nebună, fără de cap și fără de coadă, renumita "rat-race", din care am reușit, cu greu, miraculos, să scap. Nu fără sechele fizice și psihice, pe care acum încerc, din greu, să le repar - cu banii strânși atunci când munceam ca un turbat ...
Am fost, recunosc, un consumerist de elită. Un prost, adică. N-a existat dorință cheltuitoare pe care să n-o fi onorat în anii degringoladei mele. Am cheltuit banii aiurea pe absolut toate prostiile pământului. Atunci credeam, evident greșit, că prin shopping pot vindeca răni. N-a fost așa. Dimpotrivă.
Au existat însă persoane, cărți și articole de presă ce mi-au ieșit în cale atunci, despre minimalism, simplitate și downshifting ca stil de viață. Era aproximativ prin 2004-2005 și acele persoane, cărți și articole mi-au schimbat optica despre viață. Acelora le-am mulțumit și o voi mai face de fiecare dată când voi avea ocazia. Ei au scris sau vorbit, eu am citit și beneficiat. Și ei sunt motivul pentru care astăzi scriu și eu. Unul dintre ei, C.M., nu mai este printre noi, workăholicismul și-a spus cuvântul băgându-l în pământ mult prea devreme.

Copil cuminte forfecând

Liniștea din teatrele de război consacrate este uneori doar aparentă, înșelătoare și distrugătoare.

O sun pe maică-sa s-o întreb ce mai fac. Era una din dățile când trebuiau să petreacă o zi de weekend singure și împreună. Răspunde bucuroasă că ”bine” și că sunt liniștite amândouă. Măi să fie!
- Serios? - mă mir eu, știind ”luptele” ce se duceau în trecut când fetele (una de 8 ani și jumătate, MA, și alta de 31) rămâneau singure acasă câteva ore.
- Da, zice maică-sa. E liniște în casă. Eu citesc liniștită în camera mea, iar MA decupează liniștită în camera ei...

Suflet de creier - partea a doua

Continuarea poveștii de aici.

Au trecut doi ani. Chiar la mini-petrecerea organizată în acest sens el îi reproșează soției că de peste doi ani nu s-a lăsat de fumat. 
Când va face în aceste condiții copii? 
”Nici pastilele contraceptive nu le-ai oprit!” Le găsise din greșeală cautându-i telefonul de serviciu ce suna în disperare când ea era pe celălalt telefon - cel personal. 
”Când ai de gând să faci ce ai promis?” 
Acestea erau întrebările și acuzele lui pe care le auzeam fără să vrem cu toții prietenii apropiați. Noi am luat în ușor discuțiile purtate pe furiș între bucătărie, living și terasă tot cărând mâncare sau băutură pentru noi. Ceilalți glumeau, fetele mai ales, că se oferă ele să-i facă un copil. Cadou.
Eu însă am o piatră pe inimă. În suflet mai exact. Nu trebuia să-l las așa ușor atunci...

Suflet de creier - partea întâi

Un om este format din trup, minte și spirit. Eu mereu am zis că ideal este să fie un echilibru între ele sau măcar un mix bun.
Sau, ca ultimă variantă câștigătoare, să ai un suflet bun și puternic. Asta contează.

Să mă explic succint. 

Cum despre trup am mai vorbit și te-am trimis mereu la sport sau măcar la mișcare, azi voi scrie puțin despre celelalte două: spirit și minte.

Context: relație între doi tineri la aniversarea lor de doi ani de căsătorie.

Personaje:

 1. Ea - frumoasă, deșteaptă, săracă, manipulatoare din naștere, perfect stăpână pe toate atuurile ei; 
2. El - fizic și psihic normale, comune chiar, intelect mult-mult peste medie, creier briliant, situație materială foarte bună, model ”cățel de rasă cu zgardă și pedigree și permanent în lesă electronică”.  Nu mă mai întreba ce-i aia ”lesă electronică”. Știe toată lumea.
Eveniment: așteptare copil ce nu mai vine, parcă, niciodată...

Când s-au luat, legal și la biserică, acum aproximativ doi ani, a fost o surpriză pentru mine, Mare! Ea avea un trecut cu mulți km la bord, iar el este un băiat de zahăr, excepțional, un om pe care te poți baza oricând, un ”papă-lapte”. Unde-l pui, diva mai exact face asta, acolo stă. Nici nu respiră dacă așa trebuie sau i se cere.

Distracții gratis - doar 8 exemple

Foarte multă lume mă întreabă cum să te distrezi minimalist, adică fără să cheltuiești prea mulți bani. Sau câți mai puțini, dar cu satisfacții și zâmbete.
Cum ți-am mai spus, nu sunt un specialist și nici un guru. Cred că nici un upaguru. Dar ceva idei personale am. Bune sau rele - vom vedea împreună.
Încerc o listă scurtă de doar 8 bucăți din experiența și practica proprie. Pe măsură ce îmi mai aduc aminte sau mai primesc propuneri și sugestii de la tine lărgim lista. Sunt curios până unde putem ajunge. 10-20?

Încep, așadar, eu:

1. Scrisul. E principalul meu hobby, încerc să scriu zilnic, de cele mai multe ori nu reușesc - dar asta este o altă discuție..., mă relaxează. Să vezi cum se aștern literele, cuvintele, frazele și cum prinde contur povestea - e fascinant! Iar apoi după ce publici să vezi că oamenii te citesc, distribuie mai departe, apreciază și să vezi astfel cum se rotește contorul vizualizărilor - e neprețuit!  Cred că fiecare are câte un hobby care să nu necesite prea multe resurse. Mie îmi sunt suficiente uneori o bucată de hârtie și un creion sau un pix. Sau calculatorul când sunt acasă sau pe lângă o ”acasă”. Hobby-uri similare fără a limita la: unii pictează, alții colecționează, puțini olăresc sau sculptează, unii cântă la un instrument sau vocal, câțiva gravează. Cunosc foarte mulți care au ca hobby practicarea sportului. Magic!

Agresivitatea este energofagă

Am scris constant, cu și de plăcere, de peste 10 ani, pe diferite bloguri, site-uri sau platforme.

Am încercat să iau informații din diferite zone și ulterior, când am înțeles cât de cât cu ce se "mănâncă" minimalismul și downshiftingul, să ofer și altora din ce am găsit eu. 

În afara câtorva siteuri și bloguri deținute de femei, pe aproape toate celelalte bloguri și forumuri scandalul, disputa, agresivitatea, injuriile și amenințările erau omniprezente. Chiar dacă blogurile aveau ca temă sportul, finanțele personale, investițiile, politica, stil de viață, imobiliarele sau cultura. Marea majoritate a cititorilor și a scriitorilor băltea într-o urât mirositoare amestecătură de frustrare, ură, pizmă potențate cu o agresivitatea omniscientă. Îngrozitor! 

Declarația omului liber - 8 (+1) scurte considerațiuni

N.B.: Acest manifest a fost conceput în 2010 și scris prima oară în anul 2011 în forma de acum.

Așa cum am promis, am scris câte ceva despre libertate (în general) și viață (mai) liberă. Am găsit în anii din urmă, de prin 2006 începând, diverse manifeste și declarații ale unor oameni liberi. De-a lungul timpului am tot compilat, am adaptat și modificat și mai apoi personalizat și a ieșit ceea ce poți găsi mai jos.

Atenție, se referă în principal la mine, nu dau nimănui idei, sfaturi, indicații, sugestii.

Fiecare e liber să fie ... cât vrea de LIBER. Sau cât ... poate.

Mie mi-au folosit, sper să vă fie utile și vouă!

1. Mă mulțumesc la fel de bine și cu bani mai mulți și cu bani mai puțini. La fel și cu mâncare, cazare, haine și alte necesități primare. Bunicul meu avea o vorbă (mare - zic eu): pot să mănânc de 3 ori pe zi, pot să mănânc și de două ori pe zi, pot mânca și doar o dată; dar pot și să nu mănânc nici o dată într-o zi, nu-i nici o problemă. Dimpotrivă. Postul negru curăță trupul și ascute simțurile, sufletul și mintea.

2. Nu (mai) am rate la case, mașini, elicoptere, vapoare, zeci de frigidere, televizoare led în fiecare cameră, în toate băile și în garaje, ipaduri peste iphoane sau alte astfel de obiecte și/sau accesorii mai mult sau mai puțin ostentative, folositoare sau necesare.

3. Muncesc doar atunci când vreau, cât timp vreau și cu cine consider că merită să împart câștigul/profitul. Sunt singurul stăpân pe timpul meu, pe nervii mei, pe sănătatea mea și în general pe viața mea (singurul stăpân în afara lui Doamne-Doamne care e sus și le vede pe toate...).

4. Dacă sunt salariat și nu îmi (mai) convine ce sau cum muncesc, pot foarte ușor să spun stop! și să întind demisia pe biroul șefului. Am făcut acest lucru, cu satisfacție spun asta, de 5 ori în ultimii 17 ani. Și voi mai face asta de fiecare dată, dacă va mai fi cazul (de a mai fi salariat) sau momentul (nu-mi mai convine). De ce? Sănătatea mea, de toate felurile, e mai importantă pentru mine decât orice altceva. Aleg sa fiu sclav poate în viața următoare.

Povestitor, nu profețitor

Nu profet. Nici vizionar. Nici mama-omida. Nimic. Doar spun povești...

Sper ca prin această poveste să nu par arogant, mândru sau cumva similar. Pentru că nu-i cazul. Chiar nu-i cazul. Vei vedea de ce până la final.

Au fost multe și dese momentele de viziune în trecut. Și sunt mulți prieteni, rude și amici care pot confirma profețiile mele din ultimii 8-10 ani. În multe domenii. Excelente și impecabile, cu toată modestia o spun, confirmate de realitate ulterior au fost în special cele financiare, imobiliare, sportive, penale și, mai ales, cele sentimentale. La un moment dat chiar mi s-a făcut frică să mă mai gândesc la anumite lucruri pentru că ”vedeam” o rezolvare negativă sau un final nedorit de către participanți sau către membrii implicați. De neuitat sunt divorțurile pe care le vedeam cu câteva luni înainte de evenimentul propriu-zis și pe care nu le credea nimeni posibile. 
Faza 1: ”Vorbești prostii!”. 
Faza 2 (după confirmare): ”Vai, dar câtă dreptate ai avut....”  

Ieri pe la prânz am fost să mănânc la maică-mea care mă invitase la niște chifteluțe din ”piept de pui” - în realitate făcute din dovlecei (am să-ți povestesc altă dată cum am început și acceptat eu mic copil să mănânc (și) legume...). Pentru că avea și puiul cel mic la ea lăsat în vizită, pe M.A. acum deja domnișorică la 8 ani şi jumătate. Maică-sa era plecată la un parastas de 7 ani, astfel că am zis să ”împușc” doi iepuri: rezolv și urletele fioroase din burtă, nu mâncasem nimic de dimineață și mă și joc liniștit cu mica ”Duracel” - cea plină de energie mereu. Am mâncat, ne-am jucat, ne-am certat, ne-am împăcat, s-a întins în brațele mele ” ca de somn” de vreo două ori, și-a revenit. Apoi a venit și maică-sa, i-am împletit și ei părul, puiului mai mare..., i-am pus și bentiță mov, am tras-o corespunzător de păr - era momentul prielnic și nu bătea la ochi..., am împărțit frățește, eu cu puiul mic de data asta, pomana adusă de puiul mare, i-am cedat două ciocolățele în plus sub promisiunea că nu mănâncă mai mult de una pe zi.   

În sufrageria mamei mele este o canapea care are ca spetează două perne mari lipite de zidul din spate de care se lipește cadrul patului. Adică, dacă dai jos pernele, dacă le culci, la terminarea suprafeței șezutului patului începe direct zidul de beton.

Toate au fost bune și frumoase până la momentul la care puiul mic, de prea multă atenție concentrată într-un singur punct (de aia tot zic eu că ar mai trebui făcut unul...) și alintarea aferentă, începe să facă următoarea cursă cu finalizare a-la-Serghey Bubka: pleacă în alergare din hol, de lângă bucătărie, trece prin toată sufrageria în viteză și sare în pat înfigându-se cu capul în pernele lipite de perete, căzând mai apoi extenuată, ca într-un bodycheck clasic, pe canapea. Și iarăși de la început - la nesfârşit. Ți-am spus doar că-i plină de energie. Hol, sufragerie, cap-pernă-canapea. O dată așa, de două ori la fel, a mers bine, după a treia oară îi spun maică-sii s-o potolească în vreun fel că parcă văd cum va cădea curând perna aia și la următoarea săritură, neatent fiind, puiul mic se va înfige în perete.

N-am mai apucat să termin bine fraza...

Împotriva depresiei

Probabil că este prima oară când fac această mărturisire - public.

Săptămânile acestea se tot discută aprins în presă despre depresie și sinucideri. Suntem și sub impactul emoțional al sinuciderii actorului Robin Williams, arhi-cunoscut și ultra-bogat. Eu, personal, sunt marcat zilele acestea de involuția fulgerătoare a unui tip puternic dintr-un leu într-o legumă. Nu pot să uit nici episodul crunt depresiv de acum câțiva ani, să tot fie vreo 6 sau 7, din care n-a ieșit nici până în prezent, a unuia dintre cei mai puternici oameni de afaceri din București din domeniul construcțiilor și semnalizărilor rutiere. Era un munte de om cu o forță fizică și intelectuală colosale. Evoluție negativă, cădere, degradare fulminante - ambele relativ inexplicabile și incredibile. Acestea constituie și motivul pentru care scriu acum astăzi.

Ani de zile am fost și eu trist, nemulțumit, furios, anxios, deprimat. Da, deprimat. Este o boală și se tratează de multe ori doar la doctor. La psiholog sau, dacă e mai profundă, la psihiatru. Eu recunosc că am trecut pe la amândouă categoriile în anii tinereţilor mele.