Vreau să plâng și plâng! Nu mă frâng.

Vreau să plâng și plâng, ”ca o femeie”, până am să devin ”bărbat”.

Sunt dese situațiile când așa-ziși bărbați ”puternici” nu-și permit ”slăbiciunea” de a se elibera de diverse stări stresante și nu plâng, unii niciodată. Ei se cred tari și inflexibili, dar uită că cei mai rigizi copaci, și cei mai puternici altfel, se frâng primii la furtunile puternice. Copacii mai flexibili se încovoaie, se apleacă, se îndoaie, trosnesc ușor, se frământă, gem, dar nu se rup, depășesc astfel momentele dificile ale vijeliei și supraviețuiesc momentelor critice.

60 de milioane

Ea, tânără, aranjată total, dichisită de cartier, unghii multicolore, vopsită roșu aprins în cap, gene, tencuită, în mâna stângă fumega o țigară, în mâna dreaptă un telefon imens de ultimă generație cu inimioare roz și multe cristale pe capacul din spate al bateriei, sprijinită de un A-Klasse roșu, aproape nou-nouț, geamurile negre, preparat de AMG, având la oglindă mii de odorizante, sute de cruciulițe și zeci de iconițe, încadrată dreapta-stânga, în norul de fum al țigării de doi plozi oacheși, iar în față, la vreo doi-trei metri, pe tata-socru, probabil:

Floricică rubensiană

Ea, 20+, cochetă, sveltă, veveriță, atrăgătoare, sexy, în două cuvinte: bunăciune - ”piesă”. Se cunoaște cu el la muncă, unde altundeva?, se curtează intens și succint, se iau degrabă, fac nuntă, sute de invitați, bucurie, exuberanță, fericire la comandă, limuzină cu șampanie și baloane plus porumbei, tinichele, lună de miere, colțuri de lume neumblate de mulți, revenirea la matcă, revenirea la realitate.
Făceau ceva sport împreună, nu zilnic, dar se mențineau bine, se plimbau uneori prin parc, rar, aveau grijă de corpurile lor, mâncau doar ce trebuie ca să se mențină fit, erau doi iubiți tineri, atrăgători, sexy.
Toate bune și frumoase, aparent, până când ea se pune pe făcut de copii, asta era ținta ei declarată prietenelor ei, de care el n-avea habar în aburii tulburători ai îndrăgostelii furibunde ce i-a mânat degrabă la sfat și la biserică unde au depus și scris jurăminte pe care nici ei nu le vor respecta. Nici ea n-a verbalizat vreodată că și-ar dori copii, amândoi subînțeleseseră că se vor distra și se vor simți bine împreună fără să aducă vorba de procreere înainte de halimaiul nuntos.

Repet: înainte de căsătorie, în perioada de atracție furibundă reciprocă, și după fericitul eveniment, ei nu aveau nici un gând de a face copii. Niciodată n-au discutat despre acest aspect. S-au luat, de ce?, s-au iubit, și au făcut fix ceea ce și-au propus de la început: se simțeau bine împreună, făceau sex fabulos zilnic, trăiau ca niște tineri frumoși și liberi. Mai știu câțiva d-ăștia.
Viața părea frumoasă, ea era superbă și tânără, el era deștept și cu bani, toate lucrurile se doreau a se continua pe aceeași linie la nesfârșit sau ”până moartea ne va despărți” - că doar așa semnaseră promisiuni pe care aveau curând, ca majoritatea, să le încalce.

Doar că, la un moment dat, ea rămâne însărcinată.

Nu lugu-lugu, nu! Înhață-l și fugi!

Îl vezi, l-ai mirosit, simți că ți s-ar cam potrivi, îți place mult, l-ai fute degrabă, ești doar ochi și urechi la ce face și ce spune, dar nu știi cum să procedezi?

Fii deșteaptă, nu fi ca toa(n)te celelalte, ascultă aici la tăticu: 

La bine și la rău

El, 30+, nesportiv, ”băiat bun”, unde-l pui azi acolo-l găsești și mâine, dar cumva atrăgător pentru femei, totuși nemodelat și slab întreținut, corporatist de top, bani mulți pe mână și la teșcherea, o cunoaște pe ea din provincie, frumușică, dulcică, cu ochii ce-i fug de mică, cine să observe asta?, dar ea era simplă-simpluță, doar că atrăgătoare, ușor bisericoasă, fără să fie credincioasă sau măcar corect practicantă, doar ostentativă, mironosiță.
Cum ceasurile lor ticăiau ca dracii, iar el ratase niște piste bune, v-am zis că-i băiat bun, da?, cu toate că ea era ștearsă pe interior ca o tablă de gimnaziu în lunga vacanță de vară, corpurile nefutute îi atrag în capcană și astfel se îndrăgostesc fulgerător, cum altfel?, fac nuntă, de ce?!?, de ce?!?, cu alai, neamuri, jdemii de prieteni, tot tacâmul, fericirea era al doilea nume al lor în buletine și pe feisbuci în poze dese și ostentative de pe peste tot pe unde se preumblau năuci.

La puțin timp după ce s-au luat, el, care era un tip mai mult decât liniștit și de casă, își dă seama, cum naiba?, că a făcut o greșeală mare însurându-se pripit, că a ales mai mult decât prost, că și-a futut viitorul, că ea e plictisitoare, ternă, că viața trece aiurea pe lângă el, și având și probleme pe la serviciu și ceva dificultăți patrimoniale cedează nerăbdării. Cam după vreo încă șase luni încearcă să stea de vorbă cu ea cu buna, cu vorba bună, să-i explice problemele și punctul lui de vedere, să caute împreună o soluție sau o rezolvare măcar temporară până nu este prea târziu și iremediabil. Ea, mândră și prost sfătuită de mă-sa de la țară, se ține ferm pe poziție și respinge orice dialog, nu vrea să audă de discuții, nici vorbă de despărțire sau divorț amiabil. Ea-i tot spune: ne-am luat, acum nu ne mai despărțim, facem tot ce trebuie, dar rămânem împreună. 
Gizăs!

Părinții infantili - izvorul nesecat de răni pentru copii

Am fost crescut într-o familie tradițională până la os și deseori până la carne și chiar și cu sânge. Da, cu sânge pe pereți, pe covoare, pe suflete, pe caractere, pe destine. Părinții mei, pe care îi iubesc și azi nespus de mult deși m-au rănit îngrozitor când eram mic și neajutorat și nici n-avea cine cum mă proteja, au făcut copiii, pe mine și pe sor-mea, fără ca să fie pregătiți pentru așa ceva, fără ca să aibă habar cum se cresc și cum se educă mogâldețele alea mici, fără ca să știe ce le face bine viitorului copiilor lor și ce le hrănește sau le rănește sufletele mici și pure pentru totdeauna. Astăzi cuplurile tinere sunt la fel de pregătite cum au fost și părinții mei acum peste patruzeci de ani, nu-s prea multe schimbări majore.

Multe dintre prietenele mele sunt mame singure. Cresc copiii cum știu și ele, dar sunt fericite că au scăpat în libertate și de dobitocul ce le-a turnat un copil sub pretenția sclaviei pe viață. Altele sunt apăsate emoțional, nu doar fizic și material, cu amenințări și șantaje de grădiniță: 
”Tu nu te gândești că ai copii? Unde să pleci? Nu ți-e rușine? De ce să te desparți de mine când tu ai copii cu mine? Am să spun părinților/colegilor/prietenilor tăi că vrei să părăsești domiciliul conjugal!” - spune animalul agresor, care după ce altoiește femeia amuțind-o în plâns, îi și interzice să fugă umilind-o, jignind-o și speriind-o. Astfel nouăzecișinouă la sută dintre femei dau în sindromul Stockholm și continuă să doarmă în pat cu dușmanul. Imediat apar dereglările emoționale și la scurt timp corpul femeii este cuprins de boli diverse la vârste tinere sau mirosuri neplăcute prin locuri pe unde altcândva izul era de flori proaspete de primăvară. Azi ele miros a putrefacție și nici măcar nu-și dau seama. Vor realiza asta peste ani de zile când puțini vor mai sta lângă ele mai mult de o dată-două. Traiul în condiții toxice generează invariabil boală. Nici o floare n-a scăpat dintr-un pârjol și nici o plantă nu crește sănătoasă și frumoasă în groapa de gunoi sau în hazna. Dar de ce s-au grăbit atâta la măritiș? Retorică, știu.
Oricum n-are cine să-mi răspundă, că ele știu mai bine, de la mamele lor, că palmele se dau din dragoste.
Scurtă pauză:
Aș vrea acum să citești articolul acesta, dacă ai timp și vrei:
https://mnmlistro.blogspot.ro/2016/03/animal-si-veverita.html
Apoi să-l citești pe acesta, unde-mi detaliez nedumeririle legate de atitudinea femeilor agresate:
https://mnmlistro.blogspot.ro/2016/03/snopite-in-bataie-de-iubitprietensot.html

Dacă te-au deranjat cele două articole de mai sus, te rog să mergi în altă parte, continuarea nu-i pentru tine. Mergi în pace!

Continuăm:

În casa noastră scandalurile erau aproape zilnice, am crescut de nou-născut într-o atmosferă de război perpetuu. Mama și tata erau două pietre dure și nici unul nu renunța la partea lui de dreptate pentru armonie și pace. Fiecare dorea să fie câștigătorul, cel mai deștept, cel mai puternic, ”Șeful”, dar acum unu este oale și ulcele de peste șapte ani, iar mama este vie, dar foarte bolnavă de diverse afecțiuni, supraponderală spre obeză, agitată cu toți și toate, nervoasă mereu, singură intrinsec, deși aparent înconjurată de mulți apropiați și în mijlocul neamurilor ei de care eu m-am îndepărtat demult. 
La ce le-a folosit lupta de peste treizeci de ani din ”căs(z)nicie”? Cine a câștigat? 
Eu, acum la bătrânețe, după ce am revăzut și alte exemple similare irosindu-și viața și sănătatea, pot spune că toți au pierdut. Dar cei mai afectați, deși nevinovați și lipsiți de apărare, sunt copiii ce rămân invariabil cu diverse sechele și dereglări emoționale, hormonale și fizice. Eu sunt un astfel de ”defect”, un excelent exemplu de ce prostii pot face doi căpoși ambițioși în numele ”iubirii” și a ”familiei tradiționale”, căca-m-aș în ea de tradiție și de obiceiuri proaste ale predecesorilor mei eronat educați. Blogul ăsta este pornit și scris ca o încercare de vindecare a unor răni străvechi.

Am întrebat-o pe mama, copil mic fiind, de ce nu divorțează și de ce nu pleacă din tensiunea asta zilnică și bolnăvicioasă. Îmi răspundea mereu că orice copil trebuie și este bine pentru el să aibă o mamă și un tată, o familie unită. Dar noi nu eram o familie, nici vorbă de unită, despre ce vorbea mama? Care familie? Care unită? Tata unit cu curvele lui și cu afacerile și banii după care era tot timpul plecat și mama unită cu vânătăile, singurătatea și plânsetele ei pe ascunselea și pe înfundate? Sau noi, copiii nevinovați, uniți prinși claustrofobic între doi părinți infantili și egoiști? Care era familia aia unită și tradițională? căca-m-aș iar în ea și în capul tuturor stupizilor din ziua de azi care o mai susțin!

Mă mințea mereu mama că eu și sora mea, amândoi abuzați și răniți de relația toxică a părinților, suntem motivul pentru care ea suportă bătaia și mojiciile tatălui meu. Lespedea asta m-a cocoșat teribil atunci, încă-i mai simt răceala pe ceafă, de când eram un țânc. I-am spus la un moment dat, plin de curaj și susținere pentru ea, că mai bine divorțează și că ne vom descurca noi cumva și fără tata. N-a vrut, mi-a zis că nu învață oul pe găină și că nu-i dau eu sfaturi și nici nu-mi permite s-o judec. 
Trebuie să recunosc că la un moment dat, spre adolescență, când nu vedeam ieșire din acest calvar din care mama nu putea sau nu voia să iasă, am intenționat să mă sinucid pentru a scăpa și eu de obligații impuse cu forța de ea și pentru a da mamei posibilitatea să scape din datoria stupidă de a rămâne măritată cu un agresor pentru că are copii cu el, așa înțelesesem eu rezolvarea pe atunci. Cum ar fi fost să fi avut curaj și coaie și să fi dus gestul meu până la capăt? Dar eu uitam că mai este și sor-mea și că de fapt mama nici nu știa încotro s-o apuce oricum, n-avea nici un sprijin, nici o informație, nici o posibilitate de a se susține. Nici mentalitate de om liber, nici curaj, nici ochii deschiși. A trebuit ca să-i închidă taică-miu, definitiv, că să pot să-i deschid eu ceva ani mai târziu.

Îndrăgostit autentic

Celor care uită istoria, deși este regretabil și impardonabil, pentru că știm bine că ea se cam repetă la nesfârșit, viitorul va avea grijă să le-o readucă în memorie și în prezent cu fix aceleași patimi și pierderi plus lecțiile aferente, până vor fi învățate. 
În orice domeniu este aplicabilă aceasta, dar mai ales în chestiunile delicate ca acelea amoroase.