La bine și la rău

El, 30+, nesportiv, ”băiat bun”, unde-l pui azi acolo-l găsești și mâine, dar cumva atrăgător pentru femei, totuși nemodelat și slab întreținut, corporatist de top, bani mulți pe mână și la teșcherea, o cunoaște pe ea din provincie, frumușică, dulcică, cu ochii ce-i fug de mică, cine să observe asta?, dar ea era simplă-simpluță, doar că atrăgătoare, ușor bisericoasă, fără să fie credincioasă sau măcar corect practicantă, doar ostentativă, mironosiță.
Cum ceasurile lor ticăiau ca dracii, iar el ratase niște piste bune, v-am zis că-i băiat bun, da?, cu toate că ea era ștearsă pe interior ca o tablă de gimnaziu în lunga vacanță de vară, corpurile nefutute îi atrag în capcană și astfel se îndrăgostesc fulgerător, cum altfel?, fac nuntă, de ce?!?, de ce?!?, cu alai, neamuri, jdemii de prieteni, tot tacâmul, fericirea era al doilea nume al lor în buletine și pe feisbuci în poze dese și ostentative de pe peste tot pe unde se preumblau năuci.

La puțin timp după ce s-au luat, el, care era un tip mai mult decât liniștit și de casă, își dă seama, cum naiba?, că a făcut o greșeală mare însurându-se pripit, că a ales mai mult decât prost, că și-a futut viitorul, că ea e plictisitoare, ternă, că viața trece aiurea pe lângă el, și având și probleme pe la serviciu și ceva dificultăți patrimoniale cedează nerăbdării. Cam după vreo încă șase luni încearcă să stea de vorbă cu ea cu buna, cu vorba bună, să-i explice problemele și punctul lui de vedere, să caute împreună o soluție sau o rezolvare măcar temporară până nu este prea târziu și iremediabil. Ea, mândră și prost sfătuită de mă-sa de la țară, se ține ferm pe poziție și respinge orice dialog, nu vrea să audă de discuții, nici vorbă de despărțire sau divorț amiabil. Ea-i tot spune: ne-am luat, acum nu ne mai despărțim, facem tot ce trebuie, dar rămânem împreună. 
Gizăs!

El, resemnat, pentru că nici nu voia s-o supere, în mintea lui necoaptă era părea o fată bună, cucernică, chiar dacă avea buzele acelea atât de subțiri și limba aia prea ascuțită, o lasă în pace și începe să-și trăiască viața separat și paralel, așa cum știe și el, că nu era nici el vreo lumină sau mult mai destupat la minte decât ea. Mulți îi spuneau să se clarifice mai întâi cu ea, să nu lase lucrurile așa în aer. Ori la bal, ori la spital. Dar bietul de el credea că face o faptă bună păstrând-o de soție, așa cum își dorea ea, dar nu știa, sărmanul!, încă, vorba aceea cu facerea de bine.

Se apucă naivul de distracții cu femei, alcool, nopți pierdute, se reînhăitează cu băieții holtei de lângă care plecase prematur și inexplicabil, băieți care-l avertizaseră că dacă o femeie îți dă pizdă repede nu te arunci ca înecatul s-o iei imediat de nevastă. El caută peste tot adrenalina și riscul, ”vrea să simtă că trăiește” - astea au fost cuvintele lui în preziua neagră. Plecările, venirile, întârzierile se înmulțesc pentru el, sporturile sunt încercate toate, dar mai ales cele extreme pe care dobitocul nu le practicase niciodată înainte.
Este prins băut la volan de vreo două ori, el care nu bea nici măcar o bere la mare înainte, scapă ca prin urechile acului, are probleme cu niște boli venerice, pierde niște bani buni pe prostii pe care nu le-ar fi făcut niciodată înainte de căsătorie când era mai mult singur și liniștit.

Bineînțeles că, apucându-se de sporturi extreme la o vârstă înaintată, nu știe nimic despre ele și nici despre riscuri și protecție, el nefăcând niciodată sport în viața lui, de nici un fel, și astfel caută și găsește rapid accidentările. Destul de dese, cu spitalizări, dar ușoare și repede trecătoare. Din toate astea el nu înțelege nimic, nu trage nici o concluzie, nu are timp și nici nu-l interesează o introspecție. 
Ea, intuind pericolul, îi tot spune să oprească sporturile astea periculoase, că nu-s făcute pentru el, că nu-i genul, îl roagă să se liniștească, să revină la ea și la viața lină dinainte de când s-au luat, dar el refuză. 
”Ce, eu sunt sclavul tău să-mi spui tu cum să-mi trăiesc viața?”
Da, devenise pușcăriaș, cu doar două semnături: la sfat și la biserică, plus martorii, dar abia mai târziu avea să afle asta.

El nu acceptă schimbarea de paradigmă și continuă toate activitățile ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. După alte câteva luni are o nouă accidentare, mai gravă de data asta, și este imobilizat o perioadă la pat. Devine nervos, țâfnos, regretă verbal că nu s-a despărțit mai demult, ca să se liniștească, să nu fie nevoit să caute diverse refugii în diverse locuri nepotrivite lui, vezi sporturile extreme, alcoolul, femeile, ”anturajul ce l-a stricat”.
Accidentarea gravă îl imobilizează la pat pentru șase luni și chiar mai bine de atât. Ea se satură de mofturile și agresivitatea lui cauzate de neputință și de furie reprimată plus apăsarea psihică gândindu-se la lunga convalescență ce nici nu începuse, vede cum soțul ei se îngrașă enorm lună de lună în pat stând degeaba, și-i spune:
”Măi băiete, eu te-am luat de bărbat liniștit și nesportiv, neaccidentat, bun, blând și înțelegător, sănătos, suplu. Nu făceai sporturi extreme, trăiam așezați împreună, eram bine. Eu nu m-am măritat cu tine ca să fiu infirmiera ta, nici menajera ta. Am vrut să fiu soția ta, prietena ta, iubita ta. Acum sunt obligată să fiu și mamă la copii și tată la copii, și femeie în casă și îngrijitoare de un invalid, mie n-are cine să-mi fie bărbat, sunt de acord și vreau acum să divorțăm!”

Comentăm?
Blamăm?
Hai să te văd, puternico!