Sexul, fericirea și serviciul

Ușa casei se trântește cu putere de perete o dată, apoi se închide în toc zgâlțâind căsuța lor frumoasă - a doua oară. Ea intră furibund în sas, aruncă cheia mașinii pe măsuța de sticlă din fața intrării și apoi geanta și haina în carouri pe canapeaua din hol. A ajuns, ca de obicei, târziu de la serviciu și acasă o aștepta soțul afectuos și nerăbdător:

- Bună, Iubi! Bine ai venit! De ce ești așa nervoasă? Ce s-a întâmplat?  
- Aaaa, nimic. Doar o zi obișnuită de muncă...
- Perfect! Nimic nou. Mi-a fost dor de tine... Vreau să facem dragoste. Au trecut atâtea zile de când mă cam eviți. Sunt chiar săptămâni...
- Haaai, măi Iubi! Doar știi cât de mult muncesc și cât sunt de obosită. N-am chef azi de nimic.

Este doar o poveste. Poate-i adevărată, poate nu. Dar unii, mai cârcotași, ar spune că un astfel de dialog are loc des în casele multor români. Sunt psihologi care desemnează asta ca principala cauză a declinului într-o familie sau cuplu.

Așa este. Nu există nici o legătură între cuvintele din titlu. Nu atâta timp cât treabo-mania și risipa de bani și timp sunt preocupările principale.
Glosar pentru corporat(r)iști:
1. treabo-mania = workăholicism
2. risipa de bani și timp = consumerism

A. mi-a sugerat ieri să nu public prezenta poveste. Ea crede că-mi voi atrage antipatii și gânduri negative. Poate chiar și comentarii acide și răutăcioase. 
Am întrebat-o: de la cine? 
A. mi-a răspuns prompt: 
- De la cei pe care vrei tu să-i ajuți. Nu vor înțelege oricum nimic și te vor urî că le arăți realitatea pe care n-o pot schimba. Și le mai pui și oglinda în fața ochilor. Ești îngrozitor!

Este dificil să mergi la serviciu zece-douăsprezece ore, cu dus și întors, și de la șefi și de pe drum, și apoi să ajungi acasă dornic de ceva. Să fim serioși! Creierul comandă trupului doar când poate și acesta din urmă să răspundă corespunzător la comenzi. Seara, după șmotrul milităros de la agitatul loc de muncă, nu cred că-i cazul să mai ai timp, chef și atenție pentru sex.

Stress-ul de la serviciul tău nu-ți face decât un singur bine. Temporar. Te ține în priză. Ca să-ți poți duce crucea liber aleasă și consimțită. Nu se știe până unde și până când. 
În rest aduce numai rele - cancerigene. DA - CANCERIGENE! Pentru că din priză când ieși rămâi fără energie. Știai asta, nu? Și unde ai auzit tu de sex fără energie?!?

Am prieteni, pe care odinioară îi invidiam profesional, care stau mult mai mult la birou decât acasă. Efectiv. Numărul de ore, inclusiv cele de somn, petrecute acasă sau cu cei apropiați din familie este net inferior celor pierdute la muncă. 
Secretarele cunosc despre doi dintre ei mai multe decât știu nevestele lor. Sigur ele sunt mult mai la curent decât soțiile. Este evident. Și una dintre ele este și mult mai apropiată de director decât este directorul de mama copiilor de acasă. Din multe puncte de vedere.
Ăsta cred că este un lucru rău, nociv și distrugător de familie (pentru cine asta își dorește), de iubire, de sex și de liniște în cuplu. 
Dar cine să observe? Poate doar amanții ce se hlizesc. Inclusiv citind acum asta, probabil.

Toți ne dorim să atingem nu-știu-ce prag sau pod închipuit profesional. La job dăm totul. Ne dăruim ca să ”ne realizăm”. Să ”ne realizăm” ce? Niște epave? 
Să avem grijă și la faptul arhicunoscut că și Raluca Stroescu era ”realizată” profesional. Era ”manager”. Și câștiga câteva mii bune de euro pe lună. Multe și bune. Acum se odihnește. Tot ca ”manager”.  La 2 metri mai jos. 
Și sunt mulți alții la fel ca ea, mult mai tineri chiar unii. Tot în pământ. Dar n-au gură să vă strige și vouă să vă opriți: ba au gură, dar e plină. Tot cu pământ.

Mulți vor să achiziționeze bunuri, mașini și case cu orice preț. Până când conștientizează că prețul este mult prea scump. Nu, nu în bani. Acela e exorbitant doar. 
În sănătate. Pe care o pierzi și n-o mai poți prea ușor recupera. Și realizezi că banii câștigați nesăbuit trebuie să-i dai la doctori ca să n-o iei pe urmele Ralucăi. Spre pământ.

Bani, bani, bani - asta aud tot mai des că doresc oamenii. Și chiar zâmbesc cu subînțeles între ei și fac gestul acela cu frecatul degetelor. 
Eu nu-i înțeleg. De ce nu și-ar dori sex-sex-sex sau dragoste-dragoste-dragoste? Și să-mi zâmbească tot cu subînțeles? Să-mi facă și semne cu degetele. Chiar aș vrea. Cu orice deget.
Toate să-mi zâmbească așa șăgalnic. 
Hai!

Sex. Plăcere. Voluptate. Iubire profundă în liniște. Cine mai are timp pentru ele? Când vii acasă cu picioarele umflate și rupte de atâta stat în picioare în pantofii aceia incomozi și când creierii îi ai praștie făcuți de la time-schedule și dead-line-uri nimeni nu mai are chef sau dispoziție pentru orgasme. 

Femeia modernă vine cu bani mulți acasă și nu mai vrea să fie doar femeie, nici vorbă de caldă-bună-înțelegătoare-atrăgătoare. Ea vrea și trebuie să fie egală. Eventual să fie așteptată de bărbat în cadă cu petale de trandafir?!? Gizăs!! Unde am ajuns?!?
Bărbatul aduce și el niște bani acasă. Dar suma este cumva egală cu a soției sau prietenei. Și atunci nu mai are, din punctul ăsta de vedere, nici un atu. E egal. Și el.
Acasă unde găsește femeia lui cu bani, obosită, sictirită de oboseala și tracasarea de la job. Și ea vrea acum doar ... să doarmă. 
Că ”iubită” a fost deja la serviciu. 
Stai la rând.

Ce petale? Mă lași! Altceva nu poate face coerent femeia și nici nu vrea. Ea vrea acum doar să se odihnească. Dormind. Adânc. O veșnicie. Sforăind eventual. 
Așa începe concursul de muzică și dans ”care adoarme primul”. 
Ca să nu-l mai audă pe celălalt cântând. 
Pe nas.