Pustia echilibrului

Accept că unii vor mai des în fumul cluburilor și al mall-urilor şi alții fug de tentații izolându-se către zone mănăstireşti sau pustnice, fie ele uneori doar mentale sau sufletești.
Înțeleg dorința celui ce vrea să locuiască în buricul târgului plătind pentru asta cu asupra de măsură în ani și bani, dar văd şi retragerea tăcută şi neputincioasă a celui din mahala sau periferie.

Şefa-i cu aprobarea

Şefa nu dă permisii, semnează doar sentințe.
(Re)Vii de undeva de departe şi unde n-ai primit aprobare să te duci.
Când bagi cheia în broască observi că yalla n-a fost schimbată.
Intri în casa caldă şi te aşteaptă un zâmbet larg, afectuos şi înțelegător. O mângâiere şi un sărut năvălesc surprinzătoare.

Nciu și Dea

Teoretic nu-i nici o diferență între ei. Practic însă, cei doi sunt total diferiți. Fie și pentru simplul fapt că unul apără legea și domnia ei, precum și bunul simț și normalitatea democratică, condamnând editorial vehement pe cei găsiți vinovați de către justiție, iar cel de-al doilea încă apără imaginea, interesele și oamenii unuia care-l plătește regește și care a fost dovedit ca vinovat și hoț și condamnat definitiv de către justiția română la zece ani de închisoare.

Menționez din capul locului că pe cei doi nu-i cunosc personal, i-am urmărit pe vremuri la televizor, dar am prieteni care au lucrat în aceleași televiziuni cu ei.

Ce au în comun cei doi?

Coşmarul intimității

O astfel de zi ca aceasta, duminică sufocată de ninsori abundente, în care eşti oarecum forțat să stai prin sau pe lângă casă, este extrem de periculoasă. O nenorocire şi un dezastru!

Firavă și blândă ca un luptător de MMA

Am o nepoată extrem de fină și firavă. Este slăbuță, ca un pui de maimuțică, cea mai slabă la trup din clasa ei de la școală și de la înot, are aproape zece ani și este delicată și foarte alintată în majoritatea timpului.

Când mergem pe undeva, la vreo aniversare sau eveniment public, Maria este inițial retrasă, timidă, studioasă. Nu deranjează, nu agasează. Este un copil (relativ) cuminte. Ca unchi-su, evident.

De-a lungul anilor am tot dorit și încercat s-o învăț pe Maria diverse tehnici de autoapărare sau de atac. Le-am propus părinților s-o dea la niște cursuri specializate de acest gen. M-am lovit mereu de refuzul categoric și dur al părinților naturali. Ei își doresc o fetiță delicată, nu o sportivă sau ușor agresivă la nevoie așa cum mi-ar fi plăcut mie.

Într-una din din multele situații dificile traversate ea a dovedit că este mult mai puternică pe interior decât arată la exterior. Eu asta am susținut dintotdeauna în fața părinților ei, dar n-am reușit să-i conving. A făcut-o M. direct.

Mai jos este email-ul trimis mamei ei la câteva minute după un eveniment într-o piscină, în urma căruia am realizat că există mulți pumni de fier în mănuși de catifea. Iar să descoperi asta cu ochii tăi e fabulos!

Iată emailul meu trimis maică-sii:

Stele și meteoriți, alegeri și cadouri nesperate

E ușor și extrem de plăcut să iubești tinerețea, frumusețea, prospețimea și zâmbetul natural pe o dantură frumos aliniată sub un ten curat, neted și luminos. Cine n-ar face asta? 
E de înțeles până la un punct și o vârstă instinctul de a le duce pe toate la altar și la sfat, știu că e greu să reziști atunci când colcăie hormonii prin tine, și este clar că la vremea tinereții minții crezi absolut toate promisiunile și jurămintele de afecțiune eterne făcute pripit în focul debutului primelor luni de amor furibund.

(Te) Amăgeşti singur(ă) degeaba

Nu-i suficient să zâmbeşti larg şi ostentativ cu gura până la urechi. Fericirea se citeşte pe tot chipul şi mai sus sau mai jos.
Iar ochii, păcătoşii, te vor da mereu de gol.

Ce merge, va merge din prima. Va intra uşor, ca unsă.
Ciorba reîncălzită ține de foame şi poate mirosi frumos, dar savoarea prospețimii e doar la prima înfruptare.
Revenirea criminalului la locul faptei este doar remuşcare, dependență, nelinişte.

A fi indiferent, zâmbitor şi tolerant relaxat cu toate şi toți - asta e o fericire!
Doamne, ce fericire!

Invitații gratuite

Foarte multă lume mă cheamă, invită sau îmi propune pentru a merge la mare, la munte, la teatru, la film, în parc, la grătar, sport, bere sau înghețată, ori la zile aniversare sau diverse evenimente mai mult sau mai puțin fericite. Sunt însă puțini, foarte puțini, oameni care fac aceste invitații din suflet ori cu atenție. Cei mai mulți o fac mecanic, ritualic, ca o obligație. O fac așa tuturor, din reflex.

Din păcate și ziua mea are tot 24 de ore. N-are mai multe, chiar dacă aș vrea și chiar aș da o șpagă barosană pentru asta. Programul este deseori plin-ochi, abia apuc de multe ori să mi le fac pe cele demult programate. Dacă din când în când mai apare câte o fereastră sau o gaură în program, foarte rar mi se întâmplă, ea nu trebuie umplută imediat. Mă bucur ca un cățeluș la castronul de lapte atunci când se anulează sau amână câte o întâlnire programată sau atunci când mai cade câte o activitate rutinieră săptămânală pentru că am puțin timp în plus pentru mine, pentru odihnă sau reflecție. Este un timp valoros, doar pentru mine, și pe care îl savurez pe îndelete. Nu mă reped ca înecatul să umplu programul cu altceva. Consider deseori că acele ferestre apărute sunt trimise de cineva sau ceva superior care îmi transmite astfel că este un moment bun să frânez puțin, să mă opresc, să mă uit puțin și mai atent și la mine. Și, cel mai important, în mine.

Tinerii neexperimentați și coardele bătrâne

Eu sunt astăzi o coardă bătrână. Nu credeam că voi ajunge vreodată aici, m-am crezut etern naiv, relaxat și visător, dar viața mi-a arătat că la bătrânețe, ca s-o ai liniștită și frumoasă, n-ai decât două șanse: ori te preacordești și deschizi ochii văzând toate mizeriile și toate frumusețile fix așa cum arată ele, ori închizi ochii de tot și te lupți cu morile de vânt negând realitatea. Sau mergi direct ”la loc cu verdeață”.

Il consigliere

Nu știu de ce. De fapt, nu știu foarte bine de ce. Dar este cert că se întâmplă. De ani de zile. Din ce-mi aduc aminte, totul a început acum vreo 15-16 ani, era prin 1997 sau 1998, când un prieten bun și apropiat mă întreba ceva despre o relație eșuată de-ale lui. Mă vedea pe mine experimentat, ciudat, nu?!?, și mă ruga să-i spun părerea mea. 
”Punctul tău de vedere...”. 

Anii au trecut. Discuțiile s-au înmulțit, plaja celor ce vin și mă roagă sau întreabă diverse s-a lățit.

Astăzi mai mulți prieteni vechi mă consultă. Nu mă mai întreabă prea mulți de chestiuni sentimentale și de relații de familie, eternele probleme cu mama și tata, pe care le-am traversat și eu, dar s-au înmulțit solicitările legate de partea financiară, investiții și soluții de business.

Socoteala dată tatălui

Acesta este singurul vis pe care l-am avut în cei șase ani de când l-am băgat pe Moșu în pământ. Se întâmpla cam la un an de la evenimentul tragic.

Nu știu dacă ți-am precizat că în ultimii doi ani ai lui de viață noi doi n-am vorbit. Mai bine zis, eu n-am mai vrut să mai vorbesc cu el niciodată. Și așa, din păcate, s-a și întâmplat. Niciodată n-am mai vorbit față în față.