Scăpat din cușcă

Știi cățelul acela care a stat ani de zile într-o cușcă ponosită și era legat cu un lanț greu, jegos și gălăgios de zgarda împuțită și care pute și el, cu totul, dintotdeauna a baltă? Sigur că știi! 
Mulți dintre cei aflați în această situație, eliberați din lanț după ani de zile de captivitate în care n-au văzut decât câțiva metri pătrați în jurul lor, nu părăsesc zona imediat și nici mâncând pământul așa cum cred mulți, pentru că dependența este copleșitoare și apasă ca o lespede. Cei care au fost acolo înțeleg bine ce vreau să spun. Rareori câinele pleacă de la măcelărie.

Sunt persoane scăpate din relații mai lungi sau mai scurte, dar neproductive și anoste, și ele și relațiile, și care în secunda doi după ce au primit nesperat libertatea încearcă să iasă în lume, la vânat, imediat ce au scăpat din laț. 
Scot nasul încet din cușcă, resimt o lipsă cruntă, dar și o ușurare în același timp. Acum le lipsește zgarda și lanțul de la gât, dar a rămas ceva agățător pe interior. Lanțul acela invizibil este cel mai greu de tăiat. Cârligul acela interior se va topi, poate, la cei puternici, în luni sau ani.

Mai fac doi-trei pași temători înainte, se opresc brusc în fața cuștii, se trag un pas înapoi. O clipă ei nu înțeleg ce se întâmplă, e prea ușor să fi scăpat din sclavie. Cei mai curajoși reiau avântul spre înainte și ajung chiar până la poartă. Ceilalți aşteaptă din clipă în clipă să-i pleznească ziarul peste bot.

Poarta curții e deschisă, pe vremuri lanțul nu le permitea și n-ajungea niciodată până acolo. Ajunși la marginea curții ei bagă căpșorul mic și drăgălaș prin poarta întredeschisă și văd ulița. Lungă, lată, prăfuită, dar intens și îndelung dorită și părând doar un vis fantastic. Mulți se sperie. Câțiva dau înapoi.
Dacă poarta se închide brusc? 
Dacă boticul le va fi zbrobit de greutatea ușii ce se va plia peste năsucul lor? 
Unii se trag ușor speriați încă un pas înapoi chiar acolo în pragul porții până la ieșirea din cușcă. Mulți revin temporar în cușcă. Câțiva își pun zgarda și lesa la loc singuri și așteaptă spășiți dimineața următoare să primească blidul zilnic de mâncare și mica și succinta mângâiere alintătoare. Sclavii veritabili nu vor părăsi niciodată prima plantație.

Cei mai curajoși împing ușor cu botul poarta, ce uneori scârțâie înfiorător și bagă în sperieți junii și junele fără experiență, și fac pași mici şi tremurători în stradă. Ei văd o lume nouă, imensă, cu infinite posibilități, cu tentații fabuloase și pericole potențiale, dar totul este nou și extrem de atrăgător. 
Iarăși sunt mulți acum care, după ce au văzut raiul libertății din afara cuștii, fac mici și rapizi pași înapoi în curte uitându-se speriați dreapta-stânga să vadă când apare stăpânul sau stăpâna să-i pleznească peste funduleț cu nuiaua că au fugit fără permisiune din cușcă. 

Sunt câțiva care după ce au văzut frumusețile din uliță, blocați fiind de frică încă în pragul porții, se întorc înapoi în cușcă refuzând să creadă că viața poate fi așa de simplă și de frumoasă în libertatea pe care n-au avut-o niciodată și pe care n-o pot accepta și crede reală. Alegoria lui Platon nu-i poveste, e aievea.

Bineînțeles că cei mai mulți și mai sănătoși părăsesc definitiv curtea și pornesc pe stradă. Unii agale și din ce în ce mai liniștiți, studiind cu vădit interes totul în jurul lor, pentru că toate-s ca noi pentru ei, dar sunt și turbați care o zbughesc la goană, disperarea lor este de cele mai multe ori de înțeles. Teama să fie prinși și reînhămați este moarte sigură psihică și sprinterii nu pot accepta asta. Praful uliței se ridică în rotocoale imense până la cer desenând angoase cu lăbuțele terifiaților.

Cei care au ajuns acum în stradă și merg alene simt o imensă bucurie în sufletele lor. Trupurile le întineresc, ochii dau jos pânza și reîncep să zâmbească, mușchii devin mai tari și blana mai strălucitoare.

Pe uliță încep lătrăturile și chiar urletele celorlalți căței, şi cățeluşe, încă legați. Captivii anunță întreaga comunitate despre evadarea unui semen. Ei nu pot accepta ieșirea din tipar. Și hărmălaia cuprinde toată mahalaua. Invidia pe fericirea libertății este omniprezentă şi la alte specii.

Cei care reușesc să ignore vacarmul declanșat și părăsesc arealul celorlalți înlănțuiți și fără scăpare, după o perioadă de depărtare vor simți curând două sentimente: foamea și solitudinea. Ambele temporare și ușor de depășit, dar care acționează ca ultime corzi invizibile ce îi mai atrag către vechile cuști, curți și stăpâni. Felul în care acționează și reacționează acum, când stomacul și blana nu mai sunt răsplătite automat de către stăpân în schimbul deținerii în captivitate, le va determina libertatea, fericirea și liniștea în viitor.

Sufletul s-a născut să fie liber și caută să imprime acest mesaj și trupului.
Dar de cele mai multe ori stomacul bate sufletul, din păcate.
Așa a fost dintotdeauna, nu-i bai. E o formă perfectă de evaluare şi eşalonare. 
Luxul libertății e pentru lupi. Tigrii şi panterele acceptă biciul dresajului şi zăbrelele în schimbul unui blid de mâncare. Lupii ... nu prea.

Doar cățeii curajoși, puternici și răbdători apreciază, caută și obțin libertatea.