Este evidentă o segregare
masivă a societății. Fiecare trage pentru el sau ai lui, puțini sunt cei care
se mai gândesc la binele comun sau cel de perspectivă. Viitorul, ziua de
poimâine, nu mai interesează majoritatea. Este foarte adevărat și că valoarea
și liniștea le găsești printre și cu puțini, nu în mulțime. Iar băieții
deștepți și fetele cu minte și cuminți caută fericirea în interior și în
solitudine mai repede decât în gregaritate. Doar proștii se simt bine doar
alături de alții pentru că viața lor se raportează la asimilarea și afinitatea
cu grupul. Ei dacă rămân o oră cu ei înșiși, își dau seama că nu le face pielea
doi bani și sufletul le este vraiște, dezorientat și dezrădăcinat, se sperie și
îți caută alinarea în zăpăceala în care intră mintea lor îngustă întâlnindu-se
și discutând platitudini cu alții asemenea lor. Atunci micimea lor se
aplatizează cu media sterilității grupurilor frecventate.
Să rămâi singur sau solitar
este un imens act de curaj. Dar, din păcate, cei mai mulți sunt doar niște
simpli târșeloși și sclavi și în felul acesta îi conduc lejer și politicienii
și corporațiile ce prosperă continuu în același timp cu sărăcirea spirituală,
și deseori și materială, a maselor largi credule.
(...)
Poate că micile bucurii sunt
subevaluate și chiar ignorate în tratamentul insomniilor, depresiilor
post-despărțiri amoroase, supraponderabilității. Cred că ar trebui să dăm șanse
mai mari uneori săruturi neașteptate, unor îmbrățișări din partea cuiva complet
străin, unor strângeri puternice și scurte de mâini, unor pahare de apă chioară
băute cu înghițituri mici, dar des, unor reprize de somn scurte în mijlocul
zilei sau unor plimbări prelungi în parc, eventual pe marginea unei ape, cu
ochii spălați de verdele crud și tare al ierbii proaspăt tunse și udate de
ploaia ce cade poate chiar atunci.
(...)
Este clar că nu-i bine să
judeci pe nimeni, asta-i treaba lui Doamne-Doamne, dar cineva trebuie să spună
lucrurilor pe nume pentru că nu sunt chiar toate roz în viață și așa și trebuie
să rămână. Lecțiile dure trebuie învățate, ele sunt trambulina noastră către
fericire. Doar lingând sarea apreciem mai tare mierea.
Fiecare are crucea lui de
dus, dar să constați cu durere că multe femei se irosesc în cupluri toxice nu
cred că face rău nimănui, dimpotrivă. Cred că ar face puțin bine și ar aduce
ceva lumină în întunericul perfect opac al vieții aparent roz al multor femei
plângând amar în taină.
Dacă mai mulți și mai multe
am vorbi constant, liniștit, și deschis despre asta poate că și ele, cele
prinse în cleștele dubiului, ar căpăta mai mult curaj în luarea unor decizii tranșante
la un moment dat.
Să te rupi de un dobitoc
presupune un curaj imens și o voință constantă, ambele anesteziate de hățurile
financiare, sociale și parentale ce se află de cele mai multe ori în brațele
nevolnice ale bărbatului ce se crede, și de cele mai multe ori chiar așa și
este, din păcate, stăpân peste muierea care a făcut implacabila greșeală să
spună ”Da” la sfat și, altă mare greșeală, apoi și în fața preotului și a zeci
sau chiar sute de rude și prieteni întărind și perpetuând în suferință imaginea
”familiei tradiționale”.
Invidia femeii slabe,
neputincioasă sau fricoasă, nu cunoaşte margini față de zâmbetul liniştit şi
mulțumit al celei curajoase ce a evadat din infernul surorilor ei.
Nicicând nu ştim cum un plâns
sfâşietor azi reprezintă mângâierea cald alinătoare de mâine.
De multe ori dureros este că
nu poți să-i descrii elocvent tabloul libertății din afara zidurilor închisorii
unei femei captive într-o căsnicie eșuată.
Dar mai sfâșietor este să-i
desenezi din vorbe că anii trec și că nimeni nu-i va da niciodată înapoi nici
tinerețea, nici frumusețea, nici clipele frumoase și magice în unicitatea lor
pe care le-ar putea trăi alături de altul sau mai mulți diferiți riscând
siguranța zilei de azi pentru zâmbetul, liniștea și relaxarea mulțumită a
anilor viitori.
S-ar putea ca familia tradițională
să nu însemne doar lovituri, șantaje materiale și emoționale, agresiuni fizice,
verbale și psihice, teroare și hăituială, toate camuflate sub o mască fericită
pusă doar în societate, adică imediat ce ai părăsit caverna căs(z)niciei sau a
căsătoriei. Asta nu-i decât ipocrizie și frică impregnate într-un fond labil
construit pe educație precară și caracter necălit corespunzător în cei șapte
ani de acasă.
Relația cu un om ar trebui să
fie, cred, mai repede lapte și miere și rar cucută și fiere.
Evident că cele mai multe
așteaptă prințul moștenitor pe un cal alb ca să le salveze pe ele, pe
prințesele valoroase, frumoase și deștepte și devreme acasă, închise într-un
turn de fildeș.
Dar ghici?, ce!
Nu există prinț moștenitor.
Nu există cal alb.
Nu există prințesă cu
calități deosebite care să fie prizonieră sau slabă. Zânele valoroase sunt
puternice. Ele nu așteaptă să fie salvate, sunt libere când vor ele.
Trezește-te!!!
Există bărbați ok, bine,
valoroși, cu ”de toate”, echilibrați. Că tu nu-i vezi, asta nu mai este
problema mea. Sau că i-ai pierdut pe cei care au trecut prin viața ta, nici asta nu-i vina nimănui.
Atât ai știut să apreciezi, atât meriți, atât ai. Nimic mai mult, este atât de simplu.
Altele cum i-au văzut și i-au luat și sunt zâmbitoare și
liniștite?!? Cum?
Mergi acolo și învață de la ele, n-o să regreți.
Dimpotrivă!
Mergi acolo și învață de la ele, n-o să regreți.
Dimpotrivă!
Dar eu sunt nebun, evident nu
trebuie să stea lucrurile chiar așa, sigur că fiecare va găsi scuze și
justificări mereu și la orice, așa că mergi în pacea ta mai departe.
(din notițele estivale 2016)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Iertatul tata avea o vorbă, învățată de la naşu-bătrânu, naşul lui de cununie, surd şi el ca şi mine, Dumnezeu să-i ierte pe amândoi, care tradusă sună cam aşa:
”Banii, puțini-mulți, să fie cu noroc, să te bucuri de ei. Doar la doctori să nu-i (fii nevoit să-i) dai.”
Mulțumesc.