”Jumătatea ta este doar una.”

Când o afacere se închide în pierdere, cu sau fără vina mea, pe mine nu mă miră și nici nu mă afectează eșecul și irosirea banilor sau a oportunităților de creștere sau revenire. De cele mai multe ori mă necăjește atitudinea celui pe care am vrut să-l ajut și, făcând după capul lui, am pierdut amândoi. Ar trebui să mă supăr pe mine. Știi aia cu facerea de bine?

Când se pierdea un meci, eu alergam cât pentru doi sau trei pe atunci, nu mă afectează dacă m-a bătut unul mai bun sau a reușit să speculeze breșe în sistemul nostru de joc. Mă sâcâie comentariile, reproșurile și lamentațiile cvasi-inutile din vestiarul de la finalul jocului, în general venite de la cel mai slab de pe teren sau de la antrenorul care a așezat evident eronat echipa în teren. Ar trebui să mă supăr pe mine că am semnat și joc pentru o echipă în cadrul căreia nu mă regăsesc. Banul și gloria nu reprezintă totul în viață. Dimpotrivă! Dar și să plece câinele de la măcelărie este greu, indiferent câți bocanci în gură și-ar lua doamna.

Când o relație amoroasă se încheie, deși în trecut niciodată n-am știut cum să fac pasul acesta și să merg neafectat mai departe cum fac 90% dintre semeni, nu mă deranjează că celălalt nu m-a înțeles și n-a reușit să vadă proiectul și viitorul așa cum îl văd și cum îl desenez eu. S-ar putea ori ca eu să fiu orb, ori ca să fiu un pictor slab, sau ambele, dacă mesajele mele nu ajung la destinație. E ok, e normal.
Va înțelege doar una, cea care va și rămâne răbdătoare până la capăt, cea cu care voi face tot ritualul și magia și cu care-mi voi alege casa la New York, în Queens, peste cinci-șase ani plimbându-ne agale, ținându-ne de mână și zâmbind relaxați. 
Sau s-ar putea ca destinațiile mele să fie alese nepotrivit. Sau s-ar putea ca eu să fi acceptat alegerea lor mult prea rapid și mult prea ușor complăcându-mă în pașii mici, în lipsa planurilor, în dulceața înșelătoare a lui ”va fi bine, ai răbdare, vei vedea că am să rezolv, mai ai puțină încredere că am să fac tot ce am promis...”. Îhî!

Cine pleacă, să fie într-un ceas bun, pleacă la mai bine, nu cred că cineva face o ruptură într-o relație mergând cu capul spre mai rău, nu-mi pot imagina masochismul sau naivitatea asta. Ceea ce mă deranjează teribil este nu plecarea corpurilor, asta e normală, mereu așternuturile vor cere ofrande degrabă zâmbitoare, ci plecarea comunicării, a încrederii, a așa zisului ”suflet pereche”. Ca aici.

De aia eu spun că există mai multe ”suflete pereche” - am scris aici. Fiecare are rolul lui și vine în viața ta cu o misiune. Parteneri sunt o grămadă, iubiți vor fi gârlă, azi și soții și soțiile sunt câte două-trei bucăți, minim.

”Jumătatea” ta este doar una și cei mai mulți nu și-o cunosc în viața aceasta. După câteva zeci de încercări...