Mă plimbam liniștit pe cal pe câmpiile proaspăt înverzite și înflorite, prin Livezile de pomi fructiferi variați. Admiram cerul azuriu și Luna de pe fundalul înstelat și mă odihneam zâmbind larg. Respiram profund, savuram fiecare bucățică de carne și fiecare fruct proaspăt cules din grădină. Eram în Rai. Nu-mi lipsea aproape nimic.
Într-o bună zi, în timp ce călăream fără o țintă anume, calul se prefăcu că se împiedică și mă aruncă din șa. Am căzut pe partea stângă, pe umărul stâng, dar pe o grămadă de paie. Pe o claie, pe o căpiță de fân bine uscat. Umărul stâng mă durea foarte tare, gâtul se întinsese. Aveam ”gât de lup” și durerea de pe stânga se întețea de la oră la oră.
În loc să mă ridic și să mă urc înapoi pe cal și să-mi continui călătoria fantastică, eu am început să mă obișnuiesc cu durerea și m-am întins mai mult și mai comod pe patul parfumat de fân.
După o perioadă și căpița de fân se sătură de mine. La un moment dat, într-o bună zi, căpița de fân se deschise larg și eu căzui doi-trei metri pe o bucată de beton sau pe o placă de marmură albă. M-am lovit tare la cap de data asta, dar mă durea foarte tare și spatele în zona lombară.
Din cap a început să îmi curgă sânge și puterea în același timp și prin același loc. În loc să mă ridic și să mă urc înapoi pe căpița de fân și de acolo mai departe înapoi pe cal și să-mi continui mirifica și fabuloasa călătorie, eu m-am obișnuit cu placa de marmură rece-răcoroasă și cu durerea de cap cu tot cu curgerea constantă a sângelui din arcada deschisă.
La un alt moment dat și bun și placa de marmură albă se plictisi de mine și ea se crăpă în două și eu am căzut mai departe pe un vârf de munte. Mai exact pe un povârniș plin cu pietre ascuțite și tăioase de la alți doi-trei metri înălțime. M-am umplut de răni pe piept și pe față, mi-am julit genunchii și șoldurile. Nu mai puteam să merg, eram tot plin de sânge, iar partea cea mai rea era că de la atâtea julituri și răni și de la frecarea de cremenea pe care am căzut, corpul meu a luat foc.
Tot corpul meu era o flacără, sângele se scurgea în continuare de mine și devenea combustibil, mușchii se contractau necontrolat și provocau cârcei și rupturi. Dar eu m-am obișnuit și cu asta am rămas întins pe acel povârniș și am așteptat să mă împrietenesc și cu usturimea și durerea din genunchi și din șolduri și de pe piept și, mai ales, cu cruntele contracturi musculare.
La un moment dat când mă obișnuisem și cu aceste dureri de undeva de îndepărtare se apropie de mine o nălucă. Năluca veni și mă ridică ușor de aripioară și mă întrebă:
”- Când ai de gând să te apuci de treabă? Când ai de gând să fii din nou tu cel care ai fost?”
Mai ții minte cum îți spunea Radu G.? Golden boy!
Tot năluca monstruoasă:
”Hai, ridică-te și respiră adânc de câteva ori. Liniștește-te acum. Apucă-te să faci ceea ce atât de bine ai făcut în trecut.”
Acum vreo două-trei zile m-am apucat de treabă. Miercuri seară, joi dimineață. ”1/10”
”Let”s go!”
Greu, dar mișto. Chiar uitasem frumusețea minunată a unui nou început.
Da. ”Mit stock”. Și cu ”praleo”, cel mai probabil.
Și parcă durerile, contracturile și toate celelalte au început, încet-încet, să plece...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Iertatul tata avea o vorbă, învățată de la naşu-bătrânu, naşul lui de cununie, surd şi el ca şi mine, Dumnezeu să-i ierte pe amândoi, care tradusă sună cam aşa:
”Banii, puțini-mulți, să fie cu noroc, să te bucuri de ei. Doar la doctori să nu-i (fii nevoit să-i) dai.”
Mulțumesc.