Agresivitatea cruntă care
sălășluiește în mulți dintre noi este un bun exemplu că minimalismul este
oportun și necesar a fi adoptat, sau măcar studiat, în România.
Această agresivitate este
latentă, greu observabilă, invizibilă chiar, uneori, dar erupe constant la cea
mai mică stare conflictuală. Dovezi sunt scenele zilnice de box thailandez și
muai-thai care se întâmplă în trafic și în intersecții între masculii români,
dar s-au văzut și destule românce aprige și nu numai..., care își dispută un
centimetru de asfalt, sau o prioritate, sau o secundă câștigată în aglomeratele
șosele și drumuri românești.
1. lumea este agitată, grăbită, disperată să fie prima, cea mai rapidă, cea mai
“în față“ ca să dovedească ce puternică și valoroasă este și de aici
rezultă o luptă cvasi-inutilă pe lucruri de nimic care degenerează constant în
bătăi de stradă, culmea, savurate de spectatori;
2. puțini își pun problema – “Unde mă grăbesc atâta?”. Cât se câștigă prin graba noastră?
Agresivitatea este regăsită peste tot în România, nu doar în traficul rutier: la ghișeele statului, la cozile lungi de la supermarket, la spectacolele artistice, la evenimentele sportive (știți vreun meci de fotbal important din Romania la care galeriile să nu se snopească în bătaie, iar ulterior jandarmii să nu-i zvânte pe amândoi cobeligeranții?), la mall-uri pe scări unde toți se grăbesc să ajungă primii sus, la deschiderea de noi super-hyper-mega-ultra-giga-marketuri unde românii se bat, efectiv, literalmente, pentru o tigaie și un litru de ulei mai ieftin.
De ce se grăbesc românii în asemenea hal, oare? Unde vor să ajungă?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Iertatul tata avea o vorbă, învățată de la naşu-bătrânu, naşul lui de cununie, surd şi el ca şi mine, Dumnezeu să-i ierte pe amândoi, care tradusă sună cam aşa:
”Banii, puțini-mulți, să fie cu noroc, să te bucuri de ei. Doar la doctori să nu-i (fii nevoit să-i) dai.”
Mulțumesc.