E la fel ca și cu o floare. O vezi de departe, te atrage. Te apropii, o vezi mai bine. Te atrage și mai tare. Observi culoarea, forma, diferența pe care o face între celelalte. Te apropii mai mult. Îi simți parfumul amețitor, moliciunea fină a petalelor, fermitatea tulpinii zvelte. Atenție! Unele au țepi.
Tulpină de pe care nu-ți poți lua ochii și mâinile flămânde. Acum atracția se amplifică, dorința crește exponențial. Vrei s-o ai mai aproape, mai des, doar tu. Zi şi noapte.
Încerci s-o iei din grădină. Vrei s-o rupi sau s-o scoți din rădăcină. Unele se rup repede, altele, mai ațoase, se rup mai greu. Cu unele te rănești încercând să le iei acasă, altele se frâng și se oferă imediat ce ai pus mâna pe ele. Prefer ultimele modele.
Acasă trebuie să le pui în apă. Neapărat! Trebuie să ai puțină grijă de floarea ta. Atât doar: apă, lumină și privirea ta, mângâietoare, admirativă și iubitoare, zilnică. Doar de asta ai luat-o din grădină, nu?
Marea majoritate a florilor se usucă în glastră la un moment dat. Asta este viața. Și rostul lor. Să aducă puțină bucurie și niște zâmbete și apoi să facă loc altora proaspete care vor și pot să rămână mai mult admirate. Nu-i nimic rău cu naturalețea trecerii lor. Trebuie doar înțeleasă ca inerentă și necesară.
Unele flori, însă, prind rădăcini în glastra ta. Niște firicele mici, albe, firave inițial, dar puternice în esență și ulterior. Acum o poți muta în ghiveci. Sau în grădina ta personală. Aici va prinde. Rădăcini puternice. S-ar putea ca unele să facă și boboci. Și să-ți umple casa, curtea și sufletul de nespusă și nemăsurată bucurie. Acelea sunt adevăratele fabrici de fericire!
Cred că este bine să iei sau să rupi florile pe care le placi. Sau să le smulgi de pe maidanul unde ele poate că asta așteaptă. Să fie culese, îngrijite și apreciate de unul. Nu cred că vrea vreuna să moară ofilindu-se prin cine știe ce colț sau colb de țară. Așteptând ce?
Nu-i mai bine să fie văzută, apreciată, culeasă, îngrijită, iubită, să dureze mai mult, apoi plantată, ... cu boboci sau pui...
Tulpină de pe care nu-ți poți lua ochii și mâinile flămânde. Acum atracția se amplifică, dorința crește exponențial. Vrei s-o ai mai aproape, mai des, doar tu. Zi şi noapte.
Încerci s-o iei din grădină. Vrei s-o rupi sau s-o scoți din rădăcină. Unele se rup repede, altele, mai ațoase, se rup mai greu. Cu unele te rănești încercând să le iei acasă, altele se frâng și se oferă imediat ce ai pus mâna pe ele. Prefer ultimele modele.
Acasă trebuie să le pui în apă. Neapărat! Trebuie să ai puțină grijă de floarea ta. Atât doar: apă, lumină și privirea ta, mângâietoare, admirativă și iubitoare, zilnică. Doar de asta ai luat-o din grădină, nu?
Marea majoritate a florilor se usucă în glastră la un moment dat. Asta este viața. Și rostul lor. Să aducă puțină bucurie și niște zâmbete și apoi să facă loc altora proaspete care vor și pot să rămână mai mult admirate. Nu-i nimic rău cu naturalețea trecerii lor. Trebuie doar înțeleasă ca inerentă și necesară.
Unele flori, însă, prind rădăcini în glastra ta. Niște firicele mici, albe, firave inițial, dar puternice în esență și ulterior. Acum o poți muta în ghiveci. Sau în grădina ta personală. Aici va prinde. Rădăcini puternice. S-ar putea ca unele să facă și boboci. Și să-ți umple casa, curtea și sufletul de nespusă și nemăsurată bucurie. Acelea sunt adevăratele fabrici de fericire!
Cred că este bine să iei sau să rupi florile pe care le placi. Sau să le smulgi de pe maidanul unde ele poate că asta așteaptă. Să fie culese, îngrijite și apreciate de unul. Nu cred că vrea vreuna să moară ofilindu-se prin cine știe ce colț sau colb de țară. Așteptând ce?
Nu-i mai bine să fie văzută, apreciată, culeasă, îngrijită, iubită, să dureze mai mult, apoi plantată, ... cu boboci sau pui...
Metafora in ton cu anotimpul. Foarte frumos!
RăspundețiȘtergere