Ai tot ce-ți trebuie, bărbate!

Un bun amic traversează o perioadă mai dificilă în căs(z)nicie și mi se plângea zilele trecute, acum vreo lună și ceva, că el face tot ce trebuie, tot ce ține de el, că e fidel, că duce toți banii acasă, că nu ridică nicio pretenție, că ajută la toate prin casă, că e un băiat extraordinar -  în concepția lui. 

Și totuși...

Soția lui este mereu nemulțumită, mereu țâfnoasă, mereu nervoasă, mereu cu pretenții din ce în ce mai mari și relația lor scârțâie din toate încheieturile, iar el crede că lucrurile sunt destul de deteriorate. 

Am încercat să îi explic blând, atunci când m-a întrebat retoric a cui e vina, că este exclusiv și numai și numai vina lui. S-a uitat profund mirat la mine, șocat chiar, cu ochii mari ca de pisicuță curioasă, ca și cum l-aș fi lovit cu bâta în moalele capului. 

”Ce fel de prieten îmi ești?” m-a întrebat pe nerăsuflate amicul.

I-am spus că nu cred în prietenul bun care susține la rele pe prietenul său. A belit ochii și mai larg.

I-am mai transmis că este un beta autentic, cu inserții solide delta și gamma, că este un mare dobitoc de primă mână și că a învățat-o prost de la început de când a luat-o. 
Și că este exclusiv vina lui că relația merge prost. 

Apoi m-a atacat cu eterna întrebare: 

”Bine, bine, nu mai da în mine, ce e de făcut? Ce mai pot face ca să salvez căsnicia? 

I-am răspuns cu clasicul ”Habar n-am!”. 

Sau, mai exact, am completat:
”e destul de târziu, nu se mai pot face mari lucruri ca să întorci corabia ce se îndreaptă către eisberg, inerția e imensă, e aproape imposibil să mai salvezi ceva.”

Am văzut atunci cum o perdea neagră i se lasă pe ochi și pe suflet peste draperia pe care o avea deja în deprimarea în care noi ne-am întâlnit și am început plimbarea în parc cerută de el, dar neplătită. 

Atunci i-am spus încet, la ureche, că nu trebuie să fie trist, nu trebuie să fie supărat. Textual:

”Nu ai niciun motiv să te temi sau să ai vreo reținere în a-ți trăi viața frumos și demn. Ai un corp frumos, ai o sursă bună de venit, mai ales că vine o pandemie care nu știm cum se va termina, și, uite!, hai să îți arăt ceva la o simplă tură de parc.” 

Am continuat:

”Dăm o tură de parc împreună și am să îți arăt să vezi cât de norocos ești și tu și soția ta.” 

Nu am pornit bine în tura de parc că în lateralul nostru intra, împingând un cărucior cu un copil având un pronunțat handicap fizic, un bărbat destul de bine, înalt, îmbrăcat sportiv, care făcea antrenamentul zilnic împingând plodul respectiv. I-am făcut semn discret amicului meu, s-a uitat la căruciorul respectiv cu fetița având acea dizabilitate, iar după ce acel tânăr sportiv s-a îndepărtat i-am oferit: 

Uite Dumnezeu ne-a scos în cale un prim exemplu. Nu ai copii bolnavi, nu ai probleme pe care să le tragi toată viața, nu ai nicio piatră legată de gât și nici lanțul la picioare. 
A dat din cap aprobator fără să scoată niciun sunet.

Am continuat plimbarea clasică, am vorbit de diverse, unele și altele, iar aproximativ pe la jumătatea turei un alt tânăr, nu cred că avea mai mult de 30-35 de ani, cu fire albe-blonzii lungi în cap și pe barbă, foarte zâmbitor și relaxat, își trăgea piciorul drept și mâna dreaptă atârnând inertă probabil în urma unei semiparalizii.
Nu cred că avea nici 30 de ani. 
I-am făcut iar un alt semn discret, amicul meu nu era deloc atent la cei din jur - visa aiurea, la pizdă probabil, după ce ne am îndepărtat de tânărul respectiv, care era de fapt o tânără, o tânără femeie, i-am spus: 
”Nu ai probleme de sănătate, nu ai niciun fel de deficiență fizică sau psihică pe care o s-o tragi după tine, te poți bucura de viață cum vrei, nu ai de ce să te plângi. Fii recunoscător pentru ceea ce ai!”

Aproape de finalul turei noastre, când făceam planuri pentru următoarea întâlnire și urma să ne despărțim pentru că ne lăsasem mașinile în două locuri diferite ale intrărilor, văd intrând în parc cu un rucsac răpciugos la spinare un fost coleg, de-ai noștri.

Un fost coleg care învăța cu mult mai bine decât noi, era mult mai dedicat școlii și care se presupunea că avea să aibă un parcurs în viață mult mai bun și mult mai frumos și mai bănos decât noi care eram niște golănași ordinari față de el. 
Am aflat dintr-o discuție de nici cinci minute că acesta are probleme mari să își găsească serviciu deși a fost mult mai bun la școală decât noi, mult mai deștept, și chestia asta se întâmplă de vreo zece-doisprezece ani de după marea criză din 2007-2008. Că are probleme cu banii, că are credite, că are datorii, că s-a însurat și că e cu ”o proastă și o urâtă” și că-și urăște deciziile proaste și ”viața de câine” pe care o duce. Îl citez exact cu cuvintele lui.

Mai spunea și că regretă faptul ăsta, că s-a însurat cu ”urâta proastă”, dar pentru că are un copil cu ea nu se poate despărți pentru că nu poate să aibă grijă de copil și mai bine stă ca să crească copilul până o fi mai mare și se desparte apoi de ea. 
Credite, datorii la prieteni și rude, probleme, griji, avea buzele crăpate, uscate, exfoliate și o privire de fugar, de disperat, de om hăituit, turbat de grijile vieții. Cine nu-l cunoaște sigur îl evită ca pe un homeless drogat ce arăta.

Nu ne-am strâns mâinile, doar ne-am urat toate cele bune, am făcut schimburi de numere de telefon, că nu le mai aveam și i-am mai spus amicul meu cu care am început tura de parc următoarele cuvinte:

”- Ai tot ce îți trebuie! Nu-l mânia pe Dumnezeu. Nu ai nicio problemă reală. Faptul că ea îți face probleme și figuri, soția ta, este numai și numai vina ta. Nu te împiedică nimeni să faci ce vrei, ce te liniștește și îți priește, să tai în carne vie dacă dorești, să resetezi și să pornești de la zero. Ai toate atuurile ca să îți găsești ceva și mai bun și mai frumos și mai deștept și cu mai mulți bani, nu ai niciun fel de problemă în a accesa la ofertă net superioară, dacă asta vrei și îți dorești mult și cu adevărat.”

Soarta ta ești tu! 
Zâmbetul tău este în mâinile tale!

Resetează! Reîncarcă! Repornește! Se poate.