Motto: ”Azi dimineață mă trezesc plin de energie...”
Azi, 31.12.2023.
Am fost fascinat mereu de poveștile teribile, incredibile, neașteptate, dar adevărate. M-a nedumerit cum se pot întâmpla nenorociri din nimic, când totul părea perfect, frumos, sigur.
Curiozitatea mea era nețărmurită în a afla cum Dumnezeu are feluri nenumărate și fascinante de a te aduce, literalmente, cu picioarele pe pământ. Și de a-ți da speranță și încredere în momentele tale cele mai negre - în opinia ta. Pe unii, tot Dumnezeu, îi poate băga și sub pământ, și doar știind asta ar trebui să te cuprindă liniștea, umilitatea relaxantă, fericirea, zâmbetul senin.
Acum câțiva ani am auzit povestea unui tânăr foarte bogat care în timp ce-și construia o altă casă a căzut de pe acoperiș, de la vreo trei-patru metri înălțime, s-a lovit la cap rău și a orbit iremediabil. Mă întrebam ce căuta pe casă când era încă în lucru și erau muncitorii acolo. Mi se spunea atunci că Dumnezeu l-a ferit să scape doar cu atât, dar cu viață, după un astfel de accident.
Cuvânt înainte:
”Unde sunt prietenii tăi să te ajute, unde sunt rudele tale să te ajute, unde este iubita ta să te ajute când cazi și te prăbușești în gol fără speranță?”
Ce frumoasă este viața! Mulțumesc, Doamne-Dumnezeule!
Azi dimineață mă trezesc plin de energie. În pijamale încă, deschid geamul să intre aer proaspăt. Afară sunt minus grade. Încurajat de aerul tare deschid și ușa dormitorului să intre și mai multă tărie. Ies așa cum eram, desculț, pe balcon. În dormitor eu nu folosesc niciodată papuci, ei au treabă doar la parter.
În balcon simt lemnul înghețat și mă uit în jos în curtea lungă. De aici până la solul pietruit tot trei-patru metri sunt. Gândul acesta, împreună cu aerul rece mă înviorează și mă energizează și mai mult.
Din balcon văd pe acoperișul de lângă, în jgeab, o bucată de staniol rotundă, ca un capac de Pringles pe interior, ce vânt o fi adus acea bucată acolo sus pe casă? sau cine mănâncă pe ascuns la mine în dormitor și aruncă precum veverițele pe jos cojile de nucă goale?, care obturează scurgerea apei pluviale.
Desculț cum eram pe balcon pășesc atras de o mână invizibilă pe acoperișul de peste parter și merg să curăț gunoiul acela. Tabla rece îmi place la talpă, este exact ca vara la plajă doar că de sens caloric invers. Înviorarea și energia cresc simultan în continuare. Încrederea la fel, în urcare.
Încă ușor amețit de somnul din care nu ieșisem complet, mă trezisem în urmă cu câteva zeci de secunde, poate câteva minute, pun un al doilea pas pe tabla acoperișului și apoi al treilea. Ultimul.
Cineva parcă mă îndemna să merg. Nu mă puteam opri. Singura mea țintă era nenorocitul ăla de staniol sau de capac argintiu de carton sau tablă care părea că blochează burlanul.
Timpul se oprește în loc pentru un moment, o groază teribilă mă cuprinde cu o secundă înainte de o bucurie imensă ce urmează să înceapă în mintea mea și mai apoi în sufletul meu.
Dumnezeu are felul lui minunat de a ne arăta că suntem bine așa cum suntem, că n-avem nevoie de nimic altceva. Tot ce este valoros și important pentru noi Dumnezeu ne oferă în fiecare zi.
Piciorul stâng alunecă, tabla era înghetață-bocnă, cu gheață-pojghiță pe ea. Habar n-aveam. Dar ce căutam eu pe acoperiș dimineața la ora aia atât de mică cu ochii încă bine cârpiți de somn? Și desculț.
Cineva mă împingea spre tot acest scenariu. Eram ca transportat. Cine mă purta către această experiență?
Bunul Dumnezeu.
Piciorul drept este luat și el pe sus de stângul care pierduse lupta cu aderența într-o viteză incredibilă. Tot sportivul din mine, toate reflexele mele, totul împreună cu toată pregătirea specifică s-au făcut praf și pulbere și s-au dus pe apa Sâmbetei într-o fracțiune de secundă ca și când n-ar fi fost niciodată.
Nici o talpă caldă nu mai atinge acum tabla înghețată a acoperișului, nici un picior nu mă mai susține vertical, solul este la trei-patru metri de mine și se apropie vertiginos.
Nimeni nu este lângă mine, cine să mă mai ajute acum?!? ”Unde sunt prietenii să mă ajute, unde sunt rudele să mă ajute, unde este iubita mea să mă ajute când cad și mă prăbușesc în hăul fără speranță de întoarcere?”
În mintea mea încep încet-încet să se plimbe instantaneu multe povești și istorii.
Eu nu mai sunt eu. Mulțumită Bunului Dumnezeu. Care este mereu lângă mine.
Tu ce faci? Cum ești?
Tu știi că Dumnezeu e mereu alături și de tine?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Iertatul tata avea o vorbă, învățată de la naşu-bătrânu, naşul lui de cununie, surd şi el ca şi mine, Dumnezeu să-i ierte pe amândoi, care tradusă sună cam aşa:
”Banii, puțini-mulți, să fie cu noroc, să te bucuri de ei. Doar la doctori să nu-i (fii nevoit să-i) dai.”
Mulțumesc.