A fost odată ca niciodată un marinar care avea nava lui și care naviga pe mare ca orice marinar. Azi era într-un port, mâine intra în alt port, răspoimâine scotocea în alt doc. Își clătea nava prin toate apele lumii și era foarte mulțumit cu activitățile lui. Făcea ceea ce trebuia să facă, mergea acolo unde trebuia să meargă, intra peste tot pe unde trebuia să intre: își îndeplinea menirea.
Într-o bună zi marinarul simți că nava se scutură foarte tare. Ieși afară pe punte și văzu că e furtună, o furtună puternică. Nu era prima vijelie pe care marinarul o întâmpinase în viața lui așa că nu se sperie prea tare. Se duse în centrul de comandă să vadă ce face căpitanul vasului. Și eventual să ajute la cârmă sau cu navigația sau cu ce era de făcut ca să ducă în siguranță nava la țărm, la destinație.
Când ajunse în cabina de comandă și control a navei, acolo sus pe punte, observă că nu mai era nimeni la cârmă. Furtuna sălbatică se întețea de la clipă la clipă, nava scârțâia din toate obloanele, căpitanul era de negăsit, cârma făcea dreapta-stânga așa cum doar curenții o mișcau în voie. Timona se învârtea cu zeci de grade într-o parte și într-alta fără ca nimeni să o atingă.
Nava era în derivă. Exista posibilitatea iminentă ca să se dezintergreze și să se scufunde. Văzând că nu mai este nimeni la conducere, marinarul nostru vru să preia el controlul navei, dar toată viața a spus că el este doar un simplu utilizator care își face menirea lui: intră și iese în porturi, navighează pe mări și oceane și duce și aduce nava în bunăstare și pace din port în port.Ieși din cabina de comandă și-și zise că Dumnezeu va avea grijă de navă în secunda în care închise ușa cabinei de comandă goale în spatele lui. Ieși pe punte și instantaneu un val puternic de apă împreună vântul teribil îl luară pe sus și îl tăvăliră lovindu-l nemilos de toate marginile navei metalice și apoi zdrobindu-l în mijlocul unei veri pe josul pământurilor de sus până pe niște scaune de plastic unde își reveni cu greu lovit tare la cap, cu multiple dureri la șale și piept, cu genunchii și mâinile frânți și frânte și ambele glezne zdrobite.
Când voi să se ridice de jos, ce calvar!, nu mai reuși. Nava se zgâlțâia din ce în ce mai tare să se rupă din clipă în clipă, furtuna părea din ce în ce mai sălbatică. Sfârșitul era acolo, mai dura câteva zeci de secunde până la fundul mării și sfârșitul frumoasei povești.
Cu greu, cu chiu cu vai, ajunse târâș înapoi în cabina de comandă. Desfigurat și plin de răni deschise, el intrase la controlul navei și văzu că la timona venise, apăruse de nicăieri, din infern?, un monstru îngrozitor.
Dihania înfiorătoare ce preluă comanda navei îi spuse marinarului semi-viu și plin de răni și contuzii:
” - Nu te teme, domnule, am eu grijă de navă de acum încolo, nu va păți nimic, o voi trece prin această furtună și te voi duce cu bine la țărm. Apoi, de aici încolo te voi purta prin toate porturile pe unde mai vrei să mergi, prin toate noile cotloane, pe mări noi nemaivăzute și vei încerca luciuri de apă și docuri pe care nu le-ai mai încercat niciodată”.
Marinarul nu era șocat de noua apariție, doar mirat că nimeni, dar absolut nimeni, din vechiul echipaj nu mai era la datorie, nici pe punte, nici în camera motoarelor, nici în cabina de comandă. Dispăruseră fără de urmă absolut toți în zone mai sigure abandonând nava.
Încă lingându-și rănile proaspete marinarul se clătina într-o dilemă existențială. Avea de ales foarte simplu: cum nu mai era nimeni cui să lase nava în grijă ea putea să se autodistrugă în curând. El nu mai putea conduce o vreme, îl dureau toate și nu mai știa încotro s-o apuce mai întâi și nici nu mai avea posibilitățile și voința de unul singur. Pur și simplu nu mai avea sens să mai conducă acea navă nicăieri. Părea că se terminase fabuloasa călătorie în acel punct.
Sau, mai avea o posibilitate: să lase pe celebrul monstru salvator apărut din spuma mării la bordul navei, monstru care îl iubea atât de mult pe marinar și care iubea și nava și mările și porturile, să facă ce avea de făcut și să-l ducă pe niște drumuri noi necunoscute la acel moment dat. Dar nu-l va mai putea da la o parte niciodată de acolo.
În clipa în care urma să ia decizia dacă se acorde permisiunea monstrului să preia comanda definitivă a navei și să pună mâna pe timonă pentru totdeauna și să redreseze vaporul aproape compromis văzu, observă, acea sclipire arhicunoscută în ochiul bestiei și înțelese că de fapt este exact ca în povestirea aceea cu grecii sau cretanii care veniseră cu navele în Sparta și le arseseră ca să nu mai aibă cum să se întoarcă și singura lor șansă era să cucerească cetatea sau să moară.
Să lase monstrul înfiorător să preia comanda navei și să redreseze lucrurile cu noi reguli și noi ordine sau să lase nava să-și urmeze destinul și să se autodistrugă scufundâdu-se sub imperiul furtunei teribile care îl cuprinsese și când nimeni nu mai era alături să-l mai ajute? Ce mai conta încă o epavă în plus pe fundul mării atât de primitoare?
Alegerea părea simplă, consecințele vor fi cutremurătoare peste ani.
Ajunsese după multă vreme într-un port arhicunoscut și coborâ de pe navă împreună cu monstrul-protector la o terasă să mănânce și să bea ceva cu niște foști și vechi prieteni din zonă. După ce se salută cu gașca numeroasă de prieteni, se îmbrățișă cu fiecare, se pupă cu dor cu mulți, se așezară cu toții la masa imensă rotundă. El având monstrul lui infernal în dreapta lui, fiecare cu prietena sau iubita sau soția lui. Pereții din spatele lor din taverna aceea din port era plină de oglinzi imense.
La un moment dat, uitându-se după ospătar să le mai aducă niște aperitive, marinarul nostru se ridică în picioare și văzu terifiat întregul grup în oglinzi și privindu-se rămase șocat: la masă erau doar băieții, nici o femeie nu se vedea în oglindă, locurile păreau goale, neocupate.
Băieților le lipseau, în oglinzile revelatoare, ba o mînă, ba un cap, ba jumătate de corp, ba un ochi sau o ureche ori unii nu mai aveau dinți în gură. Pe anumite locuri libere erau de fapt niște schelete sau cadavre ambulante, dar care se vedeau că nu mișcă și nu viețuiesc. Dar monstrul hidos și îngrozitor de lângă el era o sirenă superbă absolut perfectă.
Iar el, marinarul, devenise monstrul de care se temea atât de mult. Avea chiar și un corn în frunte imens și puternic, ca de rinocer. Brațele-i erau supradimensionate și în loc de palme avea niște mașinării complicate în continuă transformare.
Tensiunea i se ridică instantaneu, căzu pe scaun înapoi în fund, își pierdu cunoștința pentru câteva secunde. Toată lumea se împacientă și sări să-l ajute.
”Ești bine? Ce-i cu tine?”
Când marinarul deschise din nou ochii, după ce tensiunea îi reveni în parametri, zâmbetul se iți pe buzele lui, văzu din nou grupul ca prima oară: toți cu femeile lor lângă ei, el cu monstrul implacabil în dreapta lui.
Duse mâna spre frunte să pipăie cornul și simți o căldură arzătoare în acel loc. Se uită la palmele lui și văzu niște roboței pricepuți care apăreau și dispăreau într-o lumină puternică.
Apoi mai percepu și blânda atingere a unei mâini delicate și fine din dreapta lui care îi retrase brațul cu mâna de la frunte înainte să-l vadă cineva ce face și să-și dea seama. Era EA și-i apărea acum lui jumătate-sirenă, jumătate-monstru.
EL nu mai era el. Dar nimeni nu avea să știe asta până la sfârșitul mesei și a serii, când oglinzile începură să vibreze și să se fisureze.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Iertatul tata avea o vorbă, învățată de la naşu-bătrânu, naşul lui de cununie, surd şi el ca şi mine, Dumnezeu să-i ierte pe amândoi, care tradusă sună cam aşa:
”Banii, puțini-mulți, să fie cu noroc, să te bucuri de ei. Doar la doctori să nu-i (fii nevoit să-i) dai.”
Mulțumesc.