Despărțiri și avioane, motoare și prăbușiri

Am o poveste cam lungă și puţin cam grea - e adevărat. N-am să vă mint, nici acum. Mi-a fost și mie greu s-o scriu, probabil că  și ţie îţi va fi mai greu s-o citeşti, asta dacă reușeşti s-o urmăreşti până la capăt. Sper să ai răbdare, și pentru că știm că răbdarea este o virtute, să fii astfel virtuo(a)s(ă). Are mai multe fire și câteva ițe. Sper să nu se deşire de tot până la final, să fie bine până la urmă și dacă nu ai înţeles nimic, nu-i o problemă, nici eu n-am reuşit din prima s-o scriu cât de cât inteligibil.

Să-i dăm bice!

Zilele acestea două mari subiecte acoperă mass-media românească: relaţiile de cuplu (despărţirile - mai exact) și avioanele (prăbușirile - că să fim "precişi"). Astfel voi face astăzi o mică alegorie și o paralelă, minimalistă, între acestea două.

Să considerăm că relaţia noastră cu partenerul sau partenera noastră (dar putem înlocui aici cu orice persoana dragă, cu punctele noastre de sprijin în viață sau cu orice persoană sau vietate care înseamnă ceva pentru noi, poate fi pisica sau câinele sau peştişorul nostru) este ca un zbor al unui avion. Adică noi suntem avionul, iar celălalt partener(a) îl asociem de acum înainte motoarelor avionului. 

Totul e frumos la decolare, există puţină adrenalină și tumult plăcute ca de începutul relaţiei, dar e palpitant și ne pregătește pentru zbor. Motoarele duduie, trag la maxim ca să ridice avionul de la sol. După mai multe minute de sforţare avionul se ridică de la pământ și urcă și tot urcă în zare. Așa și cu relaţia noastră, care creşte, creşte și se tot ridică în iubirea sau înţelegerea noastră. Am ajuns la peste zece mii de metri altitudine, pe platou, avionul zboară liniștit și singur - trece pe nesimţite pe pilot automat. Motoarele fac toată treaba, aripile țin echilibrul natural și uşor, noi ne relaxăm, eventual bem și mâncăm ceva ușor. Totul e roz și *dolce far niente*.

Scurt intermezzo, aici devine puţin mai complicat: vom considera motoarele avionului nostru ca putând fi şi consumerismul din noi, workholicismul, goana nebună după tot și toate și nimic important sau sănătos pentru noi, furia turbată de a acumula, de a atinge funcţii, ţeluri, obiective, de a strânge diverse lucruri sau obiecte sau doar iluzii cvasi-inutile.

Revenim la poveste.

Relaţia noastră, tot după o perioadă, ajunge și ea pe pilot automat. În acest moment de linişte, relaxare, de obişnuintă cu cele mai sus precizate (atenţie și la intermezzo!) se aude: BUUUUM !!!

Motoarele s-au oprit, au explodat sau pur și simplu le pierdem. A pierde motoarele: vom considera că motoarele se gripează, se ard, se strică sau "pleacă la alt avion" sau îşi iau zborul pur și simplu mergând în altă parte, pentru că vor să fie și ele libere. Sau cad, sau rămân fără carburant, fără combustibil, și se opresc brusc și definitiv. Pe scurt: avionul rămâne fără motoare, fără propulsie, oricum veţi fi dorit voi să consideraţi că s-a întâmplat asta.

Acesta este primul moment important, primul episod, al poveştii și în care se poate reacționa în doua feluri:

Prima situaţie:

1. te poţi speria, poţi intra în panică, te poţi șoca, te poţi bloca, te poţi sufoca de un atac de panică: "Vai! Vai! Ce mă fac? Am rămas fără motoare? Ce-o să se întâmple acum cu mine? Cum de-a putut să mă lase așa ... ?!?". Și să trăiești astfel o grămadă de sentimente dureroase, panicarde, revanșarde ("de ce n-am strâns mai bine șuruburile alea care fixează motoarele de caroserie?!?") - dar care, toate aceste sentimente, nu-ți aduc absolut nimic bun. Vom lăsa aceasta stare deoparte, pentru că nu cred că interesează pe cineva. Sau aşa ar trebui să fie.

A doua situaţie, reacţie, în primul moment, critic, al întâmplării - al pierderii motoarelor poate fi:

2. Un zâmbet! Un zâmbet larg pe buze şi pe faţă, o senzaţie de uşurare, de relaxare... Ok, ai rămas fără motoare. Foarte bine! Se poate şi plana. Specialiştii ştiu asta foarte bine. Se poate zbura şi fără motoare. Adică da, se poate plana, se poate pluti, se poate zbura fără propulsie. Doar din inerţie şi folosind foarte bine aripile şi manşa. Este plăcut, este linişte - nu se mai aude uruitul infernal al motoarelor la lucru, este o adevărată artă şi mulţi piloţi experimentaţi şi valoroşi pot face asta fără probleme. Pot zbura cu avionul fără motoare, pot pluti o perioadă. Cum spuneam: poate fi o situaţie foarte plăcută! Scurtă, dar extrem de plăcută. Depinde doar de tine.

După acest prim moment important vine, logic, cel de-al doilea episod. Tu planezi, eşti relaxată, suntem în situaţia a doua a primului episod, totul e frumos, plăcut, priveşti peisajele ce se succed rapid prin gemuleţul tău, numai că planarea asta, aşa cum ştim cu to(n)ţii, e continuu descendentă. Adică ne apropiem din ce în ce mai repede de sol pentru că mai este şi atracţia gravitaţională pe acolo... Sau, altfel spus, ne apropiem de contactul cu solul. Care poate fi lin sau poate fi dur, asta în funcţie de abilităţile tale de a ateriza. Sau de a ameriza, depinde unde ai norocul să ajungi, pe uscat sau pe apă. 

În tot acest al doilea episod, al cursei descendente, este indicat să-ţi păstrezi calmul. Să-ţi pregăteşti aterizarea/amerizarea, să-ţi pui centura, să te asiguri că şi ceilalţi participanţi se pregătesc - eventual să-i ajuți, dacă poți, să iei legătura cu turnul de control, să chemi nişte ambulanţe, ceri ajutor de la cei potriviţi să te ajute, mai spui o rugaciune (dacă le ai cu credinţa, dacă nu - bei o duscă de ... ceva tare.. să te iluzionezi că-ţi faci curaj), faci tot ce poti ca sa fie totul cat mai lin si cat mai usor posibil la impact. Adica să te asiguri că faci diversele lucruri imediat necesare, nu să stai, nu să aştepţi. Să fii proactiv, energic, preventiv, pregătit.

Urmează al treilea episod: contactul cu solul. E inevitabil, se va întâmpla oricum. Dar şi aici, ca şi la primul episod, vom analiza două situaţii:

1. Prima situaţie este aceea în care, să zicem, nu ştii să pilotezi avionul, sau n-ai efectuat cum trebuie manevrele de aterizare, sau ai primit informaţii greşite din turnul de control, sau bate vântul, bate puternic!, bate vântul din lateral, plouă, ninge, condiţiile meteorologice sunt dificile, execrabile şi astfel impactul este DUR. Teribil, avionul se rupe în nu-ştiu-câte bucăţi, se întâmplă toate lucrurile rele, fracturi, rupturi şi altele și altele. Acesta este scenariul negativ al părţii trei, al episodului trei. Şi-l vom continua curând, mai jos.

2. Scenariul pozitiv: reuşeşti să aterizezi, cum-necum, oarecum în bună stare. Mă rog - te mai zgârii un pic, te zdruncini oleacă, te loveşti un pic, dar una peste alta ajungi pe sol şi n-ai leziuni majore sau afecţiuni grave. Vine salvarea, vin pompierii, urmează aplauze, felicitări - eşti un pilot excelent, probabil că vei primi şi o medalie sau vreo insignă - ceva. Totul se termină cu bine! Eşti un erou sau o eroină. Bucură-te! Nu ne interesează ieşirea asta. E final de film american - prost.

Al patrulea episod şi penultimul este continuarea, episodul trei, în varianta situaţiei negative. Ştii tu, aia cu fracturi, luxaţii, ţi-ai rupt mâna şi picioarele, avionul bucăţi, praf-muci, flăcări, incendii generale, haos, tot tacâmul. În acest moment cred ca trebuie să te gândești exclusiv la refacerea ta: să-ţi pansezi rănile, să-ţi oblojeşti toate-si-cele, tăieturile, durerea, să-ţi pui mâinile şi picioarele în gips. Să-ţi refaci forţele, să grăbeşti vindecarea, mergi la recuperare, refaci muşchii, oasele, articulaţiile, creierul, încerci să-ţi refaci mobilitatea, mângâi sufletul. Pe scurt: te asiguri ca ai sa redevii un om normal.

Al cincilea episod, şi ultimul, este cel mai important şi te poate defini ca om. Eşti puternic şi revii în forţa sau eşti o epavă şi vei ajunge în vreun hangar nenorocit la dezmembrare. 

În acest al cincilea pas, episod, după ce te-ai refăcut şi ieşi din spital, trebuie să faci o scurtă reevaluare:

1. ai plecat cu avionul, ai pierdut motoarele, e nasol, e groasă! Ai ieşit din relaţie, sau ai fost dat afară, ţi-a fugit pisica/peştişorul/căţelul, sau ai ieşit din consumerism, sau din workholicism, din goana fără cap şi cancerigenă după prostii, etc.
2. Începe partea descendentă, inevitabilă, nu poţi plana în sus, se merge clar şi exclusiv în jos. Te panichezi, faci ca toţi dumnezeii, te sperii; sau dimpotrivă: nu te sperii, te pregăteşti de impact, zâmbesti deşi ştii că va fi greu, dar te asiguri că faci tot ce ştii şi poţi ca să-ţi fie bine şi să fie cât mai lină aterizarea;
3. contactul cu realitatea, cu solul: luăm în continuare cazul cel mai grav, sânge, ţăndări, morţi, distrugeri, nenorocire! Jaaaale!
4. te refaci, gips, operaţii, te recuperezi, revii la luptă, pe teren, în arenă, la mănuşi, la manşă!
5. Cel mai important pas, cum spuneam: evaluezi toţi cei 4 paşi de deasupra. Regândeşti totul, cauţi să vezi unde ai greşit, revezi ce poţi face mai bine şi mai uşor: poate data viitoare îţi iei nişte motoare mai bune, care nu se strică aşa repede, care să fie poate mai mici, să consume mai puţin şi să nu mai rămâi fără carburant, să fie mai uşor controlabile, mai fin manevrabile, în care să poți avea încredere deplină. Poate motoarele viitoare le iei diesel (nu cred să existe aşa ceva !?!), poate în loc de patru motoare îţi pui doar două, că sunt suficiente pentru a te transporta (să verifici și dacă nu cumva şi un motor ar putea să facă fix treaba care o fac cele două acum ...). Adică, vei face ca a doua oară să eviţi să treci prin evenimentul neplăcut al "pierderii motoarelor" într-un fel sau altul.

Asta se aplica. cred eu, şi cu iubirea şi cu despărţirea, şi cu consumerismul, cu workholicismul şi cu celelalte.


Aceasta a fost povestea mea. A fost grea, nu? Sau plăcută? Cum ți s-a părut? 
Normal că a fost grea, că dacă era ușoară o citeau to(n)ți. 

PS:

Sper că aţi observat că n-am băgat şi paraşutele în joc, de data asta. Ştiu că mulţi ar fi sărit primii acolo...