Liniște, aer, spațiu, cer, lentoare

N.B.:
Omnis festination ex parte diaboli est, adică, într-o traducere relaxată, orice fel de grabă are în ea ceva drăcesc.

De ce oare în societățile mai puțin dezvoltate economic și mai puțin super-tehnologizate și conectate la online cu hyper-viteze rata depresiilor și a sinuciderilor este net inferioară ”civilizaților” și ”internauților” febrili?

De ce bolile canceroase, de inimă și de ficat, au incidența mai mare în lumea ”civilizată” cu internet și abundență la poartă?

De ce cvasi-majoritatea studiilor Occidentului arată că mai fericiți sunt cei care:

- locuiesc și petrec majoritatea timpului mai aproape de pământ și natură cu aer mai curat, decât cei care-și petrec zilele între betoane, sticlă, asfalt;
- au liniștea și tihna dimineților devreme și a serilor târzii în natură și aer deschis, decât cei care bat cu asiduitate cluburile, mall-urile, terasele, restaurantele și alte zone cu aer condiționat și cu perspective limitate sau închise;
- n-au mașini, aparate, ceasuri, conexiune la net, în fața celor care le au pe toate cele ce se reunesc cinic în așa-numitele și râvnitele ”însemne ale omului modern”?

Mi se întâmplă deseori să ajung în sat, la mine la țară, și să am impresia, la nici o jumătate de oră de la sosire sau chiar și mai repede, că timpul încetinește brusc. Nu doar că încetinește rapid, știu c-o să zici iarăși că am înnebunit, dar chiar timpul pare că se oprește în loc. Aici, la țară, n-am ceas, n-am televizor (de fapt am două, dar eu nu le dau drumul aproape niciodată când ajung acolo, mama și sor-mea se mai uită la televizor când ajung cu mine o dată aici, rar adică), n-am sonerie (acasă am două...), n-am internet, mobilului îi închid soneria sau îl las în casă sau pe prag de unde nu-l aude nimeni pentru că eu stau mai mult prin curte acolo, n-am vâjâiala mașinilor de la oraș, n-am praful, aglomerația, agitația, stresul și mizeria capitalei. 
Acolo, la țară, liniștea, zâmbetul, calmul și lentoarea mă cuprind ca o mare caldă, calmă, bleu-turcoaz peste care bate blând Soarele dimineții sau al apusului.

Rai: 

Aici, la țară, înțeleg cu greu, dar nu-i mai judec și nici nu-i mai cert - am închis capitolul acesta definitiv, cum pot unii să se ascundă de de binefăcătorul Soare. Să stai cât mai mult în cutii de beton sau de sticlă, să te ascunzi cu obstinație în conservele de metal corporatiste, să folosești atât de puțin razele tămăduitoare ale Soarelui...astea erau curiozități extraordinare pentru mine. 

Acum nu mă mai miră nimic. Fiecare are dreptul să aleagă, doar e democrație, nu?, și oricum toți pretind că știu ce-i mai bine pentru ei. Și așa și este și se vede pe fiecare, pe față - pe chip, pe ochi, pe trup, pe suflet. Da, și sufletul se vede! Atât de clar uneori... 

Sunt și alții care abia așteaptă, aproape zi de zi, să-și clătească ochii în răsărit și în apus. 
Să stea cu trupurile cât mai mult la Soare, cât mai mult pe sol, direct pe pământ desculți, să respire cât mai mult și mai profund aerul curat al naturii.
Să miroasă iarba proaspăt tunsă și să adulmece miresmele florilor și plantelor printre care aleargă o veveriță sau zboară păsărele.

Cum spuneam: soarta ta ești tu!
❤