Doamne, îndreptă-i pașii!

În mireasma dimineții, cafegioaică din povești,
Tu te uiți prea blând la mine, caldă, moale și calină,
Răbdătoare stai și amesteci și prea dezgolită ești,
Toate-mi merg în sus de-acuma, nu-mi doresc decât să stai.

Spui că mă dorești prea lesne, că eu sunt al tău sortit,
Dar tu știi că din fustangerie n-au prea fost prea mulți salvați.
Eu tot spun că-i tare greu un actor prea mult plătit
Fix de-o scenă prea călcată să se agațe neîncetat.

Te aprinzi roșie toată, mă verifici la străini,
Când tu știi că eu mi-s câine, liber și cu zgarda-n clin,
Plec ușor, revin degrabă, urlu-n lună, te ador,
Mă admiri superioară, râzi și plângi iubind din plin.

În trecut eram străini, ne hrăneam să viețuim,
Acum suntem una-doi, ne atragem și trăim,
Viitorul nu-l cunoaștem, mierea zilei ni-i de-ajuns,
De ce trebuie să facem planuri când atâta am tot plâns?

Iată vine acum și vara, carnea freamătă a cald,
Tu te cam îndrepți agale către alte buze dulci,
Eu degrabă întorc mintea la a mea lucie pustnicie,
Zâmbești singură-n vecie lângă altul dintre mulți.