Vecinu'

Acum douăzecișișase de ani tatăl meu îi ajuta pe tatăl și pe mama lui. Mai cu vorba bună, mai cu niște lemne de foc, mai cu niște haine și diverse obiecte de casă și lucruri, mai cu niște bani la sărbători sau evenimente, așa cum se ajută vecinii între ei. Pentru că și gardul dintre casele noastre se deteriorase și ei erau dintotdeauna într-o situație financiară precară, tata le oferi ulucile vechi să le pună pe foc și construi un gard nou de fier. Tot tata se ocupă de săpat, de tăiat, de sudură, de grunduire, de vopsire. Și ca materii prime și ca manoperă. Ei n-aveau niciodată nici bani și nici chef să ajute. Cât a durat construcția gardului nou, vreo două-trei zile, ei, vreo doi adulți cu patru copii apropiați de vârsta mea, care făceau zi de zi și implacabil gălăgie și aglomerație în curtea lor îngustă, n-au prea dat pe acasă. Dispăreau dimineața pe lumină când tata începea cu muncitorii lucru la gardul nou și apăreau fericiți de aburii lui Bachus mult după înserat când toată lumea se odihnea după o zi plină de muncă.


Deceniile au trecut rapid, tatăl meu s-a dus, la fel a plecat în lumea de dincolo și mama lui, iar în cele două case vecine am rămas la un moment dat doar noi doi: eu, care am vopsit gardul pe partea mea imediat după revoluție și el, băiatul cel mare din cei patru copii căruia nu-i plăcea nici o muncă și zgâria cu cuiul gardul nou pe partea cealaltă.

În casa vecinilor violența fizică și de limbaj era la ordinea zilei. În public păreau cea mai fericită familie, iar femeia, care în curte încasa gureș, pe stradă se arăta extrem de afectuasă cu zbirul ei.
Interiorul casei lor era o hărmălaie și o igrasie generală, mizeria era omniprezentă din dușumele până-n tavan și pod, pe stradă ei păreau îngrijiți și onorabili.
Poliția venea la ei mai des la sesizările făcute de câte un membru al familiei, pe rând, decât la meciurile Stelei dintr-un sezon, dar fraza lor favorită era ”cum, n-aveți încredere în noi?”.

Vecinul meu, acum având peste patruzeci de ani, după două reprize de pușcărie făcute pentru abuzuri în familie și mici furtișaguri cu una dintre surori, are aceeași stare financiară ca aceea a părinților lui și net mai proastă chiar decât a bunicilor care vindeau în fața casei mărar, leuștean, borș, flori de curte și altele și pe care tatăl meu le cumpăra de cele mai multe ori doar ca să le mai facă vânzare și să-i scape de marfa ce se cam altera și deteriora rapid. 

Vecinului meu, care n-a muncit nici o singură zi angajat undeva în toată viața lui, n-are carte de muncă și nici asigurare medicală, nu i-a lipsit niciodată nimic. A avut mereu ce mânca, cu ce se îmbrăca modern, ce cheltui și unde merge. De unde veneau banii cu care-și finanța lejera existență? 
Habar n-am. 
Statul a avut mereu o sumă de bani pentru el sub formă de alocații, retribuții, ajutoare, subvenții.
Vecinul meu are două fete demult majore. Care crezi că sunt șansele unei existențe normale pentru aceste două femei de acuma? Una dintre ele practică deja o meserie străveche, cealaltă este plecată din țară undeva departe.

Evident că nu-i nimeni prost pe Pământul ăsta. Totul este o chestiune de alegere, de priorități și de oportunitate. Chiar vom găsi mulți deștepți chinuindu-se prin viață și ducând o existență amară fix în aceeași perioadă cu alte persoane net inferioare lor care lăbărțează relaxați zilnic zâmbete și timpi.

Este ca atunci când urci pe munte. Viața este ca o astfel de escaladă în care unii au echipament adecvat și se dedică total și preocupați acțiunii în timp ce alții urcă în papuci de plajă sau chiar desculți pe creste. 
Este evident că la un moment dat cei care au bocanci, pelerină, pantaloni și pantofi adecvați vor depăși lejer și vor lăsa net în urmă pe cei care au șlapi, șort și tricou cu sigle de firmă la -5 grade și 2000 m altitudine.

Dar oare nu contează și cât de lungă este excursia fiecăruia?
Dar oare nu sunt cu toții fericiți până la o anumită altitudine și temperatură?
Dar dacă pentru unii importantă este doar plimbarea și priveliștea și nu neapărat să termine tot traseul?
Dacă pe unii îi bucură doar momentul prezent și aerul curat de la poalele muntelui și chiar nu sunt interesați de performațe în alpinism?

Sunt din ce în ce mai dese situațiile din viața unor oameni pentru care este mai dureros să stea liniștiți și să aștepte răbdători într-un loc fix și călduros. Chiar dacă a continua alergarea istovitoare, mare consumatoare de resurse, de multe ori zadarnică și fără orizont, este un calvar. Dar acest calvar este mică joacă de copii pentru simplul fapt că unora dintre noi ne acoperă vacarmul de neoprit din creier, ne mângâie rănile deschise din suflet, chiar dacă de cele mai multe ori invizibile celorlalți, și ne alungă gândurile și pornirile negative, nefirești sau morbide sau altele care pot mistui. 

Fericiți cei săraci cu duhul căci a lor ...