Mi-am reproșat când eram mai tânăr că nu mergeam la petreceri și distracții, ori la aniversări sau alte sindrofii unde se adunau constant toți colegii de școală, de bloc, de liceu, de facultate sau de la primele servicii. Nu mergeam la atât de multe câte erau în aproape fiecare weekend pe atunci.
Mergeam foarte rar doar la câteva, o dată la trei-patru luni sau chiar mai rar. Viața a dovedit ulterior că am procedat bine pentru că nopțile pe care le-aș fi pierdut când eram tânăr eu le am folosit pentru a merge în sus, pentru a mă dezvolta și pentru a merge în locuri în care marea majoritate la celor de vârsta mea n-au ajuns ulterior niciodată.
Mi-am reproșat cu altă ocazie faptul că nu am acceptat o anumită ofertă de muncă de la un angajator sau o anumită propunere de colaborare, de afaceri, cu unul sau altul.
Mi-am reproșat diverse când am plecat de la un angajator sau când am plecat de la dintr-o combinație cu cineva. Mai tot timpul am regretat într-un colț sau într-un fel sau altul câte ceva, dar viața mi-a dovedit de fiecare dată că deciziile mele luate în momentele respective au fost tot timpul cele bune. Și că viitorul este cel mai bun e cel pe care îl fac eu, bineînțeles cu ajutorul Bunului Dumnezeu.
Am regretat la un moment dat că n-am coborât într-o seară, într-o noapte, la dans. După ce noaptea precedentă la dans nu prea am fost în formă și n-au ieșit chiar toate așa cum m-aș fi așteptat. Cineva chiar mi-a spus: ”mai bine că n-ai mai venit, oricum n-a fost cum mi-aș fi dorit cu tine. Mâine vom fi mai bine.”
La fel și în diversele relații amoroase. Viitorul mi-a demonstrat de fiecare că ceea ce n-am obținut nu era de reținut. Că ceea ce am avut și păstrat era exact ceea ce trebuia să rețin și să păstrez. Și că cele care au plecat sau au fost plecate, mulțumesc!, mulțumesc!, mulțumesc!, au plecat sau au fost îndepărtate exact atunci când a fost cel mai bine pentru mine.
Uitându-mă în trecut acum, cu liniște și pace, observ cadența metronomică a repetițiilor perfect identice.
Viața a dovedit că raritatea este foarte apreciată și că tot timpul majoritatea deciziilor mele, deși în aparență, pe moment, păreau neinspirate și ciudate, și de care m-am plâns chiar și eu mie însumi imediat atunci, au fost excelente și perfecte de fiecare dată pe termen lung.
Nu, nu (mai) regret nimic.
Totul a fost exact așa cum trebuia să fie.
Nici un regret.
Doar zâmbet liniștit sprijinit pe colțul gurii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Iertatul tata avea o vorbă, învățată de la naşu-bătrânu, naşul lui de cununie, surd şi el ca şi mine, Dumnezeu să-i ierte pe amândoi, care tradusă sună cam aşa:
”Banii, puțini-mulți, să fie cu noroc, să te bucuri de ei. Doar la doctori să nu-i (fii nevoit să-i) dai.”
Mulțumesc.