De când mă știu s-a dus o luptă teribilă în mine între cele două: partea animalică, instinctuală, naturală, agresivă, pură, autentică și partea cealaltă rațională, cerebrală, bazată pe educație, cultură, cizelare, rafinare (pseudo)-intelectuală - adică sub masca generală a convențiilor sociale - ca să dau doar un exemplu.
Cel mai mult îmi plac acei oameni care se arată, se dau și susțin că sunt calmi, relaxați și cerebrali. Dar, totuși, zilnic, la cel mai mic stimul, își pierd cumpătul și lasă partea instinctuală să-i manevreze după bunul plac al naturii. Nu-i ceva rău în asta, nu neapărat, dar este haios modul în care încearcă ei să ascundă realitatea intrinsecă, evidentă, naturală. Aseară m-am distrat de minune la finalul întâlnirii. Chiar dacă nu era de râs să vezi o femeie în starea aceea...
Revin. Această luptă cruntă interioară s-a dus, și se duce în continuare pe undeva, pe câteva fronturi importante și în mine. Recunosc. Eu n-am de gând să ascund asta, ba, dimpotrivă voi scrie chiar acum deschis și explicit despre asta:
1. Mâncare. Mă surprind deseori salivând după ceva apetisant, deși stomacul meu este plin-ochi. Există un ceva în interior care nu se satură doar prin sațietatea fizică, tehnică. Mai sunt și momentele în care mi-e foarte foame, sunt hămesit, și devorez alimentele pe care le am în față. Lăcomie cred că se poate numi. Mi-e foarte greu, în cele mai multe cazuri, să mă abțin și să mănânc civilizat atunci când
sunt rupt de foame. De aceea și evit să ajung în acea stare. De multe ori devin și extrem de irascibil în așteptarea mâncării. Devin un animal greu controlabil. Și mai este un lucru: deseori stilul de a mânca atunci când o fac singur sau cu familia ori prietenii foarte apropiați diferă foarte mult de felul de a mânca în public printre străini sau vag cunoscuți. Raționalul intervine puțin, educația atenuează lăcomia, o ține puțin în frâu. Dar cel mai mulțumit, satisfăcut, am fost după o ”înfulecare” și o potolire de pofte, eventual în picioare, la un bistrou sau la o tejghea, sau chiar la crâșmă obscură, pe grabă, chiar dacă succint... Nu la o masă mâncată liniștit, cu de toate și cu față de masă albă proaspăt apretată.
2. Sex. La fel ca mai sus. Aproape identic. Cu mențiunea cele mai importante sau memorabile relații pe care le-am avut au fost plecate, și ele, tot de la vizual și instinctual. Că au degenerat în altceva, mult mai complex, ulterior... asta este altă discuție. Dar n-a fost cazul decât la 1-2%, poate 3%, din relații. Poate că voi detalia curând.
3. Relații de business. M-am surprins deseori pierzându-mi controlul interior, dar niciodată la suprafață, la exterior, în cadrul unor negocieri sau tratative. Fiara din mine reacționează aproape instantaneu atunci când interesele mele sunt lezate sau ignorate nejustificat. Sau când din ”porția” mi se ia sau doar se intenționează să se pună problema în acest fel. Doar o falie, subțire, cerebrală, exersată în ani de zile de negocieri și ședințe formale sau informale, mă ține elegant și rece, zâmbitor chiar, uneori, lipit de scaun și aparent asertiv. Menționez că cele mai bune lovituri de business sau decizii profesionale au fost cele de primă inspirație. Adică cele instinctuale. Nu-i chiar o mândrie că spun asta, dar tonele de cărți și cursuri n-au prea avut treabă în momentele cu adevărat tensionate, decisive și/sau importante.
4. Sport. Adeseori m-am accidentat prin diferite încercări de-ale mele de a sări peste potențialul de la acel moment sau peste capacitatea mea maximă în zonele de peste limitele comune. Dar tot prin instinctul animalic de depășire ușor (in)conștientă a limitelor am reușit să ating niște performanțe personale. Dacă aș fi fost constant logic și cerebral n-aș fi reușit diverse rezolvări extraordinare. Aș fi rămas în media celorlalți, probabil.
Azi am scris despre mine, dar mă adresez, în special, și acelora care se laudă că ei sunt lucizi, raționali, realiști, calculați, chibzuiți. Unii, mai exact aceia care scapă des caii cu oiștea-n gard, poate ar lua confesiunea mea de mai sus ca o invitație la calm și acceptare a naturii umane elementare.
Trebuia să mai scriu și despre relațiile sociale, de orice fel sau nivel, dar să mai lăsăm pâine și pentru mâine. Ar fi multe de spus și despre investiții: financiare, emoționale, familiale, imobiliare. La fel și cu și despre munca la birou și pe sub sau pe deasupra - depinde cum preferă fiecare. Valabil pentru ambele sexe. Fără ipocrizii. Simplu.
Ar trebui trase niște concluzii, dar n-avem timp azi. Dar știu că nu lași tu lucrurile așa. Că ai multe de ”rumegat” și de afirmat ulterior. Eventual de comentat.
Ori suntem povestitori ori nu mai suntem...
Cel mai mult îmi plac acei oameni care se arată, se dau și susțin că sunt calmi, relaxați și cerebrali. Dar, totuși, zilnic, la cel mai mic stimul, își pierd cumpătul și lasă partea instinctuală să-i manevreze după bunul plac al naturii. Nu-i ceva rău în asta, nu neapărat, dar este haios modul în care încearcă ei să ascundă realitatea intrinsecă, evidentă, naturală. Aseară m-am distrat de minune la finalul întâlnirii. Chiar dacă nu era de râs să vezi o femeie în starea aceea...
Revin. Această luptă cruntă interioară s-a dus, și se duce în continuare pe undeva, pe câteva fronturi importante și în mine. Recunosc. Eu n-am de gând să ascund asta, ba, dimpotrivă voi scrie chiar acum deschis și explicit despre asta:
1. Mâncare. Mă surprind deseori salivând după ceva apetisant, deși stomacul meu este plin-ochi. Există un ceva în interior care nu se satură doar prin sațietatea fizică, tehnică. Mai sunt și momentele în care mi-e foarte foame, sunt hămesit, și devorez alimentele pe care le am în față. Lăcomie cred că se poate numi. Mi-e foarte greu, în cele mai multe cazuri, să mă abțin și să mănânc civilizat atunci când
sunt rupt de foame. De aceea și evit să ajung în acea stare. De multe ori devin și extrem de irascibil în așteptarea mâncării. Devin un animal greu controlabil. Și mai este un lucru: deseori stilul de a mânca atunci când o fac singur sau cu familia ori prietenii foarte apropiați diferă foarte mult de felul de a mânca în public printre străini sau vag cunoscuți. Raționalul intervine puțin, educația atenuează lăcomia, o ține puțin în frâu. Dar cel mai mulțumit, satisfăcut, am fost după o ”înfulecare” și o potolire de pofte, eventual în picioare, la un bistrou sau la o tejghea, sau chiar la crâșmă obscură, pe grabă, chiar dacă succint... Nu la o masă mâncată liniștit, cu de toate și cu față de masă albă proaspăt apretată.
2. Sex. La fel ca mai sus. Aproape identic. Cu mențiunea cele mai importante sau memorabile relații pe care le-am avut au fost plecate, și ele, tot de la vizual și instinctual. Că au degenerat în altceva, mult mai complex, ulterior... asta este altă discuție. Dar n-a fost cazul decât la 1-2%, poate 3%, din relații. Poate că voi detalia curând.
3. Relații de business. M-am surprins deseori pierzându-mi controlul interior, dar niciodată la suprafață, la exterior, în cadrul unor negocieri sau tratative. Fiara din mine reacționează aproape instantaneu atunci când interesele mele sunt lezate sau ignorate nejustificat. Sau când din ”porția” mi se ia sau doar se intenționează să se pună problema în acest fel. Doar o falie, subțire, cerebrală, exersată în ani de zile de negocieri și ședințe formale sau informale, mă ține elegant și rece, zâmbitor chiar, uneori, lipit de scaun și aparent asertiv. Menționez că cele mai bune lovituri de business sau decizii profesionale au fost cele de primă inspirație. Adică cele instinctuale. Nu-i chiar o mândrie că spun asta, dar tonele de cărți și cursuri n-au prea avut treabă în momentele cu adevărat tensionate, decisive și/sau importante.
4. Sport. Adeseori m-am accidentat prin diferite încercări de-ale mele de a sări peste potențialul de la acel moment sau peste capacitatea mea maximă în zonele de peste limitele comune. Dar tot prin instinctul animalic de depășire ușor (in)conștientă a limitelor am reușit să ating niște performanțe personale. Dacă aș fi fost constant logic și cerebral n-aș fi reușit diverse rezolvări extraordinare. Aș fi rămas în media celorlalți, probabil.
Azi am scris despre mine, dar mă adresez, în special, și acelora care se laudă că ei sunt lucizi, raționali, realiști, calculați, chibzuiți. Unii, mai exact aceia care scapă des caii cu oiștea-n gard, poate ar lua confesiunea mea de mai sus ca o invitație la calm și acceptare a naturii umane elementare.
Trebuia să mai scriu și despre relațiile sociale, de orice fel sau nivel, dar să mai lăsăm pâine și pentru mâine. Ar fi multe de spus și despre investiții: financiare, emoționale, familiale, imobiliare. La fel și cu și despre munca la birou și pe sub sau pe deasupra - depinde cum preferă fiecare. Valabil pentru ambele sexe. Fără ipocrizii. Simplu.
Ar trebui trase niște concluzii, dar n-avem timp azi. Dar știu că nu lași tu lucrurile așa. Că ai multe de ”rumegat” și de afirmat ulterior. Eventual de comentat.
Ori suntem povestitori ori nu mai suntem...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Iertatul tata avea o vorbă, învățată de la naşu-bătrânu, naşul lui de cununie, surd şi el ca şi mine, Dumnezeu să-i ierte pe amândoi, care tradusă sună cam aşa:
”Banii, puțini-mulți, să fie cu noroc, să te bucuri de ei. Doar la doctori să nu-i (fii nevoit să-i) dai.”
Mulțumesc.