Țicniți, cât vezi cu ochii

Eu am (tot) recunoscut că sunt nebun. Boala mea n-are vindecare și cred că nici n-aș fi fericit altfel. Nu neg evidența, nu vreau  să (mai) dovedesc nimic, mă complac zâmbitor în buza peșterii mele pe butucul de lemn privind liniștit cerul azuriu.

Sunt mulți cizmari valoroși care n-au încălțări cum trebuie. Cărora iarna le intră apă la galoși, iar vara sandalele le sunt rupte. Sunt cizmari buni, dar n-au timp și de ei. Sunt țicniți de alții și de muncă. Cunosc două exemplare.

Sunt mulți bucătari celebri și măiaștri care au probleme grave din cauza proastei alimentații și a slabei valori nutriționale îngurgitate de-a lungul vieții lor. Clienții și stăpânii le sunt mulțumiți de munca lor excepțională, dar inima, ficatul și rinichii lor urlă de dor și de durere. N-are cine să audă. Sunt țicniți de alții și de muncă. Cunosc două exemplare.

Sunt croitori buni, ce taie stofe la modă, care n-au hainele nici updatate și nici măcar bine cusute. Dacă-i vezi pe stradă zici că-s îmbrăcați din pod, din buzunar sau de la ajutoare. Sunt excelenți la făcut haine bune și frumoase pentru alții, pe bani buni și foarte buni, dar n-au timp și răbdare și pentru ei. Sunt țicniți de alții și de muncă. Cunosc trei exemplare.

Cunosc o grămadă de psihologi, psihoterapeuți, psihiatri și alți lucrători cu sufletul, creierul și spiritul uman, care deși sunt brilianți în branșa lor, unii având chiar rezultate spectaculoase și vindecări miraculoase, au viața personală un eșec generalizat. Fiasco! De la un capăt la altul.
Trecuturi mâloase, prezent dubios și agitat, viitor sumbru, dificil și incert, plus evidente probleme psihice insurmontabile în lipsa unui sprijin de specialitate autentic. Adică au nevoie de ajutorul colegilor lor de branșă, chiar dacă unii sunt mult mai slab cotați. Unii ar avea nevoie, și nu-și găsesc și nici nu tolerează așa ceva, de o jumătate lângă ei. O jumătate care poate le-ar alina din răni și i-ar putea ajuta să se vindece cumva și singuri ulterior.

De ce se întâmplă asta? 

Pentru că preocupându-se mereu de alții, vindecând și făcând bine jur împrejur, s-au uitat pe ei și pe sufletul lor. Care le urlă din piept și care are și el nevoie de mângâiere. Cruntă nevoie au. Dar ei nu acceptă că au probleme nici dacă îi surprinzi în papuci pe o pojghiță subțire de gheață sau dacă își pun portmoneul în frigider când ajung acasă după o zi infernală de la lucru. Lucrurile sunt evidente pentru un privitor avizat din exterior, dar invizibile și luate în ușor de doctorii bolnavi.
Dar cum să accepte ei că au probleme? Grave chiar. Păi, nu sunt ei rezolvatorii de probleme? 
Sunt țicniți de alții, de copii, de consumerism și de muncă fără cap și coadă. Cunosc patru, sau chiar cinci, exemplare.
Unul m-a șocat de curând. Persoană puternică și totuși delicată, care deși poate vedea adânc în abisurile altuia, este completamente oarbă când se uită în oglindă.