Lespedea tatălui

Cu tata am avut o relație excelentă în primii mei șaisprezece-optsprezece ani de viață și execrabilă în ultimii lui trei-patru ani înainte să moară.

Motivele sunt multe, dar nu voi face aici o spovedanie. Nu acum. Am greșit și eu, că n-am avut puterea să iau mai în ușor încercările lui de a se impune în fața mea atunci când eu eram mult mai puternic decât el și fizic și psihic și ca perspective de viață. 

Cred că puțin a greșit și el, pentru că n-a avut timp și răbdare ca să mă asculte și să mă înțeleagă ca pe un adolescent și tânăr și necopt ce eram pe atunci. Deseori sunt la fel şi astăzi.

Anii au trecut repede din momentul în care l-am înmormântat. Săptămâna trecută s-au făcut şase ani de când a plecat și parcă ieri s-a întâmplat. Parcă ieri am zburat la München, parcă ieri am alergat vreo patru-cinci zile printre nemțălăi după acte și aprobări speciale să-l pot repatria, parcă ieri l-am luat de la aeroport de la vama română ca pe un colet într-o cutie de plumb îmbrăcată în lemn. 

Parcă ieri a coborât sicriul greu, foarte greu, în groapă și parcă peste mine și pieptul meu cădeau lopețile de pământ umed aruncate de gropari peste coșciug. Încă mai sunt zile când simt pe piept pământul acela greu, implacabil.

Lacrimile scăpate atunci, singurele, puține, foarte puține, ”ești bărbat, bărbații nu plâng niciodată..!!!”, în clipele când bolovanii mari zornăiau pe capacul de lemn al sicriului de plumb, nu m-au ușurat de durere și nici de regrete. N-aveau cum. Lacrimile spală durerea împărtășită, discutată, rezolvată - într-un fel sau altul. 

Nici măcar astăzi nu sunt deplin împăcat cu decizia mea de a nu mai vorbi cu el în ultimii lui doi ani de viață. Poate că avea dreptate C., ființă înțeleaptă, în clipa în care m-am ridicat de pe scaun să plec către aeroport să-l aduc: ”N-ai să mai poți rezolva asta niciodată!”

Toată tinerețea mea am vrut să fac totul diferit de tata. Să fiu total altfel decât el. Să nu cumva să semăn cu el la ceva. Voiam să sar departe de trunchi. Să fiu așchia deosebită. Aia care rupe lanțul. Am făcut alte sporturi decât el, am citit altceva, am plăcut și apreciat diferit intenționat, am căutat să fac totul invers. 

N-anstrâmba!

O altă femeie excelentă din viața mea mi-a spus acum vreo 15-16 ani: ”Nu alerga! N-ai cum să scapi! Ești leit taică-tu! Nu-i neapărat ceva rău. Tu doar să ai grijă să nu-ți faci ție rău așa cum își făcea el singur.”

Eu înnebuneam doar la gândul că-i semăn la fizic și la chip. Nici prin cap nu-mi trecea că peste doar cincisprezece ani voi fi identic taică-miu, mai cu seamă pe interior. În suflet și în creier. Iar aici, pe interior, e mai greu să faci schimbări. De fapt, aici nu mai poți muta mobilele după sezon sau Soare. Nici după cum bate vântul sau apa. Pentru că multe și grele sunt în sânge. Nediluate. Insolubile. Indisolubile.

Am luat demult de la tata următoarele:

- dorința și plăcerea de a bea alcool, precum și lipsa frânei, ocazional, cu alcoolul la supărare și lipsa suportului afectiv;

- lăcomia de a mânca și ce-mi trebuie și ce nu, furia de a înfuleca repede și mult;

- atracția irezistibilă față de femei, mai ales față de cele cu care ai și ce vorbi și ce face și după. (Fustangiu a fost și bunicul meu care a avut două neveste în anii 40-50, iubitor renumit a fost tatăl meu, eu nu cred că sar mult prea departe de trunchiul acela.)

- lăcomia la muncă. Anii mei de workăholicism dovedesc asta. Și acum, când îmi înfrânez cu bună știință multe, tot mai scap în câteva săptămâni în care mă ”înșurubez” în câte o treabă în care mă implic mult mai mult decât este cazul.

- tendința excesivă de a economisi, de a investi, de a acumula. ”Pentru ce le strângi pe toate?!? Crezi că ai să iei ceva cu tine în mormânt?” - îi spunea maya, bunica, tatălui meu. Eu aud abia astăzi vorbele acelea.

- incapacitatea de a mă abține în a face binele cu forța, în a ajuta pe oricine la greu și nesolicitat, în a proteja pe cei slabi sau nedreptățiți, în a aduce alinare celor aflați în durere, dar direct, fără să fiu chemat. Iar asta nu-i bine. Greșesc și astăzi deseori aici.

Multe dintre cele de mai sus nu mai sunt valabile astăzi. Sunt cumva mai estompate. De timp, de teamă, de lipsa vigorii de odinioară. Nici eu nu mai sunt așa tânăr. Lespedea tatălui apasă însă infernal uneori. Deseori.

Eu încerc să mă spăl de păcate și să mă țin departe de vicii. 

Mă țin departe de vicii cât pot de mult și crede-mă că mă străduiesc. Din răsputeri uneori.

Că sunt un om și eu, nu o mașină.

Ce, ție îți reușesc toate tot timpul?