Solitudinea şi singurătatea sunt căi spre fericire

O să spui, parcă te și aud: Geluțu şi-a pierdut complet mințile. S-ar putea să ai dreptate, dar reține două lucruri mai întâi:

1. Gregaritatea sterilă şi ostentativă a creat şi creează sinucigaşi pe bandă rulantă, vezi cazul eşuat, din fericire, al tinerelor cu mii de fani.
2. Latinii aveau o vorbă: Noli foras ire, in te ipsum redi, in interiore homine habitat veritas.  (Nu căuta în afară, întoarce-te în tine, doar în interiorul omului sălăşluieşte adevărul).

Revin: doar stând tu cu tine în liniște și singurătate, sau solitudine, te poți cunoaște mai bine. Sau s-ar putea să te cunoști astfel pentru prima oară așa. Iar a te cunoaște pe tine, chiar dacă nu-ți va plăcea ce vei găsi acolo, este primul pas spre liniște, mai întâi interioară, apoi spre fericire. Altă cale viabilă pe termenul lung nu prea există. Este verificat acest fapt de mii de ani. Verificat, studiat, aplicat, certificat de către majoritatea oamenilor mari și citiți sau experimentați ai lumii.

În aglomerație şi cu atenția vraiște mereu către alte distracții și distrageri nu vei putea explora sufletul tău şi nici nu vei putea pune stăpânire pe imensa capacitate a creierului tău. Rămânând în afara ta mereu, stând prea mult cu alții și prea puțin tu cu tine, vei fi mai aproape de media liniștii grupurilor din care faci parte decât de zâmbetul tău interior liniştit.

Am mai spus asta, o repet intenționat. Mie îmi place şi caut deseori singurătatea. Singurătatea, nu doar solitudinea. Singurătatea aia aspră, austeră, edificatoare. E un refugiu pentru mine, un loc liniştit, un imens privilegiu, un moment tăcut plăcut. Singurătatea este locul în care mă regăsesc şi reclădesc pe mine însumi, chiar dacă de multe ori nu mă simt foarte bine și simt că interiorul meu are nevoie de o reîmprospătare și o curățenie generală.

Singurătatea ocazională este excelentă. Face bine. Face minuni chiar! E infinit mai bună ca gregaritatea. Solitudinea este un rai al minții şi un loc de joacă al sufletului. N-ai cum să le cunoști în hărmălaie, agitație, grupuri, grămadă.
Cred că solitudinea autoimpusă, asumată, este de încercat măcar din când în când, ca un pansament alinător sau măcar ca o variație silențioasă și reducătoare a agitației stressante cotidiene omniprezente. 
Nimic rău nu se poate întâmpla dacă vei sta tu cu tine puțin. Doar n-ai să te muști sau sfâșii singur(ă), nu?

Simplul fapt că stai singur te poate ajuta să înțelegi că viața poate fi superbă cu puțin. Şi cu puțini.
Cu mai puțin. Și chiar cu mai puțini. 
Dar de calitate.

Ca să n-o mai frecăm aiurea, voi fi scurt şi la obiect: 
Soarta ta eşti tu!

❤