Eram prieteni buni în adolescență. Apoi anii ne-au dus din ce în ce mai departe unul de celălalt.
El a apucat pe un drum mai abrupt și a abandonat prematur studiile, eu am ascultat de părinți și am mers la facultate și am absolvit. Unii ar spune că degeaba şi nu-i pot, nici nu vreau, contrazice.
În ultimii opt-zece ani din urmă el a făcut o grămadă de bani, case, afaceri, relații. În tot acest timp eu am reparat sănătatea, am scăpat de kg în plus, am așezat apele tulburi din cap. Măcar o parte din ele.
El se apuca direct de treabă fără să chibzuiască și fără să măsoare sau să cântărească pe nimeni sau nimic, pe principiul ”lasă că văd eu ce fac pe măsură ce avansez”, eu puneam mereu în cumpănă totul și toceam creioanele calculând toate scenariile de risc și simulând toate swot-urile posibile și imposibile.
El lua din aer orice idee mai răsărită și o încerca, eu respingeam din prima ideile vehiculate prin gurile multora de sus sau de jos din societate sau de lângă. Dacă toată lumea face pâine, cine mai face sarmale?
El era mereu înconjurat de zeci de prieteni, amici și cunoscuți mereu și se mândrea cu sociabilitatea și gregaritatea lui, eu am tăiat an de an din și așa compacta listă a mea de cunoscuți și astăzi fac același lucru în continuare. Mai puțini e mai bine. Mai puțini, dar mai buni.
Astăzi el este în faliment, financiar și relațional, este deprimat, singur, hăituit de toți și toate și în pragul colapsului. Încerc de câteva săptămâni să-i întind o mână, dar am norocul-chior că el este și mândru și arogant. Aşa cum a fost dintotdeauna.
Eu astăzi ... scriu degeaba, se vede clar. El îmi zicea că mă citește și că-i place ce scriu. Că ar vrea să încetinească și el. Dar în realitate, în practica lui, lucrurile stăteau diferit.
Da, scriu cam degeaba. Nu cred că voi mai face asta pentru prea multă vreme, e adevărat și mai bine așa. Prea mulți din cunoscuții și prietenii mei, dar mai ales prietene, au diverse probleme plecate toate de la ”prea mult”. Eu mi-am vindecat din răni, am prins coajă, subțire - e adevărat, cine vrea la fel știe și ce are de făcut și unde mă găsește - dacă vrea cu adevărat ceva.
Una dintre cele mai frumoase și utile părți ale magiei vieții este atunci când la finalul unor teribile zbateri sau sforțări constați ori că totul a fost inutil sau în zadar, ori că exista o cale mult mai ușoară și mai scurtă. Dar de cele mai multe ori agitația nedecisivă și fermentul dorinței de a arăta celor din jur că poți și că duci la greu au mascat drumul facil spre fix aceeași destinație pe care unii mai atenți o atingeau zâmbind.
Oare de câte ori marile civilizații, în accepțiunea lor și a majorității ignorante, nu au stipulat adevăruri fixe și universale iar în scurt timp, după nici două sau trei generații să se dovedească fără echivoc că erau doar erori, greșeli de percepție sau simplă stupiditate aduse la rang de lege, dogmă, ”fără discuții adevărat”?
Oare câte popoare nu au urmat orbește lideri charismatici, doctrine luminate sau idei geniale ce păreau atunci infailibile și care s-au dovedit ulterior odioase, criminale, abjecte?
De câte evenimente similare la nivel micro sau planetar mai avem nevoie ca să înțelegem că o întrebare în plus, un pesimist lângă un realist și niște îndoieli precaute sau un calcul mai aplicat în detaliu sunt mult mai folositoare fixației elitiste pe orice om, lucru, idee sau proiect, indiferent de măreția de moment, în marea lor majoritate absolut normale, simple, limitate?
Oare dacă am conștientiza și permanentiza cumva în căpșorul nostru cât de mici și de nesemnificativi suntem la scara universului sau a istoriei, n-am fi oare mai liniștiți, mai calmi, mai zâmbitori, mai toleranți, mai acceptatori de toți și de toate care oricum vin și pleacă în noi și pe lângă noi, în timp ce şi noi ne ducem...?
El a apucat pe un drum mai abrupt și a abandonat prematur studiile, eu am ascultat de părinți și am mers la facultate și am absolvit. Unii ar spune că degeaba şi nu-i pot, nici nu vreau, contrazice.
În ultimii opt-zece ani din urmă el a făcut o grămadă de bani, case, afaceri, relații. În tot acest timp eu am reparat sănătatea, am scăpat de kg în plus, am așezat apele tulburi din cap. Măcar o parte din ele.
El se apuca direct de treabă fără să chibzuiască și fără să măsoare sau să cântărească pe nimeni sau nimic, pe principiul ”lasă că văd eu ce fac pe măsură ce avansez”, eu puneam mereu în cumpănă totul și toceam creioanele calculând toate scenariile de risc și simulând toate swot-urile posibile și imposibile.
El lua din aer orice idee mai răsărită și o încerca, eu respingeam din prima ideile vehiculate prin gurile multora de sus sau de jos din societate sau de lângă. Dacă toată lumea face pâine, cine mai face sarmale?
El era mereu înconjurat de zeci de prieteni, amici și cunoscuți mereu și se mândrea cu sociabilitatea și gregaritatea lui, eu am tăiat an de an din și așa compacta listă a mea de cunoscuți și astăzi fac același lucru în continuare. Mai puțini e mai bine. Mai puțini, dar mai buni.
Astăzi el este în faliment, financiar și relațional, este deprimat, singur, hăituit de toți și toate și în pragul colapsului. Încerc de câteva săptămâni să-i întind o mână, dar am norocul-chior că el este și mândru și arogant. Aşa cum a fost dintotdeauna.
Eu astăzi ... scriu degeaba, se vede clar. El îmi zicea că mă citește și că-i place ce scriu. Că ar vrea să încetinească și el. Dar în realitate, în practica lui, lucrurile stăteau diferit.
Da, scriu cam degeaba. Nu cred că voi mai face asta pentru prea multă vreme, e adevărat și mai bine așa. Prea mulți din cunoscuții și prietenii mei, dar mai ales prietene, au diverse probleme plecate toate de la ”prea mult”. Eu mi-am vindecat din răni, am prins coajă, subțire - e adevărat, cine vrea la fel știe și ce are de făcut și unde mă găsește - dacă vrea cu adevărat ceva.
Una dintre cele mai frumoase și utile părți ale magiei vieții este atunci când la finalul unor teribile zbateri sau sforțări constați ori că totul a fost inutil sau în zadar, ori că exista o cale mult mai ușoară și mai scurtă. Dar de cele mai multe ori agitația nedecisivă și fermentul dorinței de a arăta celor din jur că poți și că duci la greu au mascat drumul facil spre fix aceeași destinație pe care unii mai atenți o atingeau zâmbind.
Oare de câte ori marile civilizații, în accepțiunea lor și a majorității ignorante, nu au stipulat adevăruri fixe și universale iar în scurt timp, după nici două sau trei generații să se dovedească fără echivoc că erau doar erori, greșeli de percepție sau simplă stupiditate aduse la rang de lege, dogmă, ”fără discuții adevărat”?
Oare câte popoare nu au urmat orbește lideri charismatici, doctrine luminate sau idei geniale ce păreau atunci infailibile și care s-au dovedit ulterior odioase, criminale, abjecte?
De câte evenimente similare la nivel micro sau planetar mai avem nevoie ca să înțelegem că o întrebare în plus, un pesimist lângă un realist și niște îndoieli precaute sau un calcul mai aplicat în detaliu sunt mult mai folositoare fixației elitiste pe orice om, lucru, idee sau proiect, indiferent de măreția de moment, în marea lor majoritate absolut normale, simple, limitate?
Oare dacă am conștientiza și permanentiza cumva în căpșorul nostru cât de mici și de nesemnificativi suntem la scara universului sau a istoriei, n-am fi oare mai liniștiți, mai calmi, mai zâmbitori, mai toleranți, mai acceptatori de toți și de toate care oricum vin și pleacă în noi și pe lângă noi, în timp ce şi noi ne ducem...?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Iertatul tata avea o vorbă, învățată de la naşu-bătrânu, naşul lui de cununie, surd şi el ca şi mine, Dumnezeu să-i ierte pe amândoi, care tradusă sună cam aşa:
”Banii, puțini-mulți, să fie cu noroc, să te bucuri de ei. Doar la doctori să nu-i (fii nevoit să-i) dai.”
Mulțumesc.