Am preferat să trec singur prin zilele acelea, am ales să lupt cu demonii pe cont propriu. Am chemat salvarea la un moment dat spre dimineață, nu știam ce mi se întâmplă, a fost prima dată în viață când am făcut asta, am ajuns la spital în urgență. Era o coadă imensă de salvări, mulți oameni cu diverse probleme, era și covid-ul în vogă atunci, m-am așezat la rând așteptând să vină cineva să mă ajute.
”Ești dezechilibrat! Avea dreptate mama ta.”
Dimineața devreme, când a răsărit Soarele puternic de iulie, m-am trezit mângâiat în somn de niște raze pe o bancă din scaune de plastic într-un hol exterior, un pavilion cu doar doi pereți al spitalului. Atunci am înțeles că vindecarea e altundeva.
Dormisem-buștean în așteptarea în van a doctorilor și a salvării care n-a mai venit. M-am trezit totuși calm și eram liniștit. Dar nu mai eram eu, se trezise altcineva în sufletul meu.Am mai scris atunci: nu doresc nici dușmanilor mei să treacă prin ce am trecut eu în zilele acelea de vară, nopțile - de fapt. Nu știu dacă am câștigat războiul, dar sigur am învins în bătălia grea locală. Războiul e lung și nu se termină decât atunci când cineva a terminat muniția și motivația sau abandonează pur și simplu câmpul de luptă chiar cu armele încărcate și depozitele încă pline de detoate.
La fel ca la altă luptă, acum nu numai că demonii nu mă mai sperie, dar chiar îmi face o deosebită plăcere să-i privesc în ochi când se reapropie de mine. Groaza pe care o simt în suflet în acele clipe teribile, o resimt nemiloasă și crudă de fiecare dată, poate ușor estompată cu trecerea anilor, mă bucură ciudat și mă hrănește acum. Nu știu ce devin, nici nu-mi (mai) pasă, dar supraviețuiesc astfel și nu mă mai tem de nimic o perioadă bună după fiecare confruntare.
Abia acum încep să înțeleg de ce 99% dintre oameni nu cred sau nu se tem de depresie și celelalte pericole asociate. Și de ce se întâmplă ”neașteptatele”, ”de necrezutele” și ”tragicele”. Pentru că 99% nici nu știu că au aceste probleme care se agravează cu fiecare zi sau an. Și pentru că dacă n-ai trăit pe pielea proprie sau printr-un apropiat foarte apropiat un episod dramatic de acest fel, n-ai cum să înțelegi și nici cum să crezi că există așa ceva. E ok.
Da, depresia e cruntă și rezolvări sunt puține.
Și nimeni nu te prea poate ajuta prea mult. Am scris ieri despre asta.
Pentru că nimic din ce este forțat nu poate rezista. Totul trebuie să fie permis ca să rămână mai mult timp.
Încă o dată și ultima: Te iubesc! Iartă-mă! Mulțumesc!
Știu că ai să înțelegi și ai să accepți cu seninătate totul de aici încolo.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Iertatul tata avea o vorbă, învățată de la naşu-bătrânu, naşul lui de cununie, surd şi el ca şi mine, Dumnezeu să-i ierte pe amândoi, care tradusă sună cam aşa:
”Banii, puțini-mulți, să fie cu noroc, să te bucuri de ei. Doar la doctori să nu-i (fii nevoit să-i) dai.”
Mulțumesc.