Am ajuns la bătrânețe să dau dreptate tinerilor. Un plan bine pus la punct și corect executat bate orice altă formă de organizare. Până când destinul îți confirmă, prin excepție, exact contrariul.
Toți boxerii se antrenează și au un plan până când primii pumni se schimbă. La kick e și mai dur: când au intrat primele picioare în coaste sau în gură nu mai rămân multe în cap. Mai nimic din ce ai în partea conștientă, meticoloasă, nu mai contează. Instinctul este singurul care te mai poate salva.
Când dansezi pe timpi, fără muzică, când exersezi ”la rece”, fără grabă, toate figurile îți ies. Dar când muzica începe să curgă, dacă mai este și puțin alertă, emoțiile îți pot închide creierul și dacă nu te lași purtat de valul distractiv s-ar putea să nu-ți mai iasă nici o schemă.
Să acorzi timp și să planifici cu minuțiozitate lucrurile importante în viață este important și contează pe termen lung. Dar savoarea și frumusețea vieții se oferă fix aceluia care reușește să și o lase mai moale, mai la larg, să se relaxeze și să sară neasigurat în vâltoarea evenimentelor.
Ceea ce este destinat să ți se întâmple ți se va petrece.
Știm bine că Dumnezeu râde cu gura până la urechi și ținându-se de burtă când vede oamenii făcându-și planuri.
Planurile sunt inutile de multe ori, dar să planifici este obligatoriu.
Hai, la luptă, avem treabă!
Va fi bine!
Promit.
Am promis eu ceva vreodată și nu m-am ținut de cuvânt?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Iertatul tata avea o vorbă, învățată de la naşu-bătrânu, naşul lui de cununie, surd şi el ca şi mine, Dumnezeu să-i ierte pe amândoi, care tradusă sună cam aşa:
”Banii, puțini-mulți, să fie cu noroc, să te bucuri de ei. Doar la doctori să nu-i (fii nevoit să-i) dai.”
Mulțumesc.