Interesul e motorul

Altfel spus: chiar și săgeata lui Cupidon are GPS și navigație instalate pe ea.

Cred cu tărie, și ca rezultat al experienței proprii, dar și din poveștile prietenilor, că la baza oricărei activități, întreprinderi, acțiuni, relații de orice fel, inclusiv sentimentale, da! – chiar și acestea sau mai ales acestea, stă un interes.

DA! Un interes sau mai multe. Fie el material, social-gregar, cultural, financiar, sportiv sau afectiv. Că interesul respectiv este înălțător sau meschin, altruist sau egoist ori poate doar machiavelic de-a dreptul, deja asta este o altă discuție și aici sunt alții mult mai îndreptățiți să-și spună punctul de vedere.

(...)

Iubire pură, absolută, dezinteresată, oarbă - nu cred că există. Mereu am dat exemplul universal valabil, dus la extrem - e adevărat, dar care este grăitor prin răspunsurile generate perfect identice: câte femei tinere, atrăgătoare, cu o situație materială bună sau foarte bună cunoști tu și care s-au îndrăgostit de un bătrân bolnav și sărac având orice alte calități vreți voi? Eu nu cunosc nici una.

Sau invers, ca să nu discriminăm: câți bărbați tineri, frumoși, cu bani cunoști tu și care s-au îndrăgostit de femei bătrâne, bolnave și precare financiar, dar având orice alte calități umane, intelectuale, artistice, culturale vrei tu...?

Continuarea și finalul aici (dacă vei da click vei putea vedea toată povestea și, mai ales, unde am mai fost publicat - pentru prima oară). 

DA! hotărât conflictului între generații - ep 2

continuare de aici...

Cu siguranță că există și persoane mature printre cei în etate și care au un alt mod de a gândi, total diferit de al congenerilor lor. Adică sunt ființe conștiente, open-mind, deschise la nou și dispuse să țină, în măsura posibilităților, pasul cu tânăra generație. Lăsând curajoși în urmă și învățând din trecutul negru și nenorocit care ne-a tras înapoi și în beznă cincizeci-șaizeci de ani.
De asemenea există și tineri care sunt mai retrograzi, mai orbi și mai extremiști chiar decât bunicii lor ce slujeau cu mândrie și devotament PCR-ul stahanovist. Cârlanii din politica românească vin să confirme faptul că un bătrân stricat poate să compromită ușor și iremediabil un tânăr nerevoltat, maleabil, alunecos și oportunist.

Totuși în zilele noastre diferența dintre generații este imensă și discrepanțele clare. La această prăpastie colosală intervin doi factori majori:

DA! hotărât conflictului între generații - ep 1

Personal am traversat relații tumultoase cu părinții mei. N-am fost chiar un copil-problemă în adevăratul sens al cuvântului, dar eram oricum titularul postului de ”oaie neagră”. Și la propriu, și la figurat. Și al familiei, dar și în tot neamul meu. Toți verișorii sau rude de ale mele de vârste apropiate erau mici îngerași prin comparația cu mine.

Rareori ideile mele coincideau cu ale celor mai în vârstă. De mic copil mi se părea în neregulă felul lor de a gândi. Eu îi ziceam încă de atunci ”comunist” sau retrograd. Sau depășit - de vremuri. Era la începutul anilor 90. Am avut discuții aprinse cu unchi, mătuși și alte neamuri încă de la șaisprezece-șaptesprezece ani. M-am certat crunt cu unchiul din partea mamei la nunta băiatului lui cel mare. Verișorul meu cel mai bun și prieten totodată, pe atunci. După acel moment, când eu am spus adevărul pe care-l ascundeau toți ceilalți, relațiile s-au răcit vizibil an de an. Acum abia dacă ne mai auzim sub un minut de Sărbători.

Era momentul în care și eu începeam să-mi cristalizez primele idei și puncte de vedere, începusem să câștig banii proprii și, implicit, independența. Independență față de familie care începea să-și arate colții.
Creșteam, deveneam mai puternic în fiecare zi, fizic și psihic, nu aveam nevoie de prea mult sprijin de la ai mei. Oricum nu prea l-am avut cam niciodată - tata, dar și mama tacit, a fost adeptul educației spartane: 
”Ce, ești handicapat? Îți lipsește vreo mână sau vreun picior? Ai cap? Descurcă-te! Dă-i drumul la muncă!”

Simplitate în amor

Da, în amor. Nu (neapărat) în dragoste. Că dragostea e de la (în)drăgostire și unii o iau mot-a-mot și-și pierd capul. (Am pățit-o și eu, demult.) În loc să-și găsească sufletul. Și apoi pe cel pereche. 

Scurt. Minimal. Despre relații. Poate că îmi scriu chiar mie.

Foarte probabil că nu ești primul din viața ei. Posibil să nu fii nici ultimul. 97% șanse să nu fii nici măcar iubirea vieții ei. 99% șanse să nu fii a nici uneia, dar asta e altă discuție.

Cu și despre Oameni 3/3

continuare de aici

Al treilea îndrumător și poate cel mai important, fost bun sfătuitor și prieten pentru mine, sper să fi fost și viceversa, R.G., deși ne despărțeau aproape 30 și ceva de ani de experiență, face în continuare afaceri de zeci de milioane și se menajează în același timp foarte bine. De exemplu: făcând călătorii peste Ocean la copii aproape lunar dacă nu și mai des. Am înțeles de curând că vrea chiar să-și cumpere și o căsuță pe acolo ca să aibă unde să tragă liniștit. Existau zvonuri că l-ar interesa să intre și în politică... Cine ar fi pariat pe așa ceva acum 7-8 ani când era grav bolnav și cenușiu la față, umbla desculț prin firmă că nu-i încăpeau picioarele în nici o pereche de pantofi? Excelenta dumnealui stare de spirit, mereu pozitiv, mereu încrezător că va fi bine, l-a salvat de la o excursie doar dus la 2 metri. Dedesubt. Acum face dus-întors la câteva mii de km depărtare. La copii.
R.G. este un antreprenor român extrem de influent, cu o minte briliantă și având mereu idei geniale, dar și o forță de muncă și de a motiva oamenii colosale. Dânsul este este cel care mi-a spus mereu când aveam vreo idee sau vreo propunere: ”Fă-o! Ce mai stai? N-ai plecat încă?”

Pentru R.G. am fost 4-5 ani ca și băiatul lui, deși avea unul natural. Mă considera ”Golden boy-ul” companiei, se lăuda cu mine, mă promova primul în orice nou proiect sau îmi preda multe dintre cele mai dificile care se împiedicau sau mergeau prea greu la alți directori în parohie.

Cu și despre Oameni 2/3

Continuare de aici.

Al doilea este peste Ocean acum, I.S., căutând un alt nivel de trai și de civilizație, dar ne mai scriem din când în când. Chiar zilele trecute l-am felicitat pentru o aniversare. I.S. a fost director general atunci şi este cel care mi-a adus pentru prima oară, prin 2004 sau 2005, în vedere conceptul de ”viață după muncă”. Și primul care mi-a explicat și dovedit practic că dacă nu ai o viață personală excelentă, plăcută, relaxantă, reconfortantă după orele de muncă este greu să obții performanță pe termen lung în orice alt domeniu. Este printre primii care m-a scos de pe orbita workăholicismului și care m-a smuls din ghearele consumerismului. 
Și care mi-a sugerat să-mi aștern gândurile pe hârtie. Că așa ”vezi” mai bine ce gândești. La diferite intervale de timp. Scrii astăzi și revezi mai târziu. Peste câteva luni. Sau ani. S-ar putea să te miri de ce susțineai cu atâta tărie la un moment dat.

Cu și despre Oameni 1/3

Am fost, recunosc, un workaholic convins, un consumerist de elită și am alergat ani de zile într-o cursă nebună, fără de cap și fără de coadă, renumita "rat-race", din care am reușit, cu greu, miraculos, să scap. Nu fără sechele fizice și psihice, pe care acum încerc, din greu, să le repar - cu banii strânși atunci când munceam ca un turbat ...
Am fost, recunosc, un consumerist de elită. Un prost, adică. N-a existat dorință cheltuitoare pe care să n-o fi onorat în anii degringoladei mele. Am cheltuit banii aiurea pe absolut toate prostiile pământului. Atunci credeam, evident greșit, că prin shopping pot vindeca răni. N-a fost așa. Dimpotrivă.
Au existat însă persoane, cărți și articole de presă ce mi-au ieșit în cale atunci, despre minimalism, simplitate și downshifting ca stil de viață. Era aproximativ prin 2004-2005 și acele persoane, cărți și articole mi-au schimbat optica despre viață. Acelora le-am mulțumit și o voi mai face de fiecare dată când voi avea ocazia. Ei au scris sau vorbit, eu am citit și beneficiat. Și ei sunt motivul pentru care astăzi scriu și eu. Unul dintre ei, C.M., nu mai este printre noi, workăholicismul și-a spus cuvântul băgându-l în pământ mult prea devreme.

Copil cuminte forfecând

Liniștea din teatrele de război consacrate este uneori doar aparentă, înșelătoare și distrugătoare.

O sun pe maică-sa s-o întreb ce mai fac. Era una din dățile când trebuiau să petreacă o zi de weekend singure și împreună. Răspunde bucuroasă că ”bine” și că sunt liniștite amândouă. Măi să fie!
- Serios? - mă mir eu, știind ”luptele” ce se duceau în trecut când fetele (una de 8 ani și jumătate, MA, și alta de 31) rămâneau singure acasă câteva ore.
- Da, zice maică-sa. E liniște în casă. Eu citesc liniștită în camera mea, iar MA decupează liniștită în camera ei...

Suflet de creier - partea a doua

Continuarea poveștii de aici.

Au trecut doi ani. Chiar la mini-petrecerea organizată în acest sens el îi reproșează soției că de peste doi ani nu s-a lăsat de fumat. 
Când va face în aceste condiții copii? 
”Nici pastilele contraceptive nu le-ai oprit!” Le găsise din greșeală cautându-i telefonul de serviciu ce suna în disperare când ea era pe celălalt telefon - cel personal. 
”Când ai de gând să faci ce ai promis?” 
Acestea erau întrebările și acuzele lui pe care le auzeam fără să vrem cu toții prietenii apropiați. Noi am luat în ușor discuțiile purtate pe furiș între bucătărie, living și terasă tot cărând mâncare sau băutură pentru noi. Ceilalți glumeau, fetele mai ales, că se oferă ele să-i facă un copil. Cadou.
Eu însă am o piatră pe inimă. În suflet mai exact. Nu trebuia să-l las așa ușor atunci...

Suflet de creier - partea întâi

Un om este format din trup, minte și spirit. Eu mereu am zis că ideal este să fie un echilibru între ele sau măcar un mix bun.
Sau, ca ultimă variantă câștigătoare, să ai un suflet bun și puternic. Asta contează.

Să mă explic succint. 

Cum despre trup am mai vorbit și te-am trimis mereu la sport sau măcar la mișcare, azi voi scrie puțin despre celelalte două: spirit și minte.

Context: relație între doi tineri la aniversarea lor de doi ani de căsătorie.

Personaje:

 1. Ea - frumoasă, deșteaptă, săracă, manipulatoare din naștere, perfect stăpână pe toate atuurile ei; 
2. El - fizic și psihic normale, comune chiar, intelect mult-mult peste medie, creier briliant, situație materială foarte bună, model ”cățel de rasă cu zgardă și pedigree și permanent în lesă electronică”.  Nu mă mai întreba ce-i aia ”lesă electronică”. Știe toată lumea.
Eveniment: așteptare copil ce nu mai vine, parcă, niciodată...

Când s-au luat, legal și la biserică, acum aproximativ doi ani, a fost o surpriză pentru mine, Mare! Ea avea un trecut cu mulți km la bord, iar el este un băiat de zahăr, excepțional, un om pe care te poți baza oricând, un ”papă-lapte”. Unde-l pui, diva mai exact face asta, acolo stă. Nici nu respiră dacă așa trebuie sau i se cere.

Distracții gratis - doar 8 exemple

Foarte multă lume mă întreabă cum să te distrezi minimalist, adică fără să cheltuiești prea mulți bani. Sau câți mai puțini, dar cu satisfacții și zâmbete.
Cum ți-am mai spus, nu sunt un specialist și nici un guru. Cred că nici un upaguru. Dar ceva idei personale am. Bune sau rele - vom vedea împreună.
Încerc o listă scurtă de doar 8 bucăți din experiența și practica proprie. Pe măsură ce îmi mai aduc aminte sau mai primesc propuneri și sugestii de la tine lărgim lista. Sunt curios până unde putem ajunge. 10-20?

Încep, așadar, eu:

1. Scrisul. E principalul meu hobby, încerc să scriu zilnic, de cele mai multe ori nu reușesc - dar asta este o altă discuție..., mă relaxează. Să vezi cum se aștern literele, cuvintele, frazele și cum prinde contur povestea - e fascinant! Iar apoi după ce publici să vezi că oamenii te citesc, distribuie mai departe, apreciază și să vezi astfel cum se rotește contorul vizualizărilor - e neprețuit!  Cred că fiecare are câte un hobby care să nu necesite prea multe resurse. Mie îmi sunt suficiente uneori o bucată de hârtie și un creion sau un pix. Sau calculatorul când sunt acasă sau pe lângă o ”acasă”. Hobby-uri similare fără a limita la: unii pictează, alții colecționează, puțini olăresc sau sculptează, unii cântă la un instrument sau vocal, câțiva gravează. Cunosc foarte mulți care au ca hobby practicarea sportului. Magic!

Agresivitatea este energofagă

Am scris constant, cu și de plăcere, de peste 10 ani, pe diferite bloguri, site-uri sau platforme.

Am încercat să iau informații din diferite zone și ulterior, când am înțeles cât de cât cu ce se "mănâncă" minimalismul și downshiftingul, să ofer și altora din ce am găsit eu. 

În afara câtorva siteuri și bloguri deținute de femei, pe aproape toate celelalte bloguri și forumuri scandalul, disputa, agresivitatea, injuriile și amenințările erau omniprezente. Chiar dacă blogurile aveau ca temă sportul, finanțele personale, investițiile, politica, stil de viață, imobiliarele sau cultura. Marea majoritate a cititorilor și a scriitorilor băltea într-o urât mirositoare amestecătură de frustrare, ură, pizmă potențate cu o agresivitatea omniscientă. Îngrozitor! 

Declarația omului liber - 8 (+1) scurte considerațiuni

N.B.: Acest manifest a fost conceput în 2010 și scris prima oară în anul 2011 în forma de acum.

Așa cum am promis, am scris câte ceva despre libertate (în general) și viață (mai) liberă. Am găsit în anii din urmă, de prin 2006 începând, diverse manifeste și declarații ale unor oameni liberi. De-a lungul timpului am tot compilat, am adaptat și modificat și mai apoi personalizat și a ieșit ceea ce poți găsi mai jos.

Atenție, se referă în principal la mine, nu dau nimănui idei, sfaturi, indicații, sugestii.

Fiecare e liber să fie ... cât vrea de LIBER. Sau cât ... poate.

Mie mi-au folosit, sper să vă fie utile și vouă!

1. Mă mulțumesc la fel de bine și cu bani mai mulți și cu bani mai puțini. La fel și cu mâncare, cazare, haine și alte necesități primare. Bunicul meu avea o vorbă (mare - zic eu): pot să mănânc de 3 ori pe zi, pot să mănânc și de două ori pe zi, pot mânca și doar o dată; dar pot și să nu mănânc nici o dată într-o zi, nu-i nici o problemă. Dimpotrivă. Postul negru curăță trupul și ascute simțurile, sufletul și mintea.

2. Nu (mai) am rate la case, mașini, elicoptere, vapoare, zeci de frigidere, televizoare led în fiecare cameră, în toate băile și în garaje, ipaduri peste iphoane sau alte astfel de obiecte și/sau accesorii mai mult sau mai puțin ostentative, folositoare sau necesare.

3. Muncesc doar atunci când vreau, cât timp vreau și cu cine consider că merită să împart câștigul/profitul. Sunt singurul stăpân pe timpul meu, pe nervii mei, pe sănătatea mea și în general pe viața mea (singurul stăpân în afara lui Doamne-Doamne care e sus și le vede pe toate...).

4. Dacă sunt salariat și nu îmi (mai) convine ce sau cum muncesc, pot foarte ușor să spun stop! și să întind demisia pe biroul șefului. Am făcut acest lucru, cu satisfacție spun asta, de 5 ori în ultimii 17 ani. Și voi mai face asta de fiecare dată, dacă va mai fi cazul (de a mai fi salariat) sau momentul (nu-mi mai convine). De ce? Sănătatea mea, de toate felurile, e mai importantă pentru mine decât orice altceva. Aleg sa fiu sclav poate în viața următoare.

Povestitor, nu profețitor

Nu profet. Nici vizionar. Nici mama-omida. Nimic. Doar spun povești...

Sper ca prin această poveste să nu par arogant, mândru sau cumva similar. Pentru că nu-i cazul. Chiar nu-i cazul. Vei vedea de ce până la final.

Au fost multe și dese momentele de viziune în trecut. Și sunt mulți prieteni, rude și amici care pot confirma profețiile mele din ultimii 8-10 ani. În multe domenii. Excelente și impecabile, cu toată modestia o spun, confirmate de realitate ulterior au fost în special cele financiare, imobiliare, sportive, penale și, mai ales, cele sentimentale. La un moment dat chiar mi s-a făcut frică să mă mai gândesc la anumite lucruri pentru că ”vedeam” o rezolvare negativă sau un final nedorit de către participanți sau către membrii implicați. De neuitat sunt divorțurile pe care le vedeam cu câteva luni înainte de evenimentul propriu-zis și pe care nu le credea nimeni posibile. 
Faza 1: ”Vorbești prostii!”. 
Faza 2 (după confirmare): ”Vai, dar câtă dreptate ai avut....”  

Ieri pe la prânz am fost să mănânc la maică-mea care mă invitase la niște chifteluțe din ”piept de pui” - în realitate făcute din dovlecei (am să-ți povestesc altă dată cum am început și acceptat eu mic copil să mănânc (și) legume...). Pentru că avea și puiul cel mic la ea lăsat în vizită, pe M.A. acum deja domnișorică la 8 ani şi jumătate. Maică-sa era plecată la un parastas de 7 ani, astfel că am zis să ”împușc” doi iepuri: rezolv și urletele fioroase din burtă, nu mâncasem nimic de dimineață și mă și joc liniștit cu mica ”Duracel” - cea plină de energie mereu. Am mâncat, ne-am jucat, ne-am certat, ne-am împăcat, s-a întins în brațele mele ” ca de somn” de vreo două ori, și-a revenit. Apoi a venit și maică-sa, i-am împletit și ei părul, puiului mai mare..., i-am pus și bentiță mov, am tras-o corespunzător de păr - era momentul prielnic și nu bătea la ochi..., am împărțit frățește, eu cu puiul mic de data asta, pomana adusă de puiul mare, i-am cedat două ciocolățele în plus sub promisiunea că nu mănâncă mai mult de una pe zi.   

În sufrageria mamei mele este o canapea care are ca spetează două perne mari lipite de zidul din spate de care se lipește cadrul patului. Adică, dacă dai jos pernele, dacă le culci, la terminarea suprafeței șezutului patului începe direct zidul de beton.

Toate au fost bune și frumoase până la momentul la care puiul mic, de prea multă atenție concentrată într-un singur punct (de aia tot zic eu că ar mai trebui făcut unul...) și alintarea aferentă, începe să facă următoarea cursă cu finalizare a-la-Serghey Bubka: pleacă în alergare din hol, de lângă bucătărie, trece prin toată sufrageria în viteză și sare în pat înfigându-se cu capul în pernele lipite de perete, căzând mai apoi extenuată, ca într-un bodycheck clasic, pe canapea. Și iarăși de la început - la nesfârşit. Ți-am spus doar că-i plină de energie. Hol, sufragerie, cap-pernă-canapea. O dată așa, de două ori la fel, a mers bine, după a treia oară îi spun maică-sii s-o potolească în vreun fel că parcă văd cum va cădea curând perna aia și la următoarea săritură, neatent fiind, puiul mic se va înfige în perete.

N-am mai apucat să termin bine fraza...

Împotriva depresiei

Probabil că este prima oară când fac această mărturisire - public.

Săptămânile acestea se tot discută aprins în presă despre depresie și sinucideri. Suntem și sub impactul emoțional al sinuciderii actorului Robin Williams, arhi-cunoscut și ultra-bogat. Eu, personal, sunt marcat zilele acestea de involuția fulgerătoare a unui tip puternic dintr-un leu într-o legumă. Nu pot să uit nici episodul crunt depresiv de acum câțiva ani, să tot fie vreo 6 sau 7, din care n-a ieșit nici până în prezent, a unuia dintre cei mai puternici oameni de afaceri din București din domeniul construcțiilor și semnalizărilor rutiere. Era un munte de om cu o forță fizică și intelectuală colosale. Evoluție negativă, cădere, degradare fulminante - ambele relativ inexplicabile și incredibile. Acestea constituie și motivul pentru care scriu acum astăzi.

Ani de zile am fost și eu trist, nemulțumit, furios, anxios, deprimat. Da, deprimat. Este o boală și se tratează de multe ori doar la doctor. La psiholog sau, dacă e mai profundă, la psihiatru. Eu recunosc că am trecut pe la amândouă categoriile în anii tinereţilor mele.

Bunici și viță-de-vie

Singura cale sigură de a vedea clar luminile și frumusețile viitorului, fie și pentru o fracțiune de secundă - arhi-suficient zic eu, este prin trecut. Da! Prin trecut. Adică va trebui să stai liniștit în prezent, departe de tumult, agitație și zăpăceală (da, știu că ți-e greu...), și să te împaci cu și să înțelegi pe deplin trecutul. Sau măcar să-l accepți, să-l ierți, să-l asimilezi fix așa cum a fost. Fără ură, încrâncenare sau resentimente. Abia atunci vei vedea superba priveliște a viitorului. Eu asta (cred că) fac chiar acum...

Îl găsesc în pivniță, pe jos, alegând tot felul de piese și elemente metalice vechi, ruginite, cu care lucrase când era încă în activitate. Că în putere este încă. A fost și instalator - printre altele. Și este încă un om în forță. Zilele trecute mă roagă bunicul meu, că despre el este vorba, 82 de ani, să-l ajut să mute o centrală termică prin beciul casei din București. Sigur - răspund eu. Ce mare lucru? Când să pun mâna să ridic centrala îmi spune bunicul: ”Vezi că-i grea!”. ”Lasă tataie, că eu merg la sală de ani de zile, sunt fost sportiv, nu m-oi împiedica de o centrală termică de mutat de colo-colo. Am mai mutat câteva la viața mea.” După ce ne chinuim vreo 15 minute reușim, cu rușinea de rigoare din partea mea, s-o mutăm la locul nou pregătit. Acum bunicul îmi spune: ”Dacă tot te-ai încălzit acum, nu vrei să culegem și via?”

Spun povești în continuare...

Motto: "...acum spun povești nu ca să schimb lumea, ci pentru ca lumea să nu mă schimbe pe mine!"

Mulți mă întreabă, din când în când, de ce-mi pierd vremea de atâția ani cu demersul acesta misionar minimalist. Și dacă nu observ că nu am deloc succes în societatea românească. Mi se argumentează că sunt foarte puțini cei care se alătură demersului, că sunt puține "Like"-uri pe pagină, că sunt și mai puține "share"-uri către alții și vizualizările zilnice și săptămânale de pe blog cresc extrem de încet.

Pot da un răspuns amplu, argumentat, energic și poate puțin nemulțumit de situație, dar și în relativ acord cu ei. Nu am să fac asta însă.

Tot ce-i prea mult strică

În orice domeniu al vieții tot ce-i ”prea mult” - strică. Azi voi scrie foarte puțin despre școală, educație, studii aprofundate diverse. Puțin din fiecare. Doar să aveți puțintică răbdare până la final, până la ultima frază.

Este în regulă să înveți sau să ai opt clase, douăsprezece clase, să urmezi o facultate, eventual să faci un master sau vreun doctorat. Este ok să te oprești la orice nivel vrei sau poți sau consideri că-ți este suficient pentru a-ți câștiga pâinea azi, dar și în viitor. În același timp să rămâi liniștit(ă) și zâmbito(a)r(e) cu această situație.

Este bine să vrei să urmezi studii superioare. Și aprofundate. Mastere, doctorate, etc. Dar asta doar dacă îți folosesc la ceva în viitor și doar dacă realmente simți că acela este domeniul tău de suflet și care-ți dă aripi când îl detaliezi și urmezi. Adică te însuflețește, realmente, și te îmbunătățește ca om și/sau specialist.

Confesiune. Răbdarea - o virtute rară

Această poveste poate fi considerată ca o spovedanie. Sau ca o altă confesiune. 

Zile de-a rândul, săptămâni și luni întregi, chiar și ani legați în perioada 1997 - 2007:

1. Am consumat mâncare în exces, mult peste necesitățile mele. Mâncarea pe care o ingeram era de o calitate nutrițională joasă, cu multe calorii și majoritatea goale. Am fost un gurmand, un lacom,  un hulpav, ”un porc”.
2. Am consumat băuturi alcoolice și des și în exces. Am fost un alcoolic clasic și înrăit în acea tinerețe.

Un mix bun

O vorbă din bătrâni spune că nu poți avea o grădină excelentă cu flori superbe dacă păstrezi un rând, un strat, de buruieni. Este exclus. 

Adică trebuie să te îngrijești constant și cu dăruire de toate domeniile vieții tale și să le aduci la un nivel măcar satisfăcător pe fiecare. Astfel tot ansamblul va funcționa și va arăta unitar, compact și solid. Poate chiar excelent - la un moment dat.

Ar fi bine să avem grijă concomitent și de trup (exercițiile zilnice le-ai făcut astăzi? Dar ieri?) și de minte (ai terminat cartea aceea pe care tot zici c-o citești luna asta? O termini odată...?), dar și de suflet (cum mai stai cu iubirea...?!? Aia adevărată cu ”chimie”, nuuu...). Și poate nu în ordinea asta, dar toate trebuie îngrijite, acordată atenție fiecărei piese și ținută mereu în bună stare sau echilibru.

Iubire curată / fericită / adevărată

Din ciclurile "Ciorba reîncălzită..." şi "Boală lungă - moarte sigură" - cu care abia la bătrâneţe am ajuns şi eu să fiu de acord, ieri seara, după interminabila discuţie dintre amorezi ..., am (re)găsit frazele lui A.P. :

"Iubirea adevărată e fericire pe termen lung, sau nu e deloc. Iubirile adevărate nu se întâlnesc pe toate drumurile. Iubirea fericită este un corelativ al reuşitei umane, o binecuvântare care îmbogăţeşte şi înfrumuseţează inventarul destinului pământesc." 

Nunta în Ro - o pierdere: de timp, de bani, de nervi.

Pentru toate părțile implicate. Mai puțin pentru întreaga industrie din spatele acestei veritabile afaceri care a devenit ”căsătoria” în România.

În ultimii 6-8 ani cred că am mers la vreo 18-20 de nunți. Dacă nu, chiar la mai multe. Doar anul trecut au fost 6. Aproape toți prietenii mei s-au căsătorit în 2013, pe ultima sută de metri. Anul ăsta au fost deja 2 nunți.  Ar mai urma una luna viitoare. Multe. Enorm de multe nunți - pentru mine.

La cele mai multe nici nu-mi mai aduc aminte unde am fost, ce am făcut, cum a fost petrecerea, cu cine am fost, cum m-am simțit. Decât foarte vag. Consider, din capul locului, nunta în Romania o imensă irosire. De timp, de bani, de nervi, de toate. Și voi explica și de ce cred eu asta și cum văd eu rezolvarea, succint și la obiect. Și mai știu că 99 % dintre voi mă veți dezaproba. Dar tocmai de aceea scriu. Că nu există 100%. Pentru că știu că există și acel procent cu ochii deschiși, dar care nu au curajul să protesteze sau să-și spună public nemulțumirea și nedumerirea. O fac eu aici și pentru ei.

Steinhardt și fericirea

Recitesc zilele acestea Jurnalul fericirii al lui Nicolae Steinhardt. 

Prima oară l-am citit prin 2008 sau 2009 - era o carte împrumutată de la o amică, abia apăruse atunci capodopera pe piață. Zilele trecute am găsit, regăsit de fapt, în cartea cumpărată de curând pasajul care reprezintă punctul culminant al cărții, cel puțin pentru mine. 

Aceste fraze se referă la senzațiile și revelațiile trăite la momentul în care Steinhardt află că va fi eliberat din închisoare, chiar dacă printre ultimii, alfabetic. Mă reîntorc des la acest pasaj recitindu-l, îmi dă putere în momentele mai dificile sau atunci când timpul ori o ia razna, în accepțiunea mea, ori îmi pare că a încremenit. 
Revin la o liniște bună și la o cadență de metronom în doar câteva secunde.

Cum ideea și spiritul acestui pasaj sunt minimaliste, susținând puternic demersul meu, îți ofer și ție plăcerea (re)lecturii acestei esențe a cărții mai sus menționate la paginile 515 și 516:

"În mica celulă de la Zarca - povestea parohul mănăstirii de la Rohia - singur îngenunchez și fac un bilanț. 

Am intrat în închisoare orb (cu vagi străfulgerări de lumină, dar nu asupra realității, ci interioare, străfulgerări autogene a beznei care despică întunericul fără a-l risipi) și ies cu ochii deschiși; 

am intrat răsfățat, răzgâiat, ies vindecat de fasoane, nazuri, ifose;

am intrat nemulțumit, ies cunoscând fericirea;

am intrat nervos, supărăcios, sensibil la fleacuri, ies nepăsător;

soarele și viața îmi spuneau puțin, acum știu să gust felioara de pâine cât de mică;

ies admirând mai presus de orice curajul, demnitatea, onoarea și eroismul;

ies împăcat: cu cei cărora le-am greșit, cu prietenii și dușmanii mei, ba și cu mine însumi."

La muncă, nu la întins mâna !

Sunt foarte multe momentele în care mă sună prieteni, rude sau cunoscuți și-mi spun că au un copil, sau doi, sau pe cineva apropiat care abia a terminat facultatea și nu-și găsește niciunul de muncă. Nimic. Nici nu se pune problema să profeseze în domeniul în care au studiat 3, sau 4 sau 5 sau 6 ani. Altfel spus, degeaba ai diplomă dacă nu te duce capul sau dacă nu știi să faci ceva – concret. Adică să aplici cunoștințele acumulate în facultate în viața de zi cu zi și să-ți faci un venit din asta.

Este greșit drumul prin care facem o grămadă de școli, apoi nu știu câte specializări, iar când ajungem la 24-26 de ani nu ne angajează nimeni. Adică nu ne putem câștiga pâinea din ceea ce am învățat. Îndemnul leninist “Învățați! Învățați! Învățați!” se aplică mai abitir acum în plin așa-zis capitalism. 

Echilibru perfect - fără efort

Este de dorit și indicat să vă mențineți permanent, în măsura posibilităților - bineînțeles, un bun echilibru. Fizic și psihic. Interior și exterior. 

Evitați mânia și conflictele intime (este un lux costisitor - vom vedea săptămâna viitoare de ce). Când mintea este absorbită de stări pasionale, de ”patos”, spiritul nu mai este liber, iar comportarea noastră generală este haotică și dezorientată. Pierdem controlul și precizia. Există, sau se creează, acea zăpăceală continuă neorientată și fără direcție caracteristică celor fără atenție și fără discernământ, temporar sau permanent.

Graba strică treaba. Mereu să pornim ”ca un călător cuminte, care știe că la drum lung nu se pornește cu pasul pripit” - I.L. Caragiale. Adică să fim liniștiți, ponderați, echilibrați în acțiuni. 

Voioșia și buna dispoziție permit să se analizeze lucrurile cu calm și luciditate în orice situație.  Un zâmbet, chiar și discret, poate salva tone de argumente, justificări și explicații. Și vagoane de scuze.

De evitat, de asemenea, pe cât posibil, dar stăruitor, stările novice de plictiseală, de tristețe și, mai ales, scepticismul nefondat, deoarece frânează elanul în orice activitate. Fie ea activitate fizică, intelectuală, emoțională, spirituală.  

Un om echilibrat, calm, îngăduitor, tolerant și mereu cu zâmbetul pe buze poate modifica sieși tonusul fizic și psihic, dar poate corecta și unele atitudini greșite ale colegilor, prietenilor, membrilor familiei. Poate fi un exemplu și un călăuzitor.

Pentru bine său și al celorlalți...

Eu recunosc că încă mă lupt, zilnic, să rămân mereu așa...

RăsPLĂTEȘTE fericirea ta!

Zilele trecute am fost cu prietenii la un concert. Atmosferă plăcută, mai fusesem și în alți ani, relaxare, bucurie, plăcere, fericire. Un prieten a lipsit de la eveniment, deși el era, măcar declarativ, fanul cel mai pasional din grupul nostru. Dar pentru asta a trebuit să trec printr-un mic calvar.

Scurt intermezzo: săptămâna trecută, în Dilema Veche Ana Maria Sandu scria: http://dilemaveche.ro/sectiune/dilemablog/articol/cine-scriem . După câteva zile Adina Popescu replica și publica articolul : http://dilemaveche.ro/sectiune/dilemablog/articol/cine-scriem-ii . Două articole excelente și cu care am rezonat. 

Citez succint: ”Au fost momente în care m-am simţit în al nouălea cer pentru că cineva necunoscut a venit la mine şi m-a întrebat dacă poate să mă îmbrăţişeze şi să-mi mulţumescă, astfel, pentru cărţile mele. Şi jur că m-am emoţionat şi m-am fîstîcit ca la prima serbare de la grădiniţă. Sau am primit e-mail-uri de la oameni pe care nu-i văzusesem niciodată şi care îmi spuneau cît de mult le-a plăcut un text sau altul, că s-au regăsit acolo şi că a contat mult pentru ei.” - Ana Maria Sandu.

Revin la concert.

Timp irosit cu tehnologia modernă

Cum irosim timp prețios cu noile gadget-uri (telefoane smart, tablete, i-pad, i-etc, etc...) ?!?

"Insist asupra faptului ca nu exista in plan general crestere, ci numai, sub toate formele posibile, o luxoasa risipa de energie. Istoria vietii pe pamant este inainte de toate efectul unei nebunesti exuberante; evenimentul predominant il constituie dezvoltarea luxului, producerea unor forme de viata din ce in ce mai costisitoare." - George Bataille, Partea blestemată, p 35.

Când eram copil, în anii comunismului în special, eram fascinat de electronice. Pentru că acasă în afară de un amărât de televizor alb-negru nu aveam altceva. Aaa, ba da!, și un radio Vef, pe baterii inițial. Apoi tata l-a trecut pe transformator la 220 ce atârna ca un apendice lângă el. Când au apărut walk-man-urile în 90 credeam că nu mai am nevoie de nimic. Doar de o fabrică de baterii mare și productivă - pentru că se consumau foarte repede. Iar muzica pe casete trebuia ascultată la maxim și pe repeat. La nesfârșit, de dimineață până în seară. Apoi a apărut tetrisul, walkie-talkie, pagerul, consolele, telefoanele mobile - prin 95 sau 96 parcă. Am fost un sclav al tehnologiei moderne de atunci. Acum m-am eliberat puțin. Probabil că bătrânețea își spune cuvântul.

Ce se întâmplă astăzi? În 2014?

Muncim! Pentru cine?

Eu am muncit, și muncesc zilnic în continuare, de la treisprezece ani. Am avut carte de muncă încă din anul întâi de facultate, bursier fiind, studiind la zi, pe vremea aia se putea să lipsești de la seminarii. Vechimea mea pe carte de muncă este mai lungă decât a tuturor colegilor de facultate și decât a majorității foștilor colegi de servicii de vârsta mea sau apropiați.

Se spune că munca îndepărtează de noi trei mari rele: plictiseala, viciul și nevoia. Eu am început cu munca de jos, la nici treisprezece ani, cum spuneam, de la vândut de înghețată, merdenele și suc la bidon, spălat de pahare, am trecut prin muncă în bar, apoi în restaurant, sezonier; am fost chiar și încărcător-descărcător.

Despărțiri și avioane, motoare și prăbușiri

Am o poveste cam lungă și puţin cam grea - e adevărat. N-am să vă mint, nici acum. Mi-a fost și mie greu s-o scriu, probabil că  și ţie îţi va fi mai greu s-o citeşti, asta dacă reușeşti s-o urmăreşti până la capăt. Sper să ai răbdare, și pentru că știm că răbdarea este o virtute, să fii astfel virtuo(a)s(ă). Are mai multe fire și câteva ițe. Sper să nu se deşire de tot până la final, să fie bine până la urmă și dacă nu ai înţeles nimic, nu-i o problemă, nici eu n-am reuşit din prima s-o scriu cât de cât inteligibil.

Să-i dăm bice!

Zilele acestea două mari subiecte acoperă mass-media românească: relaţiile de cuplu (despărţirile - mai exact) și avioanele (prăbușirile - că să fim "precişi"). Astfel voi face astăzi o mică alegorie și o paralelă, minimalistă, între acestea două.

Timpul tău liber spune multe

Se spune că felul în care alegem să petrecem timpul liber dă măsura mobilării interiorului nostru și dăruiește vieții noastre o consistență și un sens. Dacă este cazul. Cineva spunea că în funcție de cum îți petreci timpul liber se poate defini, superficial - e adevărat, un om.

Un eseist american, Agnes Replier spunea că "un om trăiește pentru plăcerile sale".

Platon susținea că cea mai elevată formă de a-ți petrece timpul este să rămâi nemișcat și să contempli tot ce se întâmplă în jurul tău. Desigur pentru asta iți trebuie răbdare, multă răbdare, iar răbdarea așa cum știm este o virtute. Câți dintre noi suntem oare virtuoși? 

Da, exact așa spuneam și eu.

Kafka credea cu totul altfel, citez: "Nu trebuie să-ți părăsești camera. Rămâi așezat la masă și ascultă. Nici măcar nu trebuie să asculți, așteaptă. Nici măcar nu aștepta, rămâi singur și neclintit. Lumea se va deschide de bunăvoie pentru a o cunoaște. Nu are de ales. Se va desfășura în extaz la picioarele tale."

Eu aș mai completa că ceea ce faci în timpul liber, dar mai ales atunci când ești singur, dă cu adevărat măsura caracterului tău. Prompt și evident. La fel stau lucrurile și cu felul în care tratezi banii. Adică felul în care îi ții, îi reții, sau îi dai mai departe. Și bineînteles viteza cu care faci toate acestea - extrem de important. Sau altfel spus felul, durata și destinațiile în care îi cheltuiești.

Nu trebuie să-mi spui care sunt prioritățile tale. Nu-i nevoie. Absolut deloc. Le pot ghici. Relativ rapid și simplu:

Arată-mi doar pe ce iți cheltuiești banii și iți voi spune eu imediat care iți sunt prioritățile.

Parcă aș merge puțin să-i recitesc pe ultimii doi, măcar succint, doar răsfoind pe sărite. Cumva au dreptate, chiar dacă ne place, chiar dacă nu. Fie in colivie, fie în afara ei...

Snob în vacanță sau călător?

Foarte mulți prieteni adoră să facă excursii, vizite, vacanțe și shopping, mai ales șoping, cât mai departe de casă. Mult departe de casă... De parcă această casă ar avea râie. 

În ultimii zece-doispreszece ani a existat un adevărat război, tăcut și nevăzut, dar o reală încleștare cu replici și retururi date de prietenii, rudele și cunoscuții mei, ei între ei, eu nu-mi permit astfel de extravaganțe, în ceea ce privește destinațiile de vacanță. Se întreceau care ajunge în locuri mai exotice, care bifează anual mai multe destinații, care a atins un loc mai ciudat și mai necălcat, până la acel moment, de nici un alt cunoscut. Chiar se făceau verificări succinte, febrile, cu telefoane date inopinat, înainte de o rezervare last minute, dacă nu cumva Ioneasca sau Popeasca a fost pe acolo acum vreo doi ani ...

”Sufletul nu e un călător; omul înțelept stă acasă. Călătoria este paradisul proștilor.” - Ralph Waldo Emerson

S-a ajuns astfel la diverse situații hilare: 

Fericire cu de toate - imediat. Deodată!

Cei mai tineri, mai ales cei din generațiile de după '89, au fost educați și crescuți cu credința nestrămutată ca au dreptul, obligația chiar, și mai mult au menirea de oameni destoinici ca să obțină totul și orice într-o singură viață. În același timp chiar, simultan dacă se poate. Eventual instantaneu.

Bra 1 - 7 Ger - NICI O SURPRIZĂ!

Ceea ce s-a întâmplat în seara aceasta NU ESTE NICI O SURPRIZĂ.

Fotbalul jucat în zilele noastre diferă foarte mult de ceea ce joacă Brazilia de 30-40 de ani încoace. Echipa Braziliei 2014 este o caricatură proastă o oricărei alte echipe a Braziliei fie ea din '90, '94, 98, 2002 sau chiar și 2006. Brazilia de azi este o pată de rușine pentru foștii fotbaliști brazilieni din trecut. Fred, Dante, Fernandinho, Oscar (în ciuda golului de onoare marcat, dar oferit cadou tot de nemți), Hulk, Luis Gustavo, Bernard sau Willian sunt niște parodii de fotbaliști prin comparație cu vechile vedete sau oricare membru al fostelor generații.

Echipa Braziliei a primit la acest Campionat Mondial mai multe avertismente că n-are cum să câștige acest turneu. Era doar o gogoașă umflată cu pompa de presă, politicieni veroși și lipsa unei alte contracandidate excelente - întreg fotbalul mondial aflându-se într-un regres evident constant de 10-15 ani. La meciurile din grupă ale Braziliei,

Cvasi-majoritatea prietenilor, rudelor și cunoscuților mei ...

...m-au considerat nebun în perioada dintre sfârşitul anului 2005 şi începutul anului 2006 când am început să enunţ, timid, idei generale şi principii din stilul de viaţă minimalist. Aveam deja doi-trei ani de studiu în acest domeniu la acel moment. Partea cea mai frumoasă că tot nebun mă consideră mulți și astăzi.

Ca o scurtă paranteză: de reținut faptul că la acel moment, teoretic, trebuia să fiu fericit, părea că eram un om realizat, poate chiar împlinit: aveam un job excelent, o funcție de conducere într-o companie tânără și în plină ascensiune, o relație amoroasă ca în povești cu un om minunat, făcusem deja două investiții imobiliare senzaționale, banii curgeau gârlă... Totuși ceva era în neregulă. Grav. Mă veți întreba de ce? Pentru că traversam o perioadă grea, infernală, inima mi-era încărcată, simțeam o presiune cum apasă constant pe sufletul și creierul meu. Iar trupul era la un pas de colaps. Voi reveni curând la asta.

Motto: "When you dance with the devil, the devil doesn't change. The devil changes you.” 

Să revenim acum la cvasi-majoritatea prietenilor, rudelor şi cunoscuţilor mei: cum spuneam m-au considerat nebun de legat și râdeau cu gura până la urechi când le vorbeam de importanţa încetinirii în toate domeniile şi aspectele vieţii; se uitau ciudat la mine când le povesteam de mişcarea “slow” – care în alte părţi ale globului are deja zeci de ani de experienţă şi milioane de adepţi - cu toate ramurile ei ( în domeniul alimentaţiei, al locuirii, sănătăţii, muncii, timpului liber, creşterii copiilor, sportului, hobby-urilor şi multe altele). Orice era legat de acest modus vivendi era ceva străin de ei, de care râdeau cu poftă nedisimulată, erau aroganţi şi încrezători considerându-mă, nu doar nebun de legat, ci şi că am devenit un leneş, că am luat-o razna grav de tot şi că ar fi cazul să-mi revin, să las prostiile şi să mă întorc la vechile obiceiuri si ritmuri ... 

Absintul și femeia sunt bune. Dar în doze mici, să nu te orbească...

De foarte mulți ani spun și îndrum pe toți cei apropiați și interesați, în același timp, de un stil de viață curat, să mănânce legume și fructe cât mai multe și să bea apă - atât cât este nevoie. Cred că este benefic sănătății. 
Eu însumi încerc să urmez acest sfat, pentru că îl consider bun. În plus fac și sport, cât pot de des și de mult. Am fost sportiv de perfomanța mulți ani în copilărie și adolescență, știu bine ce-i ăla un efort, știu ce-i aia alimentație corectă, recuperare și odihna după. Din proprie experiență, dar și din cărți, documentat, aplicat ulterior. 
Am câștigat și bani frumoși din sport, în afară de sănătate. Bani și sănătate care mi-au constituit punctul de plecare a ceea ce sunt și posed (fără să mă laud) astăzi. Chiar dacă acum trupul meu nu mai are pătrățelele de odinioară iar nervii nu mai reacționează instantaneu ca pe vremuri, în interior sunt (aproape) neschimbat. Puternic și călit.

Dar chiar și dacă nu mai arăt ca un manechin, asta nu înseamnă că nu știu ce-i aia nutriție, sport și că nu sunt îndreptățit să dau sfaturi în domeniul ăsta chiar și unor domni/doamne care sunt ca niște bețe uscate, dar nu știu să calce într-un pantof cu puțin toc. 

Despre cei care sunt mai grași ca mine - nici nu mai pomenesc, ei știu mai bine de ce. 

Dacă mergi la sală, de ex: la Marriot unde merg toți meltenii/țăranii

Distanțarea ajută

Zilele trecute am fost la o expoziție a unui pictor român debutant. Era primul ei contact cu publicul și extrem de emoționată. Pentru mine a fost și mai emoționant, deși eram doar spectator, pentru că am înțeles că nu-i ușor să te expui scrutinului public. Mai ales în România. În urma acestei seri am scris această scurtă poveste cu gânduri prietenești:

Din fericire există oricând posibilitatea distanțării în spațiu, sau în timp, dar și în imaginație, pentru a putea înțelege mai bine, pentru a putea procesa mai pe îndelete o informație, un obiect, o stare, o situație.

Proximitatea exagerată față de un obiect, este bine-cunoscută posibilitatea ca un tablou - de exemplu - să fie altfel perceput, valorizat și interpretat de la 200 sau 250 cm distanță, fața de 100 sau 150 cm standard, de ființa iubită sau de țara natală este periculoasă căci ne poate priva de cvasi-necesara luciditate. Astfel, distanțarea ușoară și conștientă, atenție ! - conștientă! - de imediat și de urgent, ne poate ajuta să vedem mai bine un om, o situație, o problemă, o oportunitate, un necaz. 

Poate chiar să fim mai relaxați atunci. Iar când suntem mai relaxați, datorită unei ușoare îndepărtări de fierbințeala apropierii imediate, cu siguranță că vom putea fi în măsură să luăm decizii probabil raționale, fără idiosincrazii, poate chiar mai bune pentru noi și cei dragi nouă.

Foto: despresufletulmeu.wordpress.com

Nu sunt guru. Citiți, citiți, citiți!

Nu, nu sunt un guru! Și nici nu am rețeta magică unică în lume.

Cineva îmi cerea deunăzi, imperativ și urgent, să-i dau regulile, "clare", pe care trebuie să le urmeze ca să devină un minimalist autentic. Îmi spunea că vrea să încetinească, să facă acel mult râvnit downshifting, dar să-i spun eu, "exact", cum să facă.

L-am întrebat inițial dacă a citit ceva despre acest stil de viață. A răspuns imediat: "da, câte ceva, nu prea am timp...". Apoi l-am mai întrebat dacă a citit postările de aici de pe mnmlistro.blogspot.com . A răspuns, ușor iritat, că a citit "câteva, intrând din când în când". I-am sugerat să se aboneze la postări și le va primi pe toate, imediat ce se publică. N-a răspuns nimic, a trecut o zi fără nici un semn de la el.

După două zile îmi scrie insistând să-i dau degrabă

5 motive să regândești necesitățile tale

Regândirea necesităților este importantă la începutul unei vieţi mai simple și mai relaxate pentru că:

 1. te scapă de frustrare, dacă e cazul. Romanii sunt frustraţi, se simt așa, pentru că îşi doresc mereu mai mult, mult mai mult decât au nevoie și prea mult față de cât pot avea sau îşi permit sa aibă la momentul prezent. Frustrarea vine din comparațiile pe care le facem cu ceea ce posedă alţii (teribilă greșeală!), din pizmuirea și invidierea celorlalți privitor la reuşitele materiale, financiare, imobiliare, profesionale, ostentative și găunoase. Majoritatea. Și din aşteptările prea mari, peste nevoile personale, peste necesităţi și chiar posibilități.

2. te îndepărtează de sărăcie. Atunci când vei înţelege că îți este suficient și “mai puțin”, vei realiza că, de fapt, ai mai mult. Adică eşti mai bogat decât îţi închipuiai înainte să devii minimalist și să începi să încetinești.

Tinerețe fără bătrânețe

Este ciudat, și dureros totodată, cum tinerii din ziua de ani nu se gândesc deloc la bătrânețe. Parcă le-ar fi luat cineva mințile. Dar dacă cineva le-a luat mințile, poate că vrea să-i "piardă" - "Quod Jupiter perdere vult, demenat prius" spuneau latinii. Ei, tinerii din ziua de azi, cred că vor fi așa o veșnicie și nu se protejează de nici o culoare în privința viitorului.

Nu-și fac griji nici pentru sănătatea lor pe care și-o consumă la birou și prin cluburi de noapte, dar eu recunosc că am făcut aproximativ aceeași greșeală. 

Agresivitate și grabă, inutile

Agresivitatea cruntă care sălășluiește în mulți dintre noi este un bun exemplu că minimalismul este oportun și necesar a fi adoptat, sau măcar studiat, în România. 

Această agresivitate este latentă, greu observabilă, invizibilă chiar, uneori, dar erupe constant la cea mai mică stare conflictuală. Dovezi sunt scenele zilnice de box thailandez și muai-thai care se întâmplă în trafic și în intersecții între masculii români, dar s-au văzut și destule românce aprige și nu numai..., care își dispută un centimetru de asfalt, sau o prioritate, sau o secundă câștigată în aglomeratele șosele și drumuri românești. 

De aici putem să tragem două concluzii:

Îndrăzneală sau tupeu?

În liceu, în facultate și la mai toate joburile mele am fost deseori mirat de cum pot unii oameni, relativ civilizați și parțial școliți (dar evident needucați), să facă o confuzie atât de importantă. Prieteni și rude erau deseori în această neplăcută situație. Eu am fost , de multe ori - până când mama într-o zi cu soare m-a urecheat, zdravăn, tupeist crezând că sunt doar îndrăzneț. Îmi aduc aminte că existau chiar și ore de dirigenție la care doamna T. și ulterior doamna V. ne ținea excelente prelegeri de bună-conduită. Probabil că nimeni nu s-a mai oprit, o secundă măcar, să studieze puțin problema sau n-a avut o mamă ca a mea (evident, mama e numai una... :-) ). 

Indiferența șade bine bătrâneții

Știu că tu ești tânăr(ă), acum când mă citești, dar timpul trece repede. Foarte repede. Iar dacă nu mai ești așa de tânăr, ca bărbat - femeile sunt și vor rămâne mereu tinere și frumoase, poate crezi că te-ar putea interesa vorbele de mai jos ale lui Cioran. 
Știu, sunt doar niște vorbe, dar dacă reușești măcar un minut să te desprinzi de tine și să te uiți la activitățile și acțiunile tale zilnice, s-ar putea să le găsești interesante sau chiar utile. Pe unele. Puține.

Mie mi-au folosit. Și-ți dau și un exemplu. După ce le-am citit, a doua oară – că prima oară m-am făcut că nu înțeleg, am renunțat să mai mănânc fum prin cluburi. Asta se întâmpla cu mulți-mulți ani în urmă. Când eram și eu tânăr ca tine: 

”Indiferența șade bine bătrâneții. Mă gândesc la X, octogenar, care se agită cu privire la te miri ce. Se spune că e "viu", când de fapt nu e decât ridicol și lamentabil. La nici o vârstă nu trebuie să te intereseze totul. Excesul de curiozitate e semn de frivolitate și infantilism. A gândi este a refuza, a elimina, a selecționa. Disponibilitatea excesivă suprimă selecția; pentru ea totul e important, ceea ce revine la a pune pe același plan catastrofa și fleacul.” - Cioran, Cahiers 1957-1972, Gallimard 1997, p. 496