Futilitatea îndreptării cocoșaților

Sau, altfel spus, vezi-ți de treaba ta!

”Dragii mei frați, de ce vă chinuiți pe voi și de ce-i chinuiți și pe alții, de ce vă străduiți să refaceţi, să îndreptaţi viaţa oamenilor, să-i remodelaţi, să-i îndreptaţi pe oameni? Nici voi, nici altcineva nu poate face asta. Încercând să remodelați și să îndreptaţi viaţa oamenilor, nu faceţi decât să vă chinuiţi pe voi şi să-i chinuiţi și pe alții, distrugeţi viaţa voastră şi viaţa altora. Nici un om pe lume nu e

chemat să-i corecteze pe alţii, nimeni nu poate face asta. Fiecare om are o singură chemare, să se corecteze, să se îndrepte pe sine, iar fiecare poate şi e dator să facă acest lucru. Numai de-ar simţi omul asta, de şi-ar aduna toate forţele nu ca să trăiască pentru trupul său, ci pentru Dumnezeu, de şi-ar aduna toate forţele pentru a spori iubirea, atunci ar simţi cât de plină de bucurie şi cât de uşoară ar deveni viaţa lui.” - Lev Tolstoi

Asta a scris Tolstoy în jurnalul ultimilor ani de viață.

Dacă el a reușit să strângă atâta înțelepciune, cine suntem noi să credem că putem face altfel sau mult mai bine? 

Din păcate am ajuns la o vârstă înaintată ca să înțeleg simplitatea și valoarea acestei înțelepciuni. Noi nu putem schimba prea multe sau mai nimic din cele ce sunt pornite pe un anumit drum de soartă. Sau putem interveni, zicem noi că suntem muncitori și habotnici, dar vom strica echilibrul și vom deteriora altele în alte părți ale vieții noastre sau a apropiaților.

Ai atu-uri şi te bazezi pe ele. Foarte bine, fiecare are. 
Tocmai asta e problema. Că te bazezi doar.
Cine le şi pune la treabă...

Poate că două lucruri, chiar trei, cred că ar fi bine și ar trebui să ne preocupe constant:

1. Să ne vedem de problemele noastre personale, mult înainte de a ne gândi să ajutăm și pe alții. Să ne rezolvăm, cât putem de bine, noi toate ale noastre personale probleme mai întâi. Să facem pace cu noi înşine. Apoi să ne odihnim după efortul depus și să ne bucurăm de marea realizare. Dacă noi suntem praf și pulbere, cum putem da altora ajutor, valoare sau putere?!?

2. Apoi să dăm ajutor celor care ni-l cer cu disperare. Nici dragoste cu de-a sila nu se face. Celor care din suflet ar face oricând și viceversa. Chiar dacă n-au făcut-o până acum. Să fim sprijin celor care nu au în altă parte unde să mai meargă să ceară. Să dăm o mână de ajutor atunci când mâna noastră este puternică și încrezătoare iar ajutorul este cerut stăruitor prin cealaltă mână întinsă.

3. Să ne bucurăm de orice rezultat al celor două acțiuni de mai de mai sus. Am făcut tot ce am putut și știut mai bine. Acum este și rândul universului să-și mai facă treaba.

Viața mi-a demonstrat de prea multe ori că lucrurile se întâmplă exact așa cum trebuie să se întâmple. Nici mai bine, nici mai rău.

Că baba face bine când se piaptănă liniștită atunci când arde satul. Pentru că ea știe, probabil din experiență, că oricum satul va arde atât cât trebuie să ardă, nici mai mult, nici mai puțin. 

Că ea oricum nu poate face nimic să schimbe asta. 

Că există alte persoane în sat care sunt mai îndreptățite și mai potrivite să facă ceva în sensul stingerii incendiului.

Și că cel mai bun lucru pe care îl poate face ea, fără să-i încurce sau enerveze pe salvatori, este să stea liniștită acasă, să nu-și facă griji și se îndeletnicească mai bine cu un pieptene.