Taică-miu a lipsit de lângă noi vreo doi ani atunci când eu și sor-mea eram la nouă și respectiv trei ani şi jumătate de viață. Așa a considerat el că-i mai bine, sau pur și simplu viața a început să dea lecții mai repede pentru unii. Lecții utile până la urmă, tuturor.
Era pe la jumătatea anilor optzeci când
problemele fiecărui român erau oricum destul de multe și de grele privind traiul de zi cu zi. Mâncarea lipsă, căldura și lumina raționalizate, nesiguranța și teroarea erau doar câteva dintre problemele acelor ani de până-n Revoluție. Eu îmi aduc bine aminte acea perioadă, deși eram mic copil, lipsurile financiare și emoționale se făceau simțite, dar mai ales mișto-urile colegilor de școală și ale prietenilor de la bloc. Era destul de rar ca un copil să n-aibă alături unul dintre părinți.
Dar toate astea sunt nimic față de ce, cred eu - n-am vorbit niciodată frontal cu ea, a suferit maică-mea atunci.
Anii respectivi au fost destul de grei pentru mine, copil neștiutor și nesimțitor fiind. Dar stau să mă întreb acum: oare cum o fi fost pentru maică-mea?
Femeie tânără, avea 31 de ani atunci, cred că a traversat cea mai grea perioadă din viața ei. Singură. Doi ani de zile. Trebuia să aibă grijă de doi copii mici, cu grădiniță și școală, sănătate și teme, să meargă și la serviciul ei, să rezolve alte atâtea probleme administrative adiacente, să întrețină o casă, să aibă grijă și de ea, doar era o femeie. Și tânără.
Nu știu cum s-a descurcat cu toate astea. Sigur nu i-a fost ușor.
Nu știu prea bine ce-a fost în sufletul ei atunci. Nu știu cum își găsea puterea să meargă mereu mai departe. Și să fie deseori zâmbitoare.
Nu știu dacă noi doi, copii fiind, o ajutam cumva, sau îi îngreunam și mai rău viața. Nu cred că i-a fost ușor deloc. Dimpotrivă.
Sprijinul ei cred că au fost bunicii noștri, părinții ei, deși și ei erau cumva distanți și având și ei problemele lor. Mai ales că ei n-au fost de acord cu povestea de dragoste a mamei cu tata, în nici un caz n-au acceptat ușor decizia mamei de a se căsători atunci cu el. Taică-miu, la fel ca și fi-su, n-a fost acceptat din prima de către socri deși era iubit ca ochii din cap de către femeia căreia i-a cerut mâna în doar câteva luni după prima întâlnire. Maică-mea s-a îndrăgostit fulgerător de tata și așa a rămas până l-am băgat în pământ. Cred că și astăzi, după peste cinci ani de la decesul lui, o mai aud pe maică-mea regretându-l și recunoscând că l-a iubit enorm, deși el i-a făcut o grămadă de necazuri și probleme în tinerețe și nu numai.
În ultimii zece ani am cunoscut și eu mai multe mame tinere singure. Am cunoscut și două mai mature. Dacă la 40+ se poate spune maturitate. În opinia mea, linia lor comună este tristețea. Nu cunosc nici o mamă singură veselă sau fericită. Cu adevărat veselă și fericită, nu așa cum se prefac și Z. și I. când merg la părinții lor acasă. Aia nu-i decât prefăcătorie și ostentație și nu cred că face bine nimănui. Dimpotrivă.
În afara tristeții, relativ explicabilă inițial, mai toate mai au un numitor comun defect. Mândria. Care știm că este un păcat. Mândria aia nejustificată și inutilă. Care nu numai că nu-ți folosește, ca mamă singură, dar te și îngreunează. Ele refuză ajutorul rudelor, al prietenilor, al cunoscuților. Vor să demonstreze că sunt tari și puternice și independente. De ce? Că n-au nevoie de nimeni și de nimic. Nici măcar de o vorbă bună sau de o mângâiere. Deși în sinea lor, mai toate, știu că nu-i chiar așa. Și că le-ar prinde bine puțin ajutor pe ici și pe colo. Cred, nu sunt sigur.
Ultima trăsătură comună, pe care o pot înțelege cumva, în urma arsurii tot inițiale, este refuzul aproape dur și agresiv de a cunoaște alți bărbați. De a-şi reface viața, de a mai fi femei cu nevoi şi dorințe sexuale. La câteva e definitiv. Pentru ele pare că acest capitol este încheiat și că dacă au întâlnit un nemernic sau un nenorocit așa sunt toți ceilalți bărbați. Nu-i așa. Deloc. S-ar putea chiar ca să piardă, trecând închise și opacizate pe lângă ei, niște oportunități superbe. Am cunoscut cazuri de bărbați excelenți refuzați astfel de mame singure speriate.
Cineva mă întreba dacă au șanse să-și refacă viața. Eu cred, cu tărie, că da. Dar depinde foarte mult de ele și de dorința reală de a mai iubi și de a mai fi iubite. De a se lăsa iubite. Fizic şi psihic. De a mai construi o relație nouă. De a se dărui din nou. Cu riscurile aferente, desigur. Nu s-a inventat mașina de curse cu risc de accident zero.
Majoritatea are șanse bune să-și refacă viața, unele au chiar și niște atu-uri în condițiile date. Mai ales cele care reușesc să-și mobileze mansarda corespunzător, dacă n-au făcut-o deja, și să-și păstreze și dezvolte blândețea, delicatețea și feminitatea, vor avea toate șansele să găsească rapid un tată de-al doilea și un partener iubitor. E plină piața de oferte bune. Dar ele trebuie să rămână atractive și fizic, pentru că știm că bărbatul este un animal și primul punct de interes este cel vizual. Trebuie să desenez asta?
Să fac o hartă?
Altcineva mă întreba dacă acei copii ai mamei singure nu sunt o povară pentru noul bărbat sau potențialul nou tată. Răspund iarăși ferm: nu. Dar și asta depinde iarăși de femeia deșteaptă. Cu adevărat inteligentă și atentă la viață. Deșteaptă să ofere un pachet atractiv 2în1, de-a gata și valoros. Nu cred că un bărbat cu creier în cap, nu la călcâie sau în altă parte a pantalonilor, ar refuza o femeie valoroasă intelectual și atrăgătoare fizic, având și un copil gata făcut și sănătos. Nu cred!
Atâta timp cât femeia singură știe și vrea, atenție! - și vrea cu adevărat, o viață normală și completă, cu siguranță o va avea. Sunt sigur de asta și viața a dovedit că unele sunt mult mai fericite apoi.
Depinde exclusiv de ea. Bărbați valoroși potriviți și disponibili sunt gârlă. Dacă vrei îți fac eu vreo 3-4 propuneri chiar acum ...
:-)
Era pe la jumătatea anilor optzeci când
problemele fiecărui român erau oricum destul de multe și de grele privind traiul de zi cu zi. Mâncarea lipsă, căldura și lumina raționalizate, nesiguranța și teroarea erau doar câteva dintre problemele acelor ani de până-n Revoluție. Eu îmi aduc bine aminte acea perioadă, deși eram mic copil, lipsurile financiare și emoționale se făceau simțite, dar mai ales mișto-urile colegilor de școală și ale prietenilor de la bloc. Era destul de rar ca un copil să n-aibă alături unul dintre părinți.
Dar toate astea sunt nimic față de ce, cred eu - n-am vorbit niciodată frontal cu ea, a suferit maică-mea atunci.
Anii respectivi au fost destul de grei pentru mine, copil neștiutor și nesimțitor fiind. Dar stau să mă întreb acum: oare cum o fi fost pentru maică-mea?
Femeie tânără, avea 31 de ani atunci, cred că a traversat cea mai grea perioadă din viața ei. Singură. Doi ani de zile. Trebuia să aibă grijă de doi copii mici, cu grădiniță și școală, sănătate și teme, să meargă și la serviciul ei, să rezolve alte atâtea probleme administrative adiacente, să întrețină o casă, să aibă grijă și de ea, doar era o femeie. Și tânără.
Nu știu cum s-a descurcat cu toate astea. Sigur nu i-a fost ușor.
Nu știu prea bine ce-a fost în sufletul ei atunci. Nu știu cum își găsea puterea să meargă mereu mai departe. Și să fie deseori zâmbitoare.
Nu știu dacă noi doi, copii fiind, o ajutam cumva, sau îi îngreunam și mai rău viața. Nu cred că i-a fost ușor deloc. Dimpotrivă.
Sprijinul ei cred că au fost bunicii noștri, părinții ei, deși și ei erau cumva distanți și având și ei problemele lor. Mai ales că ei n-au fost de acord cu povestea de dragoste a mamei cu tata, în nici un caz n-au acceptat ușor decizia mamei de a se căsători atunci cu el. Taică-miu, la fel ca și fi-su, n-a fost acceptat din prima de către socri deși era iubit ca ochii din cap de către femeia căreia i-a cerut mâna în doar câteva luni după prima întâlnire. Maică-mea s-a îndrăgostit fulgerător de tata și așa a rămas până l-am băgat în pământ. Cred că și astăzi, după peste cinci ani de la decesul lui, o mai aud pe maică-mea regretându-l și recunoscând că l-a iubit enorm, deși el i-a făcut o grămadă de necazuri și probleme în tinerețe și nu numai.
În ultimii zece ani am cunoscut și eu mai multe mame tinere singure. Am cunoscut și două mai mature. Dacă la 40+ se poate spune maturitate. În opinia mea, linia lor comună este tristețea. Nu cunosc nici o mamă singură veselă sau fericită. Cu adevărat veselă și fericită, nu așa cum se prefac și Z. și I. când merg la părinții lor acasă. Aia nu-i decât prefăcătorie și ostentație și nu cred că face bine nimănui. Dimpotrivă.
În afara tristeții, relativ explicabilă inițial, mai toate mai au un numitor comun defect. Mândria. Care știm că este un păcat. Mândria aia nejustificată și inutilă. Care nu numai că nu-ți folosește, ca mamă singură, dar te și îngreunează. Ele refuză ajutorul rudelor, al prietenilor, al cunoscuților. Vor să demonstreze că sunt tari și puternice și independente. De ce? Că n-au nevoie de nimeni și de nimic. Nici măcar de o vorbă bună sau de o mângâiere. Deși în sinea lor, mai toate, știu că nu-i chiar așa. Și că le-ar prinde bine puțin ajutor pe ici și pe colo. Cred, nu sunt sigur.
Ultima trăsătură comună, pe care o pot înțelege cumva, în urma arsurii tot inițiale, este refuzul aproape dur și agresiv de a cunoaște alți bărbați. De a-şi reface viața, de a mai fi femei cu nevoi şi dorințe sexuale. La câteva e definitiv. Pentru ele pare că acest capitol este încheiat și că dacă au întâlnit un nemernic sau un nenorocit așa sunt toți ceilalți bărbați. Nu-i așa. Deloc. S-ar putea chiar ca să piardă, trecând închise și opacizate pe lângă ei, niște oportunități superbe. Am cunoscut cazuri de bărbați excelenți refuzați astfel de mame singure speriate.
Cineva mă întreba dacă au șanse să-și refacă viața. Eu cred, cu tărie, că da. Dar depinde foarte mult de ele și de dorința reală de a mai iubi și de a mai fi iubite. De a se lăsa iubite. Fizic şi psihic. De a mai construi o relație nouă. De a se dărui din nou. Cu riscurile aferente, desigur. Nu s-a inventat mașina de curse cu risc de accident zero.
Majoritatea are șanse bune să-și refacă viața, unele au chiar și niște atu-uri în condițiile date. Mai ales cele care reușesc să-și mobileze mansarda corespunzător, dacă n-au făcut-o deja, și să-și păstreze și dezvolte blândețea, delicatețea și feminitatea, vor avea toate șansele să găsească rapid un tată de-al doilea și un partener iubitor. E plină piața de oferte bune. Dar ele trebuie să rămână atractive și fizic, pentru că știm că bărbatul este un animal și primul punct de interes este cel vizual. Trebuie să desenez asta?
Să fac o hartă?
Altcineva mă întreba dacă acei copii ai mamei singure nu sunt o povară pentru noul bărbat sau potențialul nou tată. Răspund iarăși ferm: nu. Dar și asta depinde iarăși de femeia deșteaptă. Cu adevărat inteligentă și atentă la viață. Deșteaptă să ofere un pachet atractiv 2în1, de-a gata și valoros. Nu cred că un bărbat cu creier în cap, nu la călcâie sau în altă parte a pantalonilor, ar refuza o femeie valoroasă intelectual și atrăgătoare fizic, având și un copil gata făcut și sănătos. Nu cred!
Atâta timp cât femeia singură știe și vrea, atenție! - și vrea cu adevărat, o viață normală și completă, cu siguranță o va avea. Sunt sigur de asta și viața a dovedit că unele sunt mult mai fericite apoi.
Depinde exclusiv de ea. Bărbați valoroși potriviți și disponibili sunt gârlă. Dacă vrei îți fac eu vreo 3-4 propuneri chiar acum ...
:-)
Un articol care incepe trist, prin povestirile redate de tine, dar in care se simte multa iubire si sacrificiu din partea multor persoane si care se termina cu optiuni si multe perspective promitatoare, ceea ce este foarte bucurator si incurajator sa stim:). Multumim ca ne asiguri atat de ferm si convingator ca mai exista si barbati adevarati, care pot sa iubeasca nu numai femeia, ci si puii ei:).
RăspundețiȘtergereArticol foarte dragut/dulce si care merge drept la inima:).
*P.S.: Ne dai, te rugam, si lista aceea cu propuneri? 😀
RăspundețiȘtergere*P.S.2 : Ne trebuie si harta "de interes vizual al barbatului"😀! Cam atat... deocamdata😀!
RăspundețiȘtergere*Un comentariu pentru pagina de facebook, la ultima postare "Ai atu-uri si te bazezi pe ele...". Cu permisiunea mea, te rog frumos, posteaza-l tu pentru mine:) ( Apropo, se pare ca va distrati mai bine acolo, pe facebook:))! ) :
RăspundețiȘtergereMai spune-ne, mai spune-ne:))! Luam notite:))! Acestea sunt informatii vitale:))...
Te citesc de ceva vreme. Am ajuns la tine in urma cautarilor despre traiul minimalist. Am vrut sa las un comentariu dupa fiecare postare, dar mi-am inghitit vorbele. Ma surprinde de altfel ca ai asa putine comentarii la textele tale...Meriti aprecieri concret exprimate. Intamplator sau nu, comentariul vine dupa postarea de astazi pe care o consider "atac la persoana". Mama singura si matura sunt si eu. Ar fi multe de spus pe marginea textului. Ma opresc aici. Trecusem doar sa te salut.
RăspundețiȘtergereexact asa: mandra si speriata
RăspundețiȘtergereAm citit de ceva timp postarea dar n-am reusit sa-mi fac timp sa comentez. Am un istoric apropiat de al tau - doar ca eu sunt sora mai mica. Tatal meu a murit spre sfarsitul anilor '70. Pe masura ce am crescut, incercam sa-mi conving mama ca ar fi cazul sa-si gaseasca si ea pe cineva dar singura a ramas pana cand a murit. I-a fost greu, al naibii de greu dar si-a asumat acest lucru si nu am auzit-o vreodata plangandu-se ca e singura si-i era greu. Felicitari pentru tratarea subiectului!
RăspundețiȘtergeretheoden: mulțumesc!
RăspundețiȘtergereAsa este...cum spui si tu. Mama singura are un potential mai puternic sa construiasca o noua relatie sau sa aleaga mai bine... insa educatia generatiei noastre este una bazata pe frica si pe neincredere in sine. Pe neacceptare a vulnerabilitatilor si pe demonstrarea a tot puterii. Nu nene. E ok sa recunoastem ca e nevoie de un barbat care sa duca masina la service, sa bata cuie, sa duca gunoiul, sa ne mangaie si sa ne aprecieze pentru ceea ce suntem. Chiar nu trebuie sa le facem noi pe toate. E suficient ca stim ca le putem face dar sa le dam voie si lor sa ne ajute... succes !
RăspundețiȘtergereDa, Anonimule, "să ne mângâie şi să ne aprecieze..." e superb. Ar fi un balsam pentru multe femei, mame singure sau nu.
ȘtergereA te redeschide, a fi vulnerabil (intr-un sens pozitiv, necesar uneu noi relatii), a-ti asuma "riscurile aferente", asa cum ai scris si tu, dupa una sau mai multe relatii esuate si cand pierzi increderea in oameni este cel mai dificil lucru si trebuie sa-ti pastrezi sufletul cat mai intact, sa tot creada in vise, sa fii constient ca poti sa te reconstruiesti in cazul in care relatia nu are un deznodamant fericit si sa o iei de la capat.
RăspundețiȘtergereCum am mai zis, lucru deloc usor, valabil atat pentru femei, cat si pentru barbati... :((
Pai hai sa iti las un comentariu :) Si aici! Eu sunt copil crescut de mama singura, divortata in urma unei situatii lamentabile venita din partea tatalui care s-a comportat cretineste si dupa divort, murind acum 2 ani fara sa isi aminteasca numele meu sau cum arat. Trist pentru mine. Dar dincolo de cuvinte de trist pentru mama. Crezi ca s-a plans vreodata? Never. Si da. Macar 3 rude din 5 au incercat sa o cupleze. Si a incercat, nu zic nu. Dar daca eu strambam din nas zbura pretendentul de numa numa. Si intr-un final a stat cu un tip multi ani. Si eu eram mega inebunita dupa el. Era tata. Brusc si de nici unde omul a disparut ca magarul in ceata vreo 10 ani si reapare cand eu eram prin facultate. Cu chiu cu voi si semne de intrebare de ce rahat s-a intamplat, relatia s-a reluat inca vreo 4 ani pana la nunta mea cand omul tot nu parea sa stie ce vrea. Atunci i-am zis lu' mama. "Auzi. Nu iti trebuie asa ceva. Toata viata ai fost pe picioarele tale. Pana la urma nu maritis iti trebuie, ci un om pe care sa te poti baza nu de astia care fac pe Houdini." Si that was it. A fost greu pentru mine ca copil (ca sa facem o mini cacofonie) sa o vad pe mama drept femeie, cu nevoi cum zici tu. Mama este mama, nu are alta "functie". Pana n-am avut si eu alte functii, n-am inteles. Dar pentru ea este de 1000 de ori mai dificil. Nu stiu. Cred ca voi barbatii treceti mai repede peste chestii din astea. Femeile ajung, vorba aia, sa sufle si in iaurt. Si nu le poti invinovatii. Poti doar sa ai rabdare si perseverenta. Ca orice rana se vindeca greu si doar cu medicamentul care trebuie. In cazul unde si medicamentul e bun si pacientul vrea sa se vindece. Dar ma bucur sa vad ca esti optimist. De asta e nevoie :)
RăspundețiȘtergere
Ștergere❤