Motto: Mundus (vulgus) vult decipi, ergo decipiatur. (Dacă plebea vrea să fie păcălită, las-o să fie păcălită)
Este un mare păcat să faci bine cu forța. Nu ai voie să faci nici măcar dragoste cu forța. Biblia și toate cărțile de referință ale tuturor religiilor lumii menționează clar acest aspect: ajută doar pe cel care vrea să fie ajutat și cere asta cu tot sufletul.
”De ce?”- se naște întrebarea automată și imediat.
De ce să nu ajuți pe cineva despre care știi că are nevoie de ajutor, dar nu vrea să fie scos din problema în care e, din haznaua în care sălășluiește, din momentul dificil sau de pe drumul care duce frontal către locomotiva ce vine din sens invers cu viteză amețitoare?
De ce?
Știi acea luminiță izbăvitoare de la capătul tunelului? E locomotiva care vine în viteză maximă.
Am să dau două exemple de ce nu este bine să salvezi pe cineva care nu vrea să fie salvat, care nu cere ajutorul, sau măcar sprijinul, îndrumarea, pentru a fi dus pe un drum mai bun, mai ușor.
Primul aspect este legat de faptul că mulți dintre cei care sunt într-o situație mai grea, mai complicată, mai dificilă, fie ea sentimentală, financiară, relațională ori profesională, au un set rigid de credințe, de idei preconcepute, care le constituie baza, fundamentul, echilibrul vieții lor.
Ei consideră natural că este ok să fii nefericit pentru o relație amoroasă, fie ea căsătorie, concubinaj sau iubire liberă.
Ei consideră că nu există alte soluții în momentul în care te-ai însurat sau te-ai măritat sau ai intrat nepregătit pentru o relație.
Ei cred că nu mai există cale de întoarcere sau de modelare sau de repara relații nesatisfăcătoare.
Ei consideră, tot eronat - desigur!, că atunci când ești la un serviciu și lucrurile merg rău pentru tine, ești prost văzută, prost plătită, slab valorizată, promovările care ți se tot promit nu mai vin niciodată, că trebuie să meargă stoic mai departe îndurând.
Ei văd lucrurile în alb și negru. Dacă vii și le spui că există mii de nuanțe de gri și că fericirea este doar un exercițiu de compromis, atunci le zgudui lumea și le frângi fundația.
Unii înțeleg încercând să deschidă ochii chiar dacă este infernal de dureros, cei mai mulți neagă și rămân în beznă. E delicat și ingrat oricum ai da-o.
Al doilea motiv este rupt din alegoria lui Platon. Acea superbă poveste în care unul reușește să scape din lanțuri, se smulge și evadează din vechea credință, din situația dificilă în care era prins, încarcerat, reținut fără forță. El înțelege extaziat și uimit că viața nu se rezumă doar lumânări, ecouri, fum și umbre. Ieșind afară, pășind înăuntrul său de fapt, își dă seama că există Soare, aer curat și verdeață, abundență și varietate.Vede că există libertate, oameni care se plimbă liberi și zâmbitori, înțelege că nu există doar o peșteră întunecată. Cu bună credință și bune intenții el se întoarce la ceilalți cu care a fost înlănțuit în sistemul ireconciliabil și încearcă să le spună ce a descoperit: că există viață liberă, Soare, lumină, frumusețe pe care nu o puteți închipui stând cu fața la un perete luminat de torțe și purtând toți lanțuri. Povestea spune că nu numai cei din interior nu îl cred pe cel din exterior și li se pare că e altă persoană și nu vor să audă mai mult, dar există o variantă în care cei din peșteră, cei prinși în lanțuri, îl omoară pe cel care s-a eliberat și care le propune și le expune posibilitatea unei libertăți.
Apoi, dacă apar inerente probleme sau schimbări dureroase de paradigmă, ei te pot întreba în orice clipă și nu vei avea ce să răspunzi:
”Te-am rugat eu să mă ajuți?”
Mundus (vulgus) vult decipi, ergo decipiatur. (Dacă plebea vrea să fie păcălită, las-o să fie păcălită)
Soarta ta ești tu, zâmbetul tău este în mâinile tale.
