A fost odată ca niciodată un marinar care avea nava lui și care naviga pe mare ca orice marinar. Azi era într-un port, mâine intra în alt port, răspoimâine scotocea în alt doc. Își clătea nava prin toate apele lumii și era foarte mulțumit cu activitățile lui. Făcea ceea ce trebuia să facă, mergea acolo unde trebuia să meargă, intra peste tot pe unde trebuia să intre: își îndeplinea menirea.
Într-o bună zi marinarul simți că nava se scutură foarte tare. Ieși afară pe punte și văzu că e furtună, o furtună puternică. Nu era prima vijelie pe care marinarul o întâmpinase în viața lui așa că nu se sperie prea tare. Se duse în centrul de comandă să vadă ce face căpitanul vasului. Și eventual să ajute la cârmă sau cu navigația sau cu ce era de făcut ca să ducă în siguranță nava la țărm, la destinație.
Când ajunse în cabina de comandă și control a navei, acolo sus pe punte, observă că nu mai era nimeni la cârmă. Furtuna sălbatică se întețea de la clipă la clipă, nava scârțâia din toate obloanele, căpitanul era de negăsit, cârma făcea dreapta-stânga așa cum doar curenții o mișcau în voie. Timona se învârtea cu zeci de grade într-o parte și într-alta fără ca nimeni să o atingă.
