Complicitatea tăcerii. Când înghițim, nu putem scuipa | Episodul 15 din 100

Vârsta tânără și lipsa de experiență nu înseamnă că trebuie să accepți orice risc. Când vezi un comportament care îți pune viața în pericol, pe a ta sau a altora, ai dreptul și responsabilitatea să spui clar că nu ești de acord. Este perfect în regulă chiar și să cobori dintr-o mașină în care nu te simți în siguranță. Viața este mai valoroasă decât orice teribilism.

Sunt multe cazuri în care piloți de elicopter sau de avion fac manevre inutile și periculoase. La fel se întâmplă pe șosele, unde șoferi teribiliști apasă accelerația pentru a impresiona, pentru a-și demonstra curajul sau pentru a-și confirma propria imagine despre ei înșiși. Uneori, consecințele sunt accidente în care mor oameni care nu aveau nicio legătură cu nevoia lor de adrenalină.

Știu că sună rău, dar întrebarea merită pusă: ce fac cei care sunt în jurul celui care riscă? Cum să vezi că pilotul sau șoferul face manevre care îți pot pune viața în pericol și să nu protestezi ferm? Cum să nu-i spui să oprească, să încetinească, să înceteze?

Vedem același lucru și în viața de zi cu zi.

Dragoste, nu frică | Episodul 14 din 100

Știu că poate fi greu de înțeles la începutul unei noi etape, dar dragostea este prezentă în mult mai multe lucruri decât credem. Când nu este — pentru că așa alegem noi —, viața e puțin mai searbădă. Uneori devine anostă și fără sens, iar acest gol ne poate împinge spre decizii și comportamente care nu ne fac bine.

Multe dintre alegerile importante din viață sunt influențate de două forțe puternice: dragostea și frica. Vedem asta peste tot. În relații, în carieră, în sport, în afaceri. Uneori alegem pentru că ne dorim ceva, alteori pentru că ne temem să nu pierdem ceva. Bici sau morcov: ca să destind puțin atmosfera, vă aduc aminte un banc vechi cu niște muncitori care ajung să prefere morcovul. Unul dintre ei are însă o observație foarte practică: „Bine, bine, cu morcovul suntem de acord, dar dacă se poate, de data asta cu frunzele spre înapoi…”

Uneori, frica ne face să evităm iubirea. Frica de a iubi din nou, chiar dacă am fost răniți. Frica de a iubi când știi că n-ai mai fost iubit la un moment dat de persoana cu care credeai că-ți vei petrece toată viața. Chiar și atunci, viața merge mai departe. Rănile din dragoste sunt inerente. Aproape fiecare om trece, la un moment dat, printr-o astfel de experiență dureroasă. Poate fi în dragoste, în afaceri, în sport sau la serviciu, dar relațiile de cuplu ne ating, de obicei, cel mai profund.

Merită să mergi mai departe fără să lași frica să decidă în locul tău. Să cauți dragostea în ceea ce faci, în oamenii pe care îi alegi și în felul în care îți construiești viața. Și va fi bine!

Atâta timp cât te consumă permanent ceea ce spun și gândesc ceilalți despre tine, le oferi o parte din libertatea ta. Ajungi să trăiești sub privirea lor. Cred că mai bine ți-ai vedea de treburile tale, lăsând bârfa și gura slobodă a lumii să curgă… la canal. Tu să urmărești cu dragoste să faci ce vrei tu să faci și ce-ți face bine pe termen lung.

Dincolo de glumă, frica poate deveni paralizantă.

Talentul fără talanți, Ferrari pe căruță | Episodul 13 din 100

Din copilărie până pe la vreo optsprezece-nouăsprezece ani am jucat fotbal de performanță. Am fost junior la unul dintre cele mai mari cluburi din capitală, iar în ultimii doi ani mi-am rupt genunchii și gleznele în eșaloanele doi și trei. Se juca un fotbal extrem de dur atunci, au trecut peste treizeci de ani. Genunchiul stâng a zis pas în toamna în care abia împlinisem douăzeci de ani. Se făcuse cât un pepene mai mic; nu puteam îmbrăca niciun pantalon de stradă și mergeam doar în șort la recuperare.

Eu n-am fost foarte talentat la fotbal. Mi-am făcut treaba foarte bine pe postul meu, dar atât. Erau alții care sclipeau. În juniorat, vedeam colegi cu o valoare nativă incredibilă — oameni pentru care execuțiile de finețe veneau fără efort, direct după petreceri de noapte cu alcool din abundență. Eu trebuia să trag de mine, să-mi protejez genunchii și să mă antrenez până la epuizare doar ca să rămân competitiv — de multe ori aveam nevoie de trei antrenamente întregi doar ca să nu mă fac de râs la o pasă pe care ei o dădeau din prima, mahmuri fiind. Astăzi, cei mai mulți dintre acei sclipitori s-au pierdut prin ligi obscure. Ce irosire! Ce păcat! Unora le-ar fi prins bine un impresar care să le ghideze și să le îmbunătățească parcursul.

Același mecanism al risipirii îl vezi astăzi peste tot. Am văzut profesioniști cu minți excepționale din corporații, care au anticipat crizele cu ani înainte, dar au ales siguranța regulamentului până au fost reduși la tăcere. Am văzut oameni briliați, excelenți pe felia lor, așteptând să fie observați fără să facă vreun pas spre vizibilitate. Și am văzut valoarea reală murind în anonimat, în timp ce mediocritatea bine marketată umple rafturile și aplauzele.

Să ai un „impresar" nu înseamnă să ai pile, ci doar ajutor decisiv în dezvoltare, poziționare și promovare. Înseamnă să ai pe cineva care vede mai departe și mai clar decât vezi tu acum.

Am lucrat apoi în companii private românești. Aici făceai de toate — învățai într-un an cât în trei facultăți puse una peste alta. Am cunoscut colegi care fuseseră bursieri de frunte în facultățile lor, dar nu se acomodau cu multitaskingul și cu multirolul. Ei ar fi vrut să fie puși să facă un singur lucru și să fie lăsați în pace. Roboței veseli. Pe aceștia i-am văzut pierzându-se prin corporații, devenind rapid anoști și deprimați. Apropo de multitasking, filozofi contemporani precum Byung-Chul Han remarcă faptul că această atenție distribuită nu e un progres civilizator, ci o tehnică de supraviețuire împrumutată din sălbăticie, unde animalele trebuie să fie atente la orice prădător. Săracii colegi deștepți…

Începe din nou | Episodul 5 din 8

Să știi ce vrei nu este suficient. La un moment dat trebuie să faci primul pas. După STOP și RECONSTRUCȚIE, vine momentul în care nu mai analizezi, nu (te) mai compari și nu mai aștepți să apară certitudinea perfectă. 

REPORNIREA înseamnă să aduni combustibil, să dai scânteie și să pornești.

Aici apare o altă capcană: să aștepți să fii complet pregătit. Să ai toate răspunsurile, toate resursele, toate garanțiile. Numai că viața nu oferă aproape niciodată asemenea condiții ideale. Uneori trebuie să pornești tocmai ca să afli dacă drumul pe care l-ai ales este cu adevărat al tău și nu unul sugerat sau impus discret de ceilalți, de societate.

În seminar, primul principiu este foarte direct: tu înainte de toate. Corp, minte, suflet – clean up. Nu este o invitație la egoism, ci la reașezare, la reorganizare. Dacă tu nu ești bine, dacă funcționezi permanent pe rezervă, dacă mintea este încărcată, corpul neglijat și sufletul obosit, orice nou început va porni cu un handicap. Există aici și pericolul să te întorci epuizat mereu de unde ai plecat, încercând să fugi sau să scapi de presiune.

Și aici cred că există o lecție importantă și pentru leadership. Ne-am obișnuit să vorbim despre lider ca despre omul care trebuie să ducă totul: rezultatele, echipa, presiunea, conflictele, deciziile. Dar există un moment în care trebuie să recunoști că și tu ești o resursă a organizației. Iar o resursă consumată până la epuizare nu devine mai valoroasă pentru că este folosită mai mult. Dimpotrivă: un lider epuizat, confuz sau rupt de propriile nevoi poate continua să livreze o vreme, dar nu poate susține la nesfârșit o organizație sănătoasă.

Nu poți construi o etapă nouă cu un om vechi, epuizat, care încearcă doar să supraviețuiască căutând o gură de oxigen.

De aceea, în această etapă nu trebuie să faci neapărat lucruri spectaculoase. Trebuie doar să începi să faci lucruri care îți aduc din nou energie, satisfacție și curiozitate. Materialul seminarului spune ceva foarte simplu: încearcă puțin din toate cele la care ai tânjit, dar pe care le-ai amânat. Dacă nu guști, cum să știi ce-ți place?

Mi se pare o idee extrem de sănătoasă și în business. Nu trebuie să investești imediat totul într-o singură direcție. Testează. Experimentează. Vorbește cu oameni. Încearcă o idee la scară mică. Intră într-un domeniu pe care l-ai privit de la distanță sau cu reticență, deși te atrăgea. Vezi cum te simți acolo. Nu orice oportunitate trebuie transformată imediat într-un angajament. Încearcă cu lingurița mică.

Pentru că atunci când ai stat mult timp într-un singur drum, există riscul să confunzi prima ușă deschisă cu destinația potrivită. Nu te grăbi. Există multe uși care abia așteaptă să fie deschise. Ia-le pe rând, cu răbdare.

A treia idee din seminar completează foarte bine acest principiu: fii deschis la orice, dar atașat de nimeni și de nimic, măcar la început. Lasă lucrurile să se confirme înainte să investești totul în ele.

În leadership, asta înseamnă să păstrezi libertatea de a schimba o decizie atunci când realitatea îți arată că ai greșit. Nu orice idee trebuie apărată doar pentru că este a ta. Nu orice oportunitate trebuie urmărită până la capăt doar pentru că ai început-o. Și nu orice prim succes înseamnă că ai găsit drumul.

Uneori, maturitatea nu înseamnă să alegi repede. Este să-ți păstrezi libertatea de a alege din nou. Poate că de aici merită să pornească câteva întrebări:

Ieri s-a pierdut încă un om | Ediție specială [Ep 12 bis din 100)]

Nu știu cum să scriu textul ăsta. Am tot amânat, am tot șters, am tot reformulat. Dar cred că tocmai neputința asta de a găsi cuvintele potrivite e un semn că merită scris, chiar și stângaci, chiar și cu bucăți lipsă.

Acum câțiva ani, un bun prieten a decis că lumea aceasta nu mai merită o șansă. Au existat câteva semne, discrete. Doar câțiva dintre cei din jur și-au dat seama de ele, iar nimeni n-a putut interveni decisiv ca să-l salveze. Atunci, după înmormântarea la care nu m-am dus, n-am putut și, oricum, nu aș fi fost în stare, m-am apucat să scriu și să ofer sprijin celor care ar putea fi sau ajunge într-o situație similară.

Acum câteva luni, o cunoștință, un amic bun cu care lucram la un proiect privat, separat de serviciu, și-a pierdut o verișoară din senin. Era tânără, frumoasă, avea parcă un copil, părea veselă și mulțumită cu viața ei pe online. Dar, în realitate, lucrurile stăteau cu totul altfel: în inima ei era o durere cumplită și nicio prietenă, amică sau rudă dintre zecile cu care era conectată sau prietenă pe rețelele de socializare nu a știut sau n-a putut face nimic ca s-o salveze.

Azi dimineață am aflat de la o prietenă bună că ieri o cunoștință comună, o femeie pe care am cunoscut-o acum zece-douăsprezece ani la un club de sport, nu mai este. S-a stins prin propria mână. Era tânără, frumoasă, avea o familie, mulți oameni în jurul ei și o viață care, privită din afară, părea plină. Pe rețelele de socializare, totul părea să vorbească despre fericire, mulțumire și împlinire. Aparent.

Nu ne mai întâlnim cu unii oameni după un anumit proiect. Ei rămân undeva, la periferia vieții noastre, iar noi presupunem, fără să ne gândim prea mult, că ei sunt bine. Vezi online-ul lor și ți se confirmă. Ți se pare că sunt foarte bine și ei merg fericiți mai departe. Și că, dacă ceva ar fi grav, am afla cumva. Nu aflăm. Nu întotdeauna. Sau când aflăm, este prea târziu.

Depresia nu are întotdeauna o față care se vede. Depresia e perfidă și nu vine mereu cu lacrimi vizibile, cu absențe explicate și justificate, cu semnale pe care le poți citi de departe, cu căderi evidente care să prezică o nenorocire iminentă. Dimpotrivă! Uneori vine cu un zâmbet pus la locul lui, cu un «sunt bine, mersi de întrebare», cu poze normale, cu o viață care, din exterior, pare că funcționează. Uneori, chiar cu mesaje care par să vorbească despre fericire, dar care, privite mai târziu, capătă un cu totul alt sens. Și tocmai această discreție a suferinței poate face atât de greu pentru cei din jur să înțeleagă ce se întâmplă cu adevărat. Pentru noi, cei din jur, care nu vedem, nu întrebăm a doua oară și, uneori, nu insistăm suficient ca să înțelegem dacă, dincolo de răspunsul «sunt bine», există de fapt o problemă.

Nu scriu rândurile astea ca să găsesc vinovați. Nici pe ea, nici pe rudele și prietenii ei apropiați, nici pe cei din jurul ei din comunitatea de zeci de mii de followers. Nu cred că cineva ar fi putut opri exact acest moment doar prin voință sau printr-un mesaj trimis la momentul potrivit. Este evident că lucrurile rele s-au acumulat în timp. Durerea din spatele unei asemenea decizii e, de cele mai multe ori, mult mai veche și mult mai complicată decât putem noi vedea din afară. Dar acum, privind în urmă, eu văd lucruri care astăzi mă fac să mă întreb dacă nu cumva spuneau mai mult decât am înțeles atunci. Și mă întreb câte dintre ele ar fi putut fi interpretate altfel dacă cineva ar fi observat și ar fi întrebat mai mult. Asta doare. Și de aceea scriu azi.

Șocant pentru mine este că am revăzut câteva dintre mesajele și postările ei din ultima perioadă. Privite acum, după ce știu ce s-a întâmplat, unele par să spună mai mult decât am fi înțeles atunci. Nu știu dacă cineva putea să vadă cu adevărat câtă durere era în spatele lor. Dar tocmai asta mă tulbură: uneori oamenii ne spun că nu sunt bine fără să poată spune direct „Ajutați-mă!”.

Scriu pentru că mi se pare important să spun ceva ce poate uităm prea des: dacă simți că nu mai poți, dacă gândurile tale au ajuns într-un loc întunecat, nu ești obligat să treci prin asta singur. Nu e un semn de slăbiciune să ceri ajutor. Este, de fapt, unul dintre cele mai curajoase lucruri pe care le poți face.

Și dacă citești asta și te gândești la cineva din viața ta care „pare bine”, dar nu ai mai vorbit cu el/ea de mult — sună-l. Scrie-i. Nu aștepta un motiv oficial. Uneori, un simplu „Mă gândeam la tine. Ce mai faci? Cum ești?” poate conta mai mult decât ne imaginăm. Poate fi începutul unei conversații de care cineva avea nevoie.

Dacă tu, cel care citești acum, treci printr-o perioadă în care gândurile devin prea grele de dus singur, te rog să nu rămâi singur cu ele. Vorbește cu cineva apropiat și caută ajutor specializat. Poți apela 0800 801 200 (Telefonul Verde Antisuicid), depreHUB 0374 456 420 sau poți scrie la sos@antisuicid.ro. Dacă există un pericol imediat, sună la 112.

Nu am o concluzie frumoasă pentru textul ăsta. Nu cred că merită una. Merită doar liniște, un gând bun trimis către o altă persoană pe care nu am mai apucat s-o sun cu ani în urmă, pe care n-am putut s-o ajut și, poate, pentru fiecare dintre noi, un pic mai multă atenție față de oamenii din jur care „par bine”. Care poate striga după ajutor chiar în acest moment într-un fel pe care noi nu știm încă să-l auzim. Poți observa. Poți întreba. Poți întreba încă o dată. Poți rămâne aproape. Poți spune și altcuiva dacă simți că omul din fața ta este în pericol. Nu putem întotdeauna salva un om. Dar putem încerca să nu-l lăsăm singur cu durerea lui.

Zi de zi. Ne ținem unii de alții cum putem.

#IdeiCoapte #Depresie #Suicid #Pierdere #Prietenie #Sănătatemintală