Pietrele de moară | Episodul 37 din 100

Eu nu cred că faci rău atunci când alegi să îndepărtezi din viața ta oameni care îți fac rău ție sau celor apropiați. Dimpotrivă. Uneori este nevoie de curaj pentru asta. Poate deveni însă și un exercițiu de curățare. Îți cureți mediul în care trăiești, cercul apropiat și, poate cel mai important, îți cureți puțin și sufletul.

Nu mă refer la oamenii care ne contrazic sau ne spun sincer când greșim. Avem nevoie și de ei, chiar dacă nu ne place întotdeauna ce auzim. Mă refer la cei care par să aibă permanent ceva împotriva ta. Cei care îți critică vorbele, faptele și sentimentele, care găsesc mereu un mod să-ți micșoreze bucuriile sau să te facă să te îndoiești de tine. Aceștia sunt pietre de moară pe care le cărăm în spate fără să ne dăm seama. Și, după o vreme, ne întrebăm de ce obosim atât de tare și de repede.

Nu suntem datori să ținem lângă noi oameni care ne fac rău doar pentru că îi cunoaștem de mult, sunt rude, colegi sau prieteni vechi. Unele relații au avut un rost într-o anumită perioadă a vieții noastre. Asta nu înseamnă că trebuie să le purtăm cu noi până la capăt.

Să-ți cureți cercul apropiat de cei care te trag în jos, te rănesc fără motiv și îți tulbură permanent liniștea nu este cruzime. Este, de multe ori, un semn de maturitate. Și, culmea, uneori le faci și lor un bine: tu nu mai trebuie să suporți vorbe care nu-ți folosesc la nimic, iar ei nu mai trebuie să-și consume energia atât de mult ca să găsească permanent ceva de criticat la tine.

Am învățat destul de târziu că nu trebuie să te lupți cu toți oamenii care nu te plac. Nu trebuie să-i convingi. Nu trebuie să le demonstrezi nimic. Uneori este suficient să-i lași în urmă, să pui jos pietrele de moară pe care le-ai cărat prea mult timp și să descoperi cât de ușor poți merge mai departe fără ele.

Sper ca aceste rânduri să-ți fie de folos, să-ți dea puțin curaj sau, măcar, să-ți aducă puțină liniște.

P.S. 

Mă gândesc că astfel de lucruri merită uneori discutate și față în față: oamenii pe care îi ținem prea mult în viața noastră, cei de care ne este greu să ne desprindem și ce se întâmplă după ce alegem, în sfârșit, să-i lăsăm să plece. Ți-ar folosi o astfel de întâlnire live?

Zi de zi. Creștem împreună. Mâine este o nouă zi.

#IdeiCoapte #Viață #Relații #LinișteInterioară #Curaj

Șeful nu-i primul, nici al doilea.

Un convoi care trebuie să ajungă împreună la destinație are o limită simplă: dacă unul accelerează prea mult, grupul se rupe. Camioane, oameni în drumeție, motociclete, nave sau orice altă formație care trebuie să rămână compactă au o limită simplă: dacă cel mai rapid accelerează prea mult, unitatea dispare. Unii ajung înainte. Alții rămân în urmă sau nu mai ajung niciodată. Iar ceea ce trebuia să fie o deplasare împreună, într-un bloc unit, devine, încet, mai multe drumuri separate.

Mi se pare că aceeași logică se întâlnește și în organizații. Un lider poate merge foarte repede. Poate vedea înaintea celorlalți, poate decide rapid, poate avea energie, experiență, ambiție și o capacitate extraordinară de execuție. Dar dacă oamenii pe care îi conduce nu pot ține pasul cu el, viteza lui nu mai este neapărat un avantaj. Poate deveni chiar problema.

Am văzut oameni foarte buni care au ajuns să-și țină singuri organizația în spate. Ei decid, ei verifică, ei corectează. Ei vorbesc cu clienții importanți. Ei rezolvă problemele dificile. Și intervin când cineva greșește. Știu aproape tot ce se întâmplă. Sunt indispensabili. Și tocmai aici începe pericolul. Pentru că o organizație care depinde permanent de omul din vârf nu este neapărat puternică. Uneori, doar are un om foarte puternic care compensează zilnic slăbiciunile sistemului.

Am avut și eu momente în care am crezut că dacă pot face un lucru mai repede, mai bine sau mai sigur decât ceilalți, ar trebui să-l fac eu. Pare eficient. Pe termen scurt, chiar este. Pe termen lung însă, creează dependență. Oamenii nu mai învață să decidă singuri pentru că tu decizi primul. Nu mai caută soluții pentru că tu le găsești. Nu mai își asumă responsabilitatea pentru că știu că, la nevoie, vei apărea și vei rezolva.

Iar tu ajungi să te întrebi de ce nimeni nu poate face lucrurile fără tine. Răspunsul poate fi chiar în oglindă. Uneori, liderul nu are o echipă slabă. Are o echipă pe care a obișnuit-o să nu fie nevoită să devină puternică. 

Cel care merge primul vede, poate, doar ce se află imediat în fața lui. Cel care privește întregul convoi poate observa și cine obosește, unde se rupe ritmul, ce obstacol apare, cine are nevoie de ajutor și dacă direcția aleasă mai este cea bună.

Leadershipul nu înseamnă să fii cel mai rapid om din coloană. Înseamnă să faci posibil ca oamenii din coloană să ajungă împreună. Asta cere uneori să încetinești. Alteori să lași pe altcineva să meargă înainte. Să nu răspunzi tu la prima întrebare. Să nu rezolvi tu prima problemă. Să permiți unui om să greșească într-un loc în care greșeala poate fi reparată. Să-i dai spațiu unui om bun să devină și mai bun decât tine într-o anumită zonă. Cred din ce în ce mai mult că liderul nu trebuie să meargă neapărat primul. Trebuie să știe doar unde merge și să se asigure că oamenii vor ajunge acolo împreună.

Știu că nu este ușor. Mai ales pentru oamenii care au construit ceva cu propriile mâini și care au învățat, ani la rând, că dacă vor ca lucrurile să iasă bine trebuie să le facă ei. Dar există un moment în orice construcție în care această regulă începe să coste prea mult. Dacă tu trebuie să fii permanent primul, cel mai rapid, cel mai informat, cel mai prezent și cel care vede tot, atunci poate că nu mai conduci o echipă. Poate că ești motorul ei. Iar un motor care trebuie să tragă permanent întregul convoi nu are voie să se oprească.

Adevărata maturitate a unui lider începe în momentul în care poate să facă un pas în spate fără ca lucrurile să se oprească. Nu pentru că nu mai contează, ci pentru că a construit suficient de bine încât ceilalți pot continua.

Cea mai grea întrebare pentru un lider: Dacă eu nu mai merg înaintea tuturor, cine din echipa mea poate duce mai departe ce am construit? Dacă răspunsul este „nimeni”, problema nu este că echipa merge prea încet. Poate că liderul a mers prea mult timp în fața ei și prea tare. Iar dacă ai o echipă, o afacere sau un proiect în care simți că viteza ta a devenit limita celorlalți, poate că merită să te oprești puțin și să privești convoiul din spate. Nu ca să vezi cine este cel mai slab. Ci ca să vezi ce trebuie construit pentru ca toți să poată merge mai departe în siguranță.

Poate că asta ar fi și o întrebare bună pentru o conversație față în față, într-un dialog: dacă eu nu mai merg înaintea tuturor, cine din echipa mea poate duce mai departe ceea ce am construit? 

Dacă am discuta tema asta într-un seminar, ce întrebare ai aduce cu tine?

Dacă ceva din ce ai citit te-a făcut să te gândești la propria echipă, la un lider sau poate chiar la tine, scrie-mi. Uneori, o conversație bună începe exact de la întrebarea pe care nu ne-am pus-o încă.

Elimină zgomotul. Construiește valoare. Condu clar.

#Leadership #ExecutiveClarity #Management #Delegation #TeamDevelopment

Tăcerea care ucide încet | Episodul 36 din 100

Este, probabil, a doua oară când vorbesc deschis despre asta în acest newsletter. Am mai scris, în episodul 19, despre o criză teribilă din vara lui 2020. Ce urmează e o poveste diferită, dar din aceeași familie de tăceri — genul de tăcere despre care vorbeam și în episodul „Complicitatea tăcerii": uneori tăcerea nu mai e discreție, e complicitate. Inclusiv complicitate cu tine însuți.

Am avut depresie. Ani la rând, aproape nimeni nu a știut. Din exterior părea că aveam tot ce îmi trebuia: un job bun, venituri peste medie, o casă frumoasă și libertatea pe care credeam că mi-o oferă succesul profesional. Din interior, însă, mă prăbușeam. Nu puteam dormi, deși eram complet epuizat. Uneori îmi era greu chiar și să respir. Simțeam permanent o apăsare în piept, ca și cum cineva așezase o lespede uriașă peste mine. Cea mai grea parte nu era durerea. Era tăcerea. O tăcere pe care cei din jur nu o vedeau și pe care eu nu știam cum să o explic.

Dacă mi-ai fi verificat atunci agenda — exact ideea din episodul 17, „Prea ocupat" — ai fi văzut cel mai sincer portret al vieții mele: întâlniri, proiecte, ședințe. Nimic despre mine. Nimic despre ce simțeam. Prioritățile mele reale nu erau scrise nicăieri, pentru că nici eu nu voiam să le văd.

Am cerut ajutor specializat. Privind în urmă, cred că a fost una dintre cele mai importante decizii ale vieții mele. Vindecarea nu a venit peste noapte și nici dintr-o singură soluție. A fost un drum lung, cu medici, oameni care m-au ascultat, căderi și reluări. Dar au existat câteva repere care m-au ținut în picioare și mi-au dat putere în acei ani.

Primul a fost tata. Îmi repeta mereu două fraze: „Nu m-a lăsat niciodată Dumnezeu în cele mai grele momente. Nu mă va lăsa nici acum." Și: „Capul sus. Ochii la drapel. Înapoi la luptă." Astăzi, aceste cuvinte încă mă mai însoțesc.

Al doilea sprijin a fost sportul. Nu rezolvă toate problemele, dar, după fiecare antrenament, mintea devenea puțin mai liniștită și puteam merge încă o zi înainte.

Al treilea a fost dialogul sincer cu oameni în care aveam încredere: mentori, duhovnici, prieteni maturi. Nu încercau să-mi rezolve viața. Mă ascultau. Uneori, atât este suficient pentru a mai face un pas. Și am mai învățat, tot atunci, ceva ce am scris de curând aici, în episodul despre prietenie: că nu poți fi cu adevărat prieten bun cu altcineva până nu înveți să fii prieten bun cu tine. Eu nu eram, în perioada aceea, deloc prieten cu mine.

În cele din urmă, am schimbat și felul în care trăiam. Mai puțin zgomot. Mai puțină grabă. Mai puține validări din exterior. Mai multă liniște. Mai multă mișcare. Mai mult timp pentru oamenii care contează.

Nu spun că minimalismul sau downshiftingul vindecă depresia. Nu există rețete universale. Dar, în cazul meu, au devenit parte din reconstrucția unei vieți mai echilibrate.

Astăzi cred că una dintre cele mai mari iluzii ale succesului este convingerea că performanța profesională ne poate proteja de suferință. Nu poate. Poți avea bani, funcții și prestigiu, iar în același timp să duci în tăcere una dintre cele mai grele lupte ale vieții tale.

Dacă citești aceste rânduri și treci printr-o perioadă întunecată, vorbește cu cineva. Uneori, cel mai curajos gest nu este să reziști singur. Este să spui: „Am nevoie de ajutor." Eu am făcut acel pas. Iar astăzi știu că speranța poate reveni chiar și atunci când ești convins că ai pierdut-o.

Să nu ajungi să constați că cea mai mare victorie nu este promovarea, profitul sau recunoașterea socială. Este faptul că ai găsit puterea să te reconstruiești, să repornești din punctul foarte aproape de zero.

Dacă acest text ți-a spus ceva sau crezi că i-ar putea fi de folos unei tinere sau unui tânăr, dă-i un share și un tag. Mă ajuți pe mine să ajung la mai mulți și ajuți pe cineva care poate duce, chiar acum, aceeași tăcere.

P.S. Dacă acest text va face măcar un singur om să ceară ajutor mai devreme decât am făcut-o eu, atunci confesiunea mea și-a atins scopul.

Dacă simți vreodată că nu mai poți duce singur/ă ceea ce porți, sună la 112. Nu ești singur/ă.

Sper că acest text ți-a fost de folos, ți-a adus bucurie sau măcar puțină pace.

Zi de zi. Creștem împreună. Mâine este o nouă zi.

#IdeiCoapte #Autenticitate #DezvoltarePersonală #SănătateMintală

(Reluare a unui fragment mai vechi, la cererea unei mămici)

STOP! Reloaded: încă 8 episoade, mai aproape de noi.

Mi-ați scris în privat și mi-ați spus la întâlnirile 1 la 1 același lucru: vă regăsiți cel mai mult în episoadele despre viața personală, despre relații, despre momentele în care ceva nu mai e la locul lui și încă nu știți exact ce.

Când am început seria „STOP! RECONSTRUCȚIE. REPORNIRE. ACCELERARE.”, am pornit de la zona pe care o cunosc foarte bine: leadership, carieră, decizii, organizații și experiența acumulată în peste 30 de ani de muncă, în domenii și contexte diferite.

Numai că, în ultimele luni, mesajele primite și discuțiile 1 la 1 mi-au arătat că dincolo de business există o nevoie foarte mare de a vorbi despre lucrurile care ne ating direct viața în ansamblu: relații, despărțiri, singurătate și solitudine, frică, alegeri, reconstruirea după o perioadă grea, liniștea recăpătată și felul în care înveți să te bucuri din nou.

Și, mai ales, despre acele lucruri despre care nu vorbești la birou. Am observat că tocmai aceste subiecte, intime și atât de apropiate de felul în care ne trăim viața, au rezonat mult mai profund cu voi: cum ne regăsim echilibrul și liniștea, cum ieșim din relații sau rutine care ne sufocă și cum învățăm, uneori cu greu, să ne punem din nou pe primul loc.

Așa că am decis să prelungesc seria „STOP” cu încă 8 episoade: STOP Reloaded. Construite pornind de la această zonă personală și privată. Pornesc de la metoda pe care am construit-o în anii în care eu însumi eram praf și pulbere și o duc acolo unde, poate, se simte cel mai tare: în relațiile tale și în felul în care ai grijă de tine.

Nu va fi un curs de dezvoltare personală. Nu voi pretinde că am rețete universale. Nu voi da sfaturi. Sunt doar idei și istorisiri personale. Voi face ceea ce am făcut și până acum: voi povesti ce am trăit, ce am greșit, ce am înțeles și ce cred că poate fi util și altora.

Pentru că uneori avem nevoie de un plan. Alteori avem nevoie doar de cineva cu care să putem vorbi fără să fim judecați. Iar uneori avem nevoie de amândouă, ca să vedem mai clar și mai liniștit următorul pas.

Seria nouă începe cu o întrebare simplă:

Ce faci atunci când viața ta arată bine din exterior, dar tu știi că în interior nu mai ești bine?

De aici începem.

Fiecare episod va avea o singură idee pe care o poți încerca din aceeași zi. Dacă, din cele opt, rămâi cu una care ți-a limpezit ceva, atunci a meritat. Pregătește o cană de ceai sau, la nevoie, o cutie de înghețată: episoadele se citesc bine cu oricare dintre ele.

Dacă unul dintre subiecte îți vorbește mai aproape decât celelalte, scrie-mi. Poate de acolo începe o conversație care merită purtată.

Sper că aceste rânduri îți vor fi de folos, îți vor aduce puțină bucurie sau, măcar, puțină pace.

Abonează-te la newsletter ca să primești episoadele noi și trimite-l mai departe cuiva care ar putea avea nevoie de el acum. Marți apare ediția nouă, 9 din 16.

Zi de zi. Mergem mai departe. Mâine este o nouă zi.

#STOPReloaded #Tineri #Relatii #Liniste #IdeiCoapte

Fercheși și putrezi. Bogați și pe interior | Episodul 35 din 100

Motto: „Pe omul bun cu nimic îl mulțumești, iar pe cel rău cu nimic nu-l mulțumești.”

Mulți dintre prietenii, amicii sau cunoscuții mei sunt bogați. Foarte bogați. Putrezi de bogați. Da, putrezi. Din păcate, unii așa sunt și pe interior. Putrezi. Inclusiv sistemul auditiv le este compromis. Ei nu mai aud. Nici pe mine, nici pe alții care îi mai trag de mânecă. Nu-și mai aud prietenele, soțiile, copiii, amantele și nici măcar mamele sau tații. Nici măcar nu mai văd ce li se întâmplă, se pare că și văzul le este compromis.

Am fost și eu ca ei, cu ei, lângă ei. Oare am fost și eu atât de orb? Atât de surd? Ca în alegoria lui Platon?

Au mașini luxoase, au apartamente spațioase, case sau chiar vile, au afaceri înfloritoare sau sunt în poziții înalte în top managementul corporațiilor generoase cu ei, au cash-gârlă, investiții de toate felurile. Au tot ce le trebuie. La exterior așa pare. La interior lucrurile stau puțin altfel. Sarabanda paselor proaste prin care trec nu are sfârșit. Depresiile se țin lanț și scai de ei, noroc că nimeni nu prea știe, puțini au observat ceva vag. N-ar ieși niciunul la o alergare prin parc ca să se relaxeze sau să se aerisească puțin. Nici măcar la o plimbare liniștită cu persoana iubită sau cu copiii nu ies.

„Am treabă. N-am timp să mă plimb ca tine prin parcuri.”

Fercheși. Mereu proaspăt tunși, bărbi aranjate modern, gelați, tenul curat, parfumați, aranjați, bine îmbrăcați, dichisiți. Dar cu ochii mereu încercănați, privirea tulbure, gândurile vraiște, agitați, temători, ușor nervoși cvasi-permanent, neliniștiți. Au băgat mulți bani în imaginea lor, bagă zi de zi, dar niciun leuț în interiorul sufletului lor.

Au ceasuri de multe sute sau mii de euro la mână, dar nu-și fac timp pentru un abonament la o sală de sport. Unii au abonamentele deja, dar le folosesc rar și foarte rar, și doar pentru saună sau bazin ori pentru socializare cu asociații, parteneri sau potențiale conexiuni. În schimb, au dureri de spate, de genunchi, de ceafă; unii sunt ușor supraponderali, alții uscați ca niște scobitori. Au busole cât pepenele pe mâna stângă, dar au și dureri din pricina mușchilor atrofiați la toate membrele. Multe mii de euro pe poleială și coajă, nicio lețcaie pentru sâmbure și miez sau liniștea lor intrinsecă.

Au relații de afaceri sau de serviciu cu multă lume. Toți au „prieteni” nenumărați, mai ales pe Linkedin și pe Fb, dar și în agenda telefonului. Unii însă, n-au cu cine să discute micile și inerentele probleme cotidiene mai delicate. N-au un confesor, nu au un mentor cu care „să se spovedească”, n-au o persoană-refugiu cu care să-și calibreze gândurile, grijile, temerile. Nici măcar pe partenerii lor de viață nu se pot baza, unii. N-au încredere în ei nici până la ușă și reciproca este de la sine înțeleasă.

Când li se sugerează să se folosească mai pragmatic de abonamentul plătit anual la sala de sport, mulți spun că n-au timp de așa ceva. Că ei se întâlnesc cu „prietenii” în timpul liber, nu merg „să piardă vremea” prin săli sau la sport sau prin parcuri. Doamne-ferește! N-au timp de așa ceva. Ei sunt ocupați: cu făcutul de bani, cu cariera, cu afirmarea în politică sau business. Sănătatea poate să mai aștepte. Mult și bine. La rând la doctori. Deși doi au probleme grave, care le-ar putea scurta viața dramatic. Nu-i interesează ce spun analizele și doctorii, unul chiar a spus că nu mai calcă pe la ei niciodată, că-i strică moralul cu veștile proaste.

Ok. Atunci ce contează în viață? O gripă la vremea ei face cât multe logorei.

Mă gândeam că este magică perioada de două-trei zile când ești răcit-cobză, când nu poți respira cum trebuie și nu te odihnești nopțile, nu poți mânca nimic pentru că ți-e greață în continuu, te dor toate oasele și toți mușchii, capul îți rotește toată casa cu tot cu tine, vomiți de două ori într-o zi în care n-ai băut decât ceai și ăla fără zahăr sau lămâie.

Da, au fost superbe aceste zile! Fie și numai pentru faptul că după ele vezi cumva altfel viața, importanțele și mărunțișurile ei. Și te mulțumești cu ceea ce ai, pentru că dacă ai sănătate, le ai pe toate.

Și le dorești și celorlalți ceea ce-și doresc ei înșiși. Pentru că sunt și mulți prieteni și amici ai mei care au grijă de ei și de sufletul lor mai repede decât de glorie, bani, oportunități.

P.S.

Dacă textul acesta ți-a pus pe gânduri măcar o secundă sau te-ai recunoscut prin rândurile de mai sus, dă-i un share prietenilor tăi sau dă-i un tag cuiva pe care știi că-l interesează substanța, nu poleiala, sănătatea, nu gloria efemeră. 

Poate că cineva are nevoie astăzi de puțină sănătate în plus și ceva stres inutil în minus.

Sper că acest text ți-a fost de folos, ți-a adus ceva bucurie sau măcar puțină pace.

Zi de zi. Creștem împreună. Mâine este o nouă zi.

#IdeiCoapte #Autenticitate #DezvoltarePersonală #Claritate #CreștemÎmpreună