Soarele meu! | Episodul 50 din 100

Așa mă striga mama când eram mic: „Soarele meu!” Eram atât de fericit atunci. Credeam că sunt cel mai iubit și cel mai fericit om de pe Pământ. Și chiar eram. N-aveam nicio grijă. Aveam casă, masă, protecție și iubire la discreție. Și nu trebuia să fac niciun efort pentru toate acestea.

Orice vorbă a mamei era literă de lege pentru mine. N-am să uit niciodată cum mă alinta și mă îmbuna atunci când veneam plângând de la joacă, pe la 5, 7 sau 9 ani, pentru că unii copii din jurul blocului mă făceau țigan și cioară. Mama se cobora cu privirea la înălțimea mea, mă apuca de umeri și, uitându-se cald în ochii mei plânși, mă întreba încet:

— Ai încredere în mama ta?
— Da, sigur! răspundeam eu, printre suspine.
— Te-a mințit mama ta vreodată?
— Nu, admiteam eu plin de candoare.
— Atunci ascult-o pe mama ta și nu mai plânge: ești blond, creț și ai ochii albaștri. Ești Soarele meu!

Și gata. Pentru mine, problema era rezolvată.

Acum sunt deseori bărbos, netuns cu zilele, negru și neîngrijit de luni de zile. Și, zilele trecute, o femeie mi-a spus: „Ești Soarele meu!” E ca prietena cea mai bună care îți spune „arăți superb" într-o dimineață în care abia ai dormit: o crezi pe cuvânt.

Oare? Poate din reflex. Poate i-a scăpat. Poate a fost doar o vorbă de afecțiune. Cine știe? Vom afla. Cert este că, în clipa aceea, s-au deschis niște uși vechi în mine. Au ieșit din beci amintiri și sentimente pe care le credeam demult așezate și uitate. Unele au venit la masă fără să le fi chemat.

De la o anumită vârstă, ce încercare!, casa, masa, protecția și afecțiunea nu mai vin automat și gratis, ca în copilărie. Trebuie să muncești pentru ele, să le câștigi, să le plătești sau, uneori, să înveți pur și simplu să le primești.

„Soarele meu!” Ce bine sună. Parcă aș avea din nou 9-10 ani și, pentru câteva clipe, nimic altceva nu-mi mai trebuie. Nici mâncare, nici apă, nici somn. Doar cele două mâini firave care mă trag de umeri ca să mă uit atent la ea și acei doi ochi care mă fixează și mă întreabă:

— Ai încredere în mine?
— Da, aș răspunde eu, naiv.
— Ești blond, creț și cu ochii albaștri! Și ești Soarele meu!

Poate că, uneori, oricât de mare ai fi devenit, tot copilul din tine are nevoie să audă asta.

Cine ți-a spus, când erai copil, un cuvânt pe care îl porți și azi? Dacă în seminarul live care urmează am vorbi despre cuvintele care ne însoțesc toată viața, ce întrebare ai aduce? Scrie-mi în comentarii sau în privat.

Dacă știi pe cineva care a uitat cât de mult contează, trimite-i rândurile astea. Poate ajung la cine avea nevoie să le audă, iar pe mine mă ajută să ajung la mai mulți oameni.

Sper că textul ți-a adus puțină pace sau măcar un zâmbet.

Zi de zi. Creștem împreună. Mâine este o nouă zi.

#IdeiCoapte #Copilărie #Acasă #Mentorat #Tineri

Apa tulbure | Episodul 49 din 100

Când eram tânăr, credeam că fiecare problemă are o soluție matematică, exactă și imediată. Dacă muncești mai mult, reușești. Dacă ai dreptate, câștigi. Dacă știi legea sau regulile jocului, ieși mereu în câștig. Viața m-a vindecat destul de repede de iluzia asta. Am văzut prea mulți murind cu dreptatea în mână și am văzut și oameni harnici, care au respectat regulile, ajunși faliți, la Obregia sau la doi metri sub pământ.

Cele mai complicate situații din business sau din viața personală nu s-au rezolvat niciodată cu forța brută sau cu insistența. S-au deblocat atunci când m-am oprit, m-am dat doi pași în spate și am lăsat lucrurile să se așeze, singure. O criză nu se stinge agitându-te ca un berbec în jurul ei, ci lăsând apa să se limpezească. Când agiți un pahar cu apă tulbure, nu vezi nimic. Doar dacă îl lași jos, mizeria se depune pe fund, iar lichidul redevine limpede. E bine să ai răbdare cu nerăbdarea ta.

Același lucru e valabil și pentru deciziile mari. Când nu știi în ce direcție s-o iei, cel mai periculos lucru pe care poți să-l faci este să alergi mai repede în orb. Stai o clipă, trage aer, răsuflă o țâră. Nu lua nicio decizie la cald, sub presiunea momentului sau a orgoliului. Lasă vremea să lucreze în favoarea ta, pentru că de multe ori timpul rezolvă jumătate din probleme înainte ca tu să apuci să le atingi. Este regula nopții de sfat: noaptea este cel mai bun sfetnic.

E ca mesajul lung scris la miezul nopții către o prietenă cu care te-ai certat: dimineața, citit din nou, e mai scurt și mult mai blând. Ai luat vreodată o decizie la cald pe care ai regretat-o a doua zi?

Dacă am vorbi despre asta într-un seminar live, ce întrebare ai aduce: cum reușești să te oprești când tot timpul ai impulsul să acționezi, sau cum recunoști momentul în care să nu faci nimic este, de fapt, cea mai bună decizie?

Dacă ai un prieten sau o prietenă care aleargă fără oprire și se plânge că nu ajunge nicăieri, trimite-i rândurile astea. Ar putea să-i dea o gură de aer.

Zi de zi. Creștem împreună. Mâine este o nouă zi.

#IdeiCoapte #Răbdare #Echilibru #Mentorat #Tineri

Pune degetul pe rană | Episodul 10 din 16

Ți s-a întâmplat să fii printre oameni și să te simți singură, cu un oftat pe care nu-l aude nimeni? E o întrebare simplă, dar știu că răspunsul nu este întotdeauna ușor de dat.

În episodul trecut ți-am propus să notezi ce anume din viața ta te face să oftezi des. Dacă ai scris, probabil ai observat că multe răspunsuri duc spre același loc: frica de a rămâne singură. De a rămâne fără nimeni care să te sune, să te aștepte, să te aleagă. Este frica de izolare.

Aș vrea să despărțim două cuvinte pe care le folosim adesea ca și cum ar însemna același lucru. Singurătatea este golul pe care îl simți când ți-ar trebui cineva lângă tine și nu e. Solitudinea este timpul pe care ți-l oferi ca să te asculți, să te odihnești și să afli ce vrei. Solitudinea aleasă de tine poate fi un loc de limpezire. Fiecare dintre noi are în interior un spațiu pe care nu-l poate împărți cu nimeni: gândurile, visele, felul în care simte. Cu cât îl cunoști mai bine, cu atât frica de a rămâne fără oameni scade, pentru că ai ceva sigur la care te poți întoarce oricând: pe tine.

Unele relații se țin și din teama de singurătate, iar societatea întărește ideea că, dacă ești singură, este ceva în neregulă cu tine. Din ce am trăit și am văzut, o relație rămâne frumoasă pe termen lung când ajungi la ea întreagă și dornică să-ți împarți bucuria. De aceea merită să spui exact ce te nemulțumește. Mulți dintre noi încercăm să fim „drăguțe" și nu numim lucrurile pe nume, ca să nu rănim pe nimeni. Cât timp nu o spui, porți nemulțumirea în tine, ca pe niște bile de plumb legate de picioare, iar cu ele nu poți merge departe.

Nu este o întrebare egoistă. Este o întrebare de lămurire. Să spui exact ce te nemulțumește înseamnă uneori să te pui pe primul loc. Într-un avion îți pui mai întâi propria mască de oxigen și abia apoi îi ajuți pe ceilalți. Nu pentru că ceilalți nu contează, ci dimpotrivă! Tocmai pentru că, dacă tu nu mai poți respira, nu prea mai ai cum să-i ajuți și pe ei. Eu am învățat asta târziu, când am înțeles că și salvatorii au nevoie să se protejeze și să se salveze singuri. Altfel, la un moment dat, nu mai are cine să-i salveze.

Mult timp am crezut că trebuie să rezolv lucrurile din jurul meu, să-i ajut pe ceilalți, să fac să fie bine. Până când am înțeles că, dacă eu nu sunt bine, tot ceea ce fac pentru ceilalți începe să fie făcut din oboseală, frustrare, teamă sau nevoie de validare. Și atunci nu mai ajuți chiar atât de mult pe cât crezi.

Pe vremea aceea aveam mulți prieteni, iar zilele libere, sărbătorile și evenimentele ni le petreceam aproape toate împreună cu ei. La un botez al unui prieten, la Sinaia, cu vreo douăzeci de ani în urmă, eram în mijlocul lor, la masă, între glume și pahare ridicate. Pe masă era felul doi, abia servit. Toată lumea râdea de un dans ciudat al celebrului nostru tovarăș de sindrofii, care zgâria capote de BMW-uri. Se auzea melodia „pinguinului” dată la maxim. Mirosea a vanilie/lavandă în jurul meu. Atunci am simțit brusc o tristețe profundă, un gol imens în suflet și o singurătate în mijlocul a peste o sută de oameni apropiați și prieteni buni. Nu am spus nimănui despre asta. Câteva ore mai târziu m-am dat cu ATV-ul peste cap. Abia mai târziu am înțeles ce încerca să-mi spună golul acela.

Un lucru care ne ține mult în trecut este regretul: este prețul pe care îl plătim pentru o decizie pe care am înțeles-o prea târziu. Pentru ceva ce n-am spus, pentru ceva ce n-am făcut, pentru ceva ce am făcut, deși știam că nu este bine pentru noi, sau pentru o ocazie minunată pe care am lăsat-o să treacă pe lângă noi. Nu putem rescrie trecutul, dar putem decide cât din el mai cărăm cu noi.

Nu poți avea o grădină frumoasă dacă ai grijă doar de flori și lași buruienile să le sufoce. Probabil ai acasă o plantă pe care o uzi la timp, o copilești sau bibilești și căreia îi mai spui și câte un cuvânt bun. Grădina ta interioară merită măcar aceeași grijă. Uneori, înainte să plantezi ceva nou, trebuie să scoți ceva vechi din rădăcină, ca să faci loc pentru ce vrei doar tu să crească. Asta este partea mai puțin spectaculoasă a schimbării. Ea începe adesea cu o recunoaștere mică și sinceră:

„Aici nu-mi mai este bine.”

Ți se cere doar să fii sinceră cu tine în privința locului în care ești acum, chiar dacă încă nu știi unde vei ajunge. Pentru că este foarte greu să ieși dintr-un loc în care continui să te convingi că, de fapt, nu este chiar atât de rău.

Acesta este unul dintre cele mai importante lucruri pe care le-am înțeles în toți anii aceștia: aproape orice problemă trebuie mai întâi recunoscută, așa începe reconstrucția, spunând și acceptând adevărul, înainte de un plan perfect. Așa că te las astăzi cu trei întrebări. Scrie răspunsurile, nu trebuie să mi le arăți. Păstrează-le și recitește-le peste câteva zile:

Care sunt cele trei „buruieni”, relații, obiceiuri, frici, care îmi consumă cea mai mare parte din energie acum?

Ce continui să fac, deși știu că nu-mi mai face bine?

Ce mi-ar fi mai ușor dacă aș avea curajul să recunosc?

Răspunde sincer și direct, fără grija de a suna frumos sau politicos. Primul pas spre liniște nu este să găsești imediat soluția, ci să ai curajul să pui degetul exact pe rană, dacă vrei s-o vindeci. Uneori trebuie pus și sare. Dar despre asta vom vorbi în episoadele viitoare.

Dacă singurătatea te apasă de multe zile, dacă te învârți mult timp în jurul aceleiași probleme sau dacă starea ta a devenit prea grea de dus singură, vorbește și cu un psiholog sau cu un medic. O conversație cu cineva potrivit poate fi un început bun. Rândurile acestea nu înlocuiesc ajutorul specializat.

În episodul următor facem pasul pe care mulți îl amână cel mai mult:

STOP! Oprește drumul care nu mai este al tău! Închide ușa care te ține pe loc.

Dacă vrei să-mi povestești ce ai descoperit răspunzând la cele trei întrebări, îmi poți scrie în comentarii sau în privat. Nu trebuie să fie un mesaj lung. Uneori ajunge și o singură propoziție.

Iar dacă simți că aceste rânduri ar putea fi utile cuiva, trimite-i-le cu un tag sau un share. Poate ajung exact când are nevoie de ele.

Pentru cei care preferă o discuție față în față, am pregătit o oră de plimbare în Parcul IOR, gratuită și fără obligații. Dacă exercițiul cu buruienile ți-a scos ceva la suprafață, poate fi un loc bun să-l privim împreună. Detaliile sunt aici:  

Zi de zi. Mergem mai departe. Mâine este o nouă zi.

#IdeiCoapte #STOPReloaded #Solitudine #Relatii #Liniste

Habar n-am! | Episodul 48 din 100

Cel mai sincer răspuns pe care îl pot da la 90% dintre întrebări are trei cuvinte: habar n-am.

Începuturile mă învață asta de fiecare dată: la job, în afaceri, în dragoste și la sport. Primul pas în incintă e cel mai greu. După primele serii de exerciții vine febra musculară și doare câteva ore sau chiar zile. Dacă revii, apar rezultatele, iar durerea dispare. Dulceața începutului rămâne pe degete mult timp și nu se spală ușor cu limba. Mai târziu, când mușchiul s-a obișnuit cu rutina, mulți caută ceva nou și uită cât de greu a fost debutul. Și atunci îți dai seama că mai ai multe de aflat. Da, fiecare început nou te readuce în postura de începător, iar acolo cel mai sincer răspuns este tot: habar n-am.

Mă pricep la destule. Nu excelez, dar de douăzeci și cinci de ani fac față unor domenii diferite. Am construit pe terenuri unde ruinele marilor constructori fumegau încă și pe tarlale unde arhitecți renumiți spuneau că nu crește nici iarba. Am format echipe din oameni care cu greu se suportau și am performat cu ele la vârsta la care cei mai mulți abia termină facultatea. Profesioniștii mi-au spus că n-am nicio șansă, iar eu am rezistat acolo unde au cedat și alții, mai puternici decât mine. E foarte ușor să-ți dai cu părerea. Oricine poate avea o opinie despre aproape orice. Să recunoști că nu știi cere curaj, iar eu am învățat asta după multe încercări.

Și totuși, dacă mă întreabă cineva astăzi despre oricare dintre aceste domenii, răspund la fel: habar n-am. Nu pentru că n-am experiență. Ci tocmai pentru că am suficientă experiență ca să știu cât de multe lucruri nu știu. Și poate că aici începe, de fapt, liniștea: în momentul în care nu mai simți nevoia să ai un răspuns direct la orice întrebare. Răspund așa pentru că într-o zi, într-o oră sau uneori într-un minut se schimbă o variabilă, iar ce știam ieri nu mai e valabil azi. E ca atunci când te îmbraci dimineața după prognoza meteo și seara te bucuri că ai pus în geantă și umbrela, și puloverul.

Pentru cine abia începe, asta poate fi o veste bună. Nu trebuie să știi totul ca să pornești, iar cei cu ani de experiență răspund adesea la fel.

Tu ai dat vreodată un răspuns sigur despre ceva ce, de fapt, nu știai? Dacă în seminarul live care urmează am vorbi despre cum spui „nu știu" fără să te simți mai puțin, ce întrebare ai aduce? Scrie-mi în comentarii sau în privat.

Dacă cunoști pe cineva care începe ceva nou și se teme că nu știe destul, trimite-i rândurile astea. Poate ajung la cine avea nevoie să le audă, iar pe mine mă ajută să ajung la mai mulți oameni.

Zi de zi. Mergem mai departe. Mâine este o nouă zi.

#IdeiCoapte #Începuturi #Smerenie #Mentorat #Tineri

Liderul din spate | Episodul 47 din 100

Toată viața am crezut că liderul trebuie să fie în față. Am înțeles cu greu, și cam târziu, că exact acolo îi pierzi pe cei mai slabi din echipă. Mă gândesc acum la Ana și Paul, de acum câteva zeci de ani, pe care i-am lăsat în urmă fără să-mi dau seama, cu ochii în cifre și în ținte înalte. Nu i-am mai recuperat niciodată. Lecția am învățat-o, și o scriu azi aici.

Este arhicunoscut că viteza maximă a unui convoi, fie că sunt camioane, motociclete sau vapoare, nu e dată de cel mai rapid element, ci de cel mai lent. Asta e valabil doar când grupul merge compact, organizat, ca un tot unitar. De regulă, un convoi disciplinat nu-și pune elementul cel mai performant în frunte, pe un traseu lung.

Orice grup care vrea să ajungă la destinație, cu pierderi cât mai mici pentru toată lumea, procedează la fel: pune în față pe cel mai vulnerabil sau pe cel mai lent. El deschide cărarea și îndepărtează obstacolele pe care altfel le-ar fi întâlnit toți ceilalți, iar mergând primul stabilește ritmul pe care îl poate ține întregul grup.

Dacă cel mai puternic element ar conduce coloana, la un moment dat cei mai slabi n-ar mai putea ține cadența. Ar rămâne în urmă. Unii ar abandona. O imagine foarte răspândită despre haitele de lupi spune ceva asemănător. Potrivit ei, lupii străbat zilnic kilometri întregi, prin păduri, peste dealuri, uneori prin zăpadă până la brâu, în căutarea hranei sau a adăpostului. Primii care merg în șir indian, deschizând poteca, sunt cei mai slăbiți, bolnavii, răniții. Ei sunt cei expuși primii, dacă apare un pericol. După ei vin lupii tineri, puternici, dar neexperimentați. Apoi femelele. Abia la coadă se aliniază masculii maturi, cei mai puternici. Iar cel mai adesea, ultimul din tot șirul e liderul, părintele haitei. El privește tot ansamblul din spate, în liniște, și de acolo ia deciziile cele mai bune pentru haită.

Folosesc povestea cu lupii ca metaforă, nu ca regulă biologică. Specialiștii în lupi, printre ei L. David Mech, nu confirmă această ordine în toate situațiile, pentru că ea diferă după sezon, zonă și resursele de hrană. Ideea rămâne totuși valoroasă: un grup înaintează în ritmul celui care are nevoie de sprijin, iar timpul petrecut astfel împreună are valoare pentru toți. Dar ideea principală rămâne valoroasă. Ca la o ieșire între prietene unde se vede același lucru: ora de plecare o stabilește cea care încă își caută cheile, și nimeni nu se supără, pentru că ajung toate împreună.

Rareori, în viață, primul e și cel mai important. Și aproape niciodată cel din față nu e și creierul grupului. Tacticianul, strategul, cel care vede tabloul întreg, stă uneori mai în spate, cu o perspectivă mai largă. De acolo, privind calm întregul grup, se pot lua decizii mai bune pentru toți.

Tu ai stat vreodată în față, când locul tău era, de fapt, mai în spate? Dacă în seminarul live care urmează am vorbi despre cum recunoști locul potrivit într-un grup, ce întrebare ai aduce? Scrie-mi în comentarii sau în privat.

Dacă ai un prieten sau o prietenă convinsă că liderul trebuie mereu să fie primul, trimite-i rândurile astea. Poate ajung la cineva care avea nevoie să le audă, iar pe mine mă ajută să ajung la mai mulți oameni.

Zi de zi. Creștem împreună. Mâine este o nouă zi.

#IdeiCoapte #Mentorat #Echipă #Perspective #Tineri