Pustia echilibrului | Episodul 42 din 100

Cât de mult din viața noastră alegem noi cu adevărat și cât din ea alegem pentru că așa fac, au sau îți doresc ceilalți?

Unii vor să trăiască în mijlocul orașului, în lumină, în agitație, în cluburi, restaurante, mall-uri și printre cât mai mulți oameni. Alții caută liniștea, se retrag, reduc zgomotul, își fac loc pentru ei înșiși și, uneori, dispar aproape complet din peisaj. Îi înțeleg pe unii și îi înțeleg și pe ceilalți. Nu cred că fericirea vine obligatoriu din aglomerație. Dar nici că trebuie să fugim de lume ca să o găsim. Cred că undeva între cele două există un loc pe care îl căutăm prea puțin: echilibrul.

Am văzut oameni care au făcut două sau trei facultăți, masterate, doctorate și au adunat biblioteci întregi. Am întâlnit și oameni care s-au oprit mult mai devreme cu școala, care au terminat cu greu opt clase, fără ca Bacul să-i intereseze vreun pic. N-am găsit fericirea legată de numărul de cărți citite. Nici de lipsa lor.

Unii au case mari, cu camere multe și greu de încălzit iarna. Alții locuiesc cu părinții, în spații mici, unde intimitatea este aproape un lux. Am cunoscut oameni care plătesc cu ani și bani grei buricul târgului, și oameni care se retrag tăcuți și relaxați la periferie, fără nevoie să arate ce dețin, nici să mai lupte pentru imagine.

Unii conduc mașini care costă cât o casă. Alții se urcă într-o mașină veche, într-un autobuz sau merg pe jos. Distanța dintre limuzina de lux și căruța șubredă e imensă, dar zbuciumul din spate e identic. Doar sensul și consumurile diferă. Și noima pusă în ele.

Nu cred că una dintre variante te face automat mai fericit decât cealaltă.

Am văzut și oameni care au tot ce și-au dorit și nu se pot bucura de nimic. Și oameni care au puțin, dar știu să se bucure de acel puțin. Asta nu înseamnă că sărăcia este o virtute sau că ambiția trebuie abandonată. Nicidecum. Înseamnă doar că există o diferență între a avea mai mult și a trăi mai bine.

Poți să ai cinci mese pe zi sau una. Poți să ai cinci sute de prieteni virtuali sau doi oameni cărora le poți spune orice. Poți locui într-o casă imensă sau într-un apartament mic. Poți să-ți umpli agenda până la refuz sau să lași, din când în când, câteva ore în care să nu faci nimic. Nu există rețeta fericirii niciuna dintre extreme.

Există căi de mijloc. Multe, mărunte, satisfăcătoare. Din păcate, sau din fericire, acolo nu-i nici aglomerație, nici arțag. Aici apare o întrebare care mi se pare importantă: când ai fost ultima dată singură cu tine, fără telefon, fără oameni, fără zgomot și fără nevoia de a demonstra ceva? Doar tu cu tine și cu gândurile tale.

Nu mă refer la singurătatea aceea care doare și te face să te simți abandonată. Vorbesc despre solitudine. Despre timpul pe care îl alegi pentru tine. Despre câteva ore în care nu mai trebuie să fii disponibilă pentru nimeni și nu mai trebuie să reacționezi la nimic.

Am căutat singurătatea toată viața. Nu doar solitudinea ocazională, ci singurătatea aspră, austeră, cea care nu te menajează. E locul unde mă regăsesc și mă reclădesc, chiar și atunci când ce găsesc acolo nu-mi place. E un privilegiu, nu o pedeapsă. Nu pentru că nu-mi plac oamenii, ci tocmai pentru că, din când în când, am nevoie să ies din hărmălaie și să mă aud. E ca o purificare, ca o purjare internă prin liniște. În liniște îți dai seama mai ușor de ce gândești. Ce simți. Ce te enervează. Ce îți lipsește. Ce ai obținut și nu te mai bucură. Ce alergi să obții doar pentru că vezi pe altcineva alergând după același lucru.

Și mai este ceva. În liniște începi să te întâlnești cu tine. Uneori nu-ți place prea mult omul pe care îl găsești acolo. Știu. Nici eu nu sunt întotdeauna încântat de ce găsesc. Dar poate că tocmai de aceea merită să ne uităm. Dacă stai permanent în afara ta, cu atenția împrăștiată între oameni, notificări, comparații, cumpărături, succes, imagine și următorul lucru pe care trebuie să-l obții, când mai ai timp să vezi cine ești? Eu zic că nimic rău nu se poate întâmpla dacă stai și tu puțin cu tine în liniște. Doar n-ai să te muști singură, nu?

Poate că nu avem nevoie întotdeauna de mai mult. Poate avem nevoie, din când în când, de mai puțin. Mai puțin zgomot. Mai puține comparații. Mai puțină grabă. Mai puțină nevoie de validare. Și, poate, din când în când,  mai puțini oameni în jur. Dar mai buni. Și mai liniștiți.

Răbdarea, bunul-simț și puțină chibzuință te pot duce într-un loc în care nu mai simți că trebuie să alergi permanent după ceva. Poate că fericirea nu este acolo unde este mai mult; este acolo unde este suficient. Înainte să ne tot întrebăm ce mai trebuie să adăugăm vieții noastre, ar merita să ne întrebăm ce am putea scoate din ea. Eu încă învăț asta.

Dacă simți că ai nevoie, din când în când, să te retragi puțin din zgomot ca să vezi mai clar unde ești și ce vrei, scrie-mi. Uneori ajută să spui cu voce tare, cuiva, ce tot amâni să-ți spui ție. Iar dacă rândurile acestea ți-au amintit de cineva care aleargă prea mult, prea repede sau se pierde prea des în zgomotul sau agitația celorlalți, dă-i-l mai departe. Poate că o conversație bună începe exact de aici.

Zi de zi. Creștem împreună. Mâine este o nouă zi.

#IdeiCoapte #Echilibru #Liniște #Solitudine #Viață

Când viața arată bine, dar tu nu ești ok | Ep 9 din 16

Ai zile în care dormi opt ore, dar te simți de parcă ai cărat munți în spate, în timp ce tot ce îți dorești e să te retragi undeva, departe de ecrane, presiuni și oameni? Stai puțin. Poate că nu este doar oboseală, lipsă de cafea sau o perioadă mai proastă. Poate fi un semnal că, undeva în viața ta, ceva nu mai funcționează așa cum ar trebui.

Poate ai avut o perioadă în care, privită din afară, viața ta părea foarte bună. Aveai un job bun. O relație frumoasă. Prieteni. Familie. Planuri. Ieșiri. Vacanțe. Poate chiar lucruri pe care alții și le doreau. Și totuși, în interiorul tău ceva nu era bine.

Nu știai exact ce nu merge, ce nu mai face clic. Sau poate știai, dar nu voiai încă să recunoști. Zâmbeai, mergeai înainte, îți vedeai de treabă. Numai că, undeva în tine, se aduna ceva. Și eu am trecut prin asta. Am scris despre asta și în „Idei coapte” și în „Leadership prin claritate”. Acum vreau să detaliez și aici.

Acum aproape douăzeci de ani aveam, cel puțin la prima vedere, o viață foarte bună. Aveam un job cu perspective mari, o iubită minunată, o relație bună cu familia și mulți prieteni cu care îmi petreceam mare parte din timpul liber. Din exterior, totul părea în regulă. În interior, eram aproape praf. Eram permanent nemulțumit, agitat, obosit și, uneori, agresiv. Mă îngrășasem, deși făceam sport aproape zilnic. Mergeam la schi, jucam fotbal, box, tenis, mergeam la sală, înotam și alergam. Și totuși, corpul meu îmi spunea foarte clar că ceva nu funcționează. Analizele medicale nu arătau bine. Aveam reflux esofagian zilnic, esofagită de reflux și ajunsesem aproape de un ulcer perforat. Aveam dureri cumplite de spate, mai ales în zona lombară, nu puteam sta pe un scaun mai mult de zece minute legate. Eram un pachet de nervi, gata să explodez la orice stimul, oricât de mic sau nevinovat.

La un moment dat, după un drum la mare, am urinat cu sânge. Apoi, la un botez la Sinaia, m-am dat cu ATV-ul peste cap și am fost foarte aproape ca aceea să fie ultima mea aventură. Mai târziu, într-o vară, am avut un accident cu mașina pe Valea Oltului în drum spre un teambuilding. O mașină de pe contrasens, pe linie continuă, era să ne lovească frontal. Dacă nu eram atent și nu aveam reflexele bune de fost sportiv, ar fi putut fi ultima noastră zi, pentru mine și colegii din mașină.

Cred că atunci am început, încet, să înțeleg ceva. Nu era suficient să par bine, trebuia să fiu bine. Există o diferență enormă între cele două și, uneori, nu o vedem decât după ce viața ne obligă să o vedem.

De aici a început, undeva prin 2007–2008, ceea ce avea să devină mult mai târziu metoda despre care vreau să vă povestesc. La început nu am scris-o pentru alții. Am scris-o pentru mine: ca să înțeleg ce mi se întâmplă, să găsesc o ieșire și să mă repar. Ca un jurnal de bord, ca un tratament de curățare.

Apoi, cu timpul, mi-am dat seama că lucrurile pe care le învățasem puteau fi utile și altora. Și mai ales celor care ajung într-un moment în care simt că ceva nu mai este la locul lui. Poate la serviciu. Poate într-o relație. Poate cu familia. Poate în relația cu propriul corp. Poate, pur și simplu, în relația cu tine. 

Uneori cea mai grea întrebare nu este „Ce fac mai departe?”. Toată lumea știe foarte bine ce are de făcut a doua zi.  O întrebare mai bună ar fi: „Mai sunt eu bine acum?” Dacă răspunsul sincer este „nu”, atunci cred că primul lucru pe care trebuie să-l faci nu este să alergi mai repede. Dimpotrivă!

Cel mai util și productiv lucru, cred, este să te oprești. STOP. Nu pentru totdeauna. Doar suficient cât să poți vedea unde ești. Unde ai ajuns. Și, mai ales, încotro te îndrepți. Pentru că dacă ai urcat în trenul greșit, viteza nu te ajută să ajungi mai repede unde îți dorești. Te îndepărtează și mai mult de tine.

Am învățat asta destul de târziu. Poate tu poți să o înveți mai devreme. Și nu trebuie să aștepți să te doară corpul, să pierzi un om important, să ajungi epuizată sau să treci printr-un moment care să te sperie ca să începi să te întrebi dacă drumul pe care mergi este al tău. Nemulțumirea are aproape întotdeauna o cauză pe care o poți găsi, dacă îți dorești s-o cauți. Poate fi o relație în care dai mai mult decât primești, un loc sau o conjunctură în care simți că nu ești dorită sau o decizie pe care nu ți-o asumi încă. Primul pas este să o numești exact, așa cum o simți. În episoadele următoare mergem împreună mai departe, pas cu pas.

Știu că mulți dintre voi aveți în congelator o cutie de înghețată păstrată pentru zilele grele. O înțeleg, eu am și ciocolată, multe tablete, și o să ne întoarcem la ea într-unul dintre episoadele următoare.

Uneori este suficient să fii atentă la un lucru simplu:

Cât de des oftezi?

Nu mă refer la oftatul după o zi grea. Mă refer la acel ”ooofff...” pe care îl scoți fără să-ți dai seama, instinctiv, când te gândești la facultate, la job, la relația ta, la o anumită persoană, la familie, la viitor, la tine.

Oftatul repetat poate fi un semnal folositor, iar uneori merită ascultat, chiar dacă nu-ți place ce-ți spune. Așa că vreau să-ți propun ceva foarte simplu. Ia o foaie sau deschide notițele telefonului și răspunde sincer la o singură întrebare, în scris:

„Ce anume din viața mea mă face să oftez cel mai des?”

Nu ce ar trebui să te deranjeze, nu ce spune lumea că este greșit. Răspunde cu ce simți tu, fără filtrul părinților, al prietenilor sau al partenerului. Tu, doar tu. Ai scris?

Ce te doare pe tine?

Ce te obosește?

Ce te ține pe loc?

Ce continui să faci doar pentru că ai început deja?

Nu trebuie să rezolvi nimic astăzi. Deocamdată, trebuie doar să ai curajul să pui degetul pe rană. Pentru că este foarte greu să vindeci ceva ce nu recunoști. Primul pas către o viață mai liniștită poate fi un STOP clarificator, mai puțin spectaculos decât o decizie mare, dar suficient ca să te aducă înapoi la tine. 

Dacă oboseala sau starea aceasta durează de mult sau ți se pare prea grea de dus singură, merită să vorbești și cu un medic sau cu un psiholog. Rândurile acestea nu le înlocuiesc.

În episodul următor vorbim exact despre asta: cum îți dai seama ce trebuie să oprești.

Sper că aceste rânduri îți vor fi de folos, îți vor aduce puțină bucurie sau, măcar, puțină pace.

Tu când ai înțeles că nu mai este suficient să pari bine? Dacă vrei să-mi povestești, mi-ar plăcea să citesc comentariul tău sau să-mi scrii, pe scurt, în privat. Răspunsurile primite vor ghida ce detaliez mai mult în episoadele următoare și în întâlnirile față în față pe care le pregătesc.

Dacă simți că aceste rânduri ar putea fi utile cuiva, trimite-i-le, cu un tag sau un share. Poate ajung exact când are nevoie de ele.

Zi de zi. Mergem mai departe. Mâine este o nouă zi.

#STOPReloaded #Relatii #Liniste #Alegeri

Nu trebuie să am dreptate | Episodul 41 din 100

N-am cum să-mi ascund complet mușchii. Nu pe toți. Nici măcar pe ăia fleșcăiți. N-am cum să calc altfel, n-am cum să mă mișc altfel. Așa m-am obișnuit să-mi port corpul. Mai pun câte un tricou mai larg, o cămașă mai mare, iar sub costum, mă rog, toată lumea arată cam la fel. Dar cine știe să se uite și să măsoare sau să cântărească din priviri înțelege ce-i dedesubt. Nu-i trebuie toată pielea la vedere ca să-și dea seama ce-i sub blană. Da. Sub blană.

Am fost sportiv în copilărie și adolescență. Am făcut performanță. Și bani. După ce m-am lăsat, n-am lăsat și mișcarea. Sală, bazin, tenis, sac, fotbal, alergare, fiare și altele. Nu trec, de regulă, mai mult de trei-patru zile fără să fac ceva. Uneori sport, alteori pur și simplu o plimbare lungă, de șase, șapte, opt sau nouă kilometri.

Corpul a rămas, într-un fel, cu memoria lui. „Nu te mai umfla așa în pene! Stai și tu normal. Apropie brațele alea de corp. De ce umfli pieptul ăla atâta? Ce te miști ca un cocoș?!” Poate. Dar ăsta-s io. Și n-am cum să-mi opresc scrisul. Nu acum. Va veni și vremea asta. Curând. Când voi fi liniștit pe deplin. Încă nu sunt. Sunt în lucru. Încă.

N-am cum să nu vorbesc și să nu spun ceea ce cred. Adevărul. Adevărul meu, măcar. Să spun atunci când mi se pare că lucrurile sunt pe arătură, că cineva minte cu nerușinare, că altcineva vorbește din auzite sau că, pur și simplu, se spun prostii cu prea multă siguranță. Eu vorbesc și scriu, în primul rând, din ce am trăit. Direct pe pielea, mintea și sufletul meu.

Am făcut ceva școală, diverse cursuri, specializări și alte pierderi de vreme educative și culturale. Am lucrat în tot felul de activități, în diferite forme de organizare și acționariat și la aproape toate nivelurile. Am citit câte ceva. Am văzut multe. Am trăit și sus, și jos. Am dat și cu capul de asfalt. Am respirat și aerul rarefiat al înălțimilor.

Poate de aceea unele lucruri le simt înainte să le pot explica. Și, uneori, le spun. Nu mă pot abține întotdeauna. Și nici nu vreau. Nu mai vreau. Mă mai rețin puțin, uneori. Mai ales atunci când nu vreau să stric aura cuiva aflat în vogă sau în lumina reflectoarelor. De multe ori prefer să-i spun direct, la ureche, după ce pleacă fanii înfierbântați și scena se răcește. Nu pentru că aș avea eu ultimul cuvânt. Ci pentru că, uneori, un om are nevoie să audă și altă perspectivă decât cea pe care i-o aduc aplauzele și gloria.

Spun platitudini de multe ori. Scriu și idioțenii sau idiosincrazii, destul de des. Nimeni nu-i perfect, nu? Și nici nu mai concurez cu nimeni. Am promis asta. Dar poate că aici este partea pe care am înțeles-o mai târziu: să fii tu nu înseamnă să ai mereu dreptate. Înseamnă și să poți spune ce crezi fără să te agăți de ideea că trebuie să ai ultimul cuvânt.

Cine știe să se uite, înțelege ce-i dedesubt. Sub chelia generoasă. Părul nu mi-a căzut chiar degeaba-degeaba. Nu trebuie să mă citești din scoarță în scoarță și nici să mă asculți ținând prelegeri ca să-ți faci o idee despre omul cu care ai de-a face. Uneori nu trebuie să spun prea multe. Cine știe să asculte, poate înțelege multe și din liniște. Uneori, liniștea spune destul. Și liniștea mea este încă puțină. Atâta câtă este deocamdată, dar lucrez la asta.

Știi și tu bine că n-ai cum să-i îndrepți pe cei care nu vor să fie îndreptați. Nici pe cei care nu vor să fie ajutați nu-i poți ajuta. Nimeni nu poate, nici n-ar fi bine să faci binele cu forța. Nici dragoste cu de-a sila nu se face, asta o știm de când lumea. Dar pot da o mângâiere din când în când. Pot întinde o mână dacă cealaltă vine și ea cu avânt spre mine. Nu-mi cade mâna. Nici tronul.

„Tu crezi că le știi pe toate? Nu te mai da deștept! Crezi că dacă spui tu adevărul, ai să rezolvi ceva? Sau ai să trezești pe cineva?”

Nu. Nu cred. Nici nu intenționez asta. N-am aroganțe de-astea. Eu abia mă trezesc, cu greu și lent, pe mine. Poate că asta încerc să fac și aici: să mă înțeleg pe mine, spunându-vă ce am înțeles până acum. Iar dacă, din când în când, ceva din ce scriu te face să te oprești puțin, să te gândești altfel sau să-mi scrii și să-mi spui „eu văd lucrurile altfel”, atunci poate că n-am scris chiar degeaba.

Sper că aceste rânduri îți vor fi de folos, îți vor aduce puțină bucurie sau, măcar, puțină pace. Dacă simți că ar putea fi utile și altora, dă-le mai departe. Poate că, fără să știm, deschidem astfel o conversație care merită purtată.

Zi de zi. Creștem împreună. Mâine este o nouă zi.

#IdeiCoapte #Experiență #Autenticitate #Viață #Dialog

Dacă ceva de aici te-a dus cu gândul la cineva, poate că merită să știe și el. Sau ea.

Nu te plângi. Ceri atenție. | Episodul 40 din 100

Există oameni care nu vor, de fapt, să-și rezolve problemele. Vor să vorbească despre ele. Din nou. Și din nou. Și încă puțin. Se plâng de serviciu, de șef, de colegi, de bani, de sănătate, de părinți, de partener, de viață, de vreme și, probabil, dacă ar putea, și de faptul că Pământul se învârte prea repede sau, pur și simplu, în direcția greșită.

Uneori au dreptate. Problemele lor sunt reale. Viața poate fi nedreaptă, obositoare și chiar foarte grea. Dar există o diferență între omul care trece printr-o perioadă grea și omul care pare să-și fi făcut din propria nefericire o ocupație. Pe primul îl asculți și încerci să-l ajuți. Pe al doilea îl asculți, îl ajuți, îi propui soluții, îl încurajezi, iar peste câteva luni îl găsești exact în același loc, spunându-ți aceeași poveste cu aceleași vaiete.

Atunci începi să înțelegi că, uneori, problema nu este doar problema. Plângerea devine o altă formă de a cere atenție.

„Nu mă simt bine.”

„Nu-mi place serviciul.”

„Nu-mi ajung banii.”

„Nu mă înțelege nimeni.”

„Viața mea este complicată.”

Și, bineînțeles, noi intrăm imediat în rolul nostru preferat: încercăm să reparăm. Îi spunem să-și caute alt loc de muncă. Să vorbească cu șeful. Să meargă la medic. Să facă puțină mișcare. Să cheltuiască mai puțin. Să discute cu părinții. Să vorbească sincer cu partenerul. Sau să-și caute altul...

Primește zece idei. Nu face nimic. Apoi revine. Cu aceeași problemă. Și cu o nevoie și mai mare de a fi ascultat, uneori hrănită zdravăn și de ego.

Am cunoscut oameni care se plângeau ani întregi că serviciul îi distruge. Șeful era imposibil, valoarea proprie nu era recunoscută, colegii toți erau niște incompetenți, salariul era prea mic și atmosfera era de nesuportat. Dar nu căutau altceva. Nu vorbeau serios cu nimeni. Nu încercau să schimbe nimic. Nu protestau, doar rămâneau acolo. În mocirlă, cum spuneau chiar ei. Pentru că, uneori, confortul este călduț chiar și atunci când mocirla miroase urât. Iar schimbarea poate produce frisoane. Mai ales pentru că, dincolo de ea, poți întâlni oameni și situații noi care să-ți pună niște oglinzi incomode în față.

Am întâlnit și oameni care se plângeau că nu mai dorm, că îi doare spatele, că au luat în greutate, că nu se mai simt bine. Dar pentru propria sănătate nu aveau niciodată timp. Pentru o consultație medicală, nu. Pentru o plimbare, nu. Pentru puțină mișcare, nici atât.

Justificări? Câte vrei. 

Vinovați? Mereu alții.

Și, dacă nu găsești un om pe care să dai vina, există mereu ”sistemul”. Asta-i cea mai tare! Care sistem, fratele meu, sora mea? De cele mai multe ori, sistemul suntem chiar noi.

Apoi sunt cei care nu au bani. Sau, mai exact, au bani, dar nu le ajung. Și nu le ajung pentru că lucrurile pe care le cumpără nu se mai termină. Mall-ul este o destinație constantă, mesele în oraș sunt o necesitate zilnică, vacanța trebuie să arate bine în ochii altora, iar viața celor de pe internet trebuie ținută cumva din urmă. După care vine întrebarea: „Nu înțeleg unde se duc banii.” Nici eu. Dar, uneori, răspunsul poate fi găsit într-un dulap sau pe Insta.

Cele mai grele discuții sunt însă cele despre relații. Oameni care se plâng ani întregi de părinți, de parteneri sau de familii. ”Relații toxice”, spun ei. Relații imposibile. ”Nu mai suport!”

Poate că au dreptate. Dar întrebarea care mă interesează este alta: ce ai făcut tu pentru a schimba ceva? Ai vorbit sincer cu ei? Ai și ascultat ce au de spus? Ai încercat să înțelegi ce îi doare sau ce îi nemulțumește? Ai pus limite? Ai oprit abuzurile? Ai cerut ceea ce ai nevoie, ceea ce îți cere sufletul? Și, dacă nimic nu mai poate fi reparat și crezi că totul este compromis, ai avut curajul să pleci? Sau măcar să iei puțină distanță și să-ți dai puțin timp să respiri? Sau ai rămas tot acolo, împietrită în aceeași poveste, pentru că este mai ușor să povestești și să te tot plângi de o problemă decât să faci ceva cu ea?

Nu spun că toate problemele se rezolvă prin voință. Ar fi o prostie. Unele situații sunt complicate, uneori avem nevoie de ajutor, de timp, de oameni competenți și de sprijin temeinic și constant, poate chiar pe termen lung. Dar cred că, la un moment dat, fiecare dintre noi trebuie să se întrebe sincer:

Vreau să-mi rezolv problema sau vreau, de fapt, doar ca cineva să mă țină puțin în brațe, să mă mângâie și să-mi spună că nu e chiar atât de rău?

Și să știi că nici a doua variantă nu este rușinoasă. Toți avem nevoie, uneori, să fim ascultați. Consolați. Înțeleși. Să ne spună cineva că va fi bine. Problema apare atunci când cerem atenție la nesfârșit, dar refuzăm să ne asumăm responsabilitatea pentru ceea ce ni se întâmplă.

Am dat doar câteva exemple. Cerșetori de atenție sunt peste tot. Unii sunt chiar lângă noi. Foarte aproape. Iar câțiva s-ar putea să fie chiar acum în fața ecranului, citind aceste rânduri.

Nu, nu, nu! Stai liniștită, nu vorbesc despre tine. Persoanele de față se exclud, doar am stabilit asta deja, nu?

Sper că aceste rânduri îți vor fi de folos, îți vor aduce puțină bucurie sau, măcar, puțină pace.

P.S. 

Când nu știi dacă trebuie să mai ai răbdare cu o situație sau să faci, în sfârșit, o schimbare, cred că despre asta merită să vorbim. Uneori, o conversație bună te poate ajuta să vezi mai clar unde te afli. Dacă simți că ai ceva de întrebat, de înțeles sau pur și simplu de povestit, scrie-mi.

Zi de zi. Creștem împreună. Mâine este o nouă zi.

#IdeiCoapte #Responsabilitate #Viață #Schimbare #Relații #Liniște

Nu omul potrivit te face fericit | Episodul 39 din 100

Am observat ceva în timp: oamenii caută foarte mult „persoana potrivită” și mult mai puțin se întreabă ce fel de om sunt ei în relația pe care o construiesc. Poate că aici începe una dintre cele mai mari confuzii ale noastre.

Am cunoscut oameni care au schimbat partener după partener, convinși că problema este mereu celălalt. Unul era prea rece. Altul prea gelos. Altul prea preocupat de bani. Alta nu știa să comunice. Altul nu oferea suficientă atenție. Și, după câteva relații, povestea se repeta aproape identic.

La un moment dat trebuie să te întrebi dacă nu cumva ai schimbat oamenii, dar ai păstrat același criteriu de alegere. Sau, mai simplu, dacă nu cumva problema pe care o cauți mereu în ceilalți are și ceva de spus despre tine.

În tinerețe, eu credeam că iubirea are multă legătură cu chimia, cu atracția, cu emoția aceea care te ia pe sus. Are. Dar nici tsunamiurile nu durează la nesfârșit. Cu timpul am înțeles că o relație care trebuie să reziste se sprijină pe lucruri mult mai puțin spectaculoase: răbdare, comunicare, respect, bun-simț, capacitatea de a ierta și, poate cel mai important, disponibilitatea de a-l asculta cu adevărat pe celălalt. Să-l asculți ca să-l înțelegi, nu ca să te pregătești să-i răspunzi, nici să-i dai replica.

Să asculți nu înseamnă să stai liniștit până îți vine rândul să răspunzi. Înseamnă să vrei cu adevărat să înțelegi ce spune, adică ce-l doare, ce-l macină, omul din fața ta, chiar și atunci când ție nu-ți convine. Am văzut de nenumărate ori negocieri, discuții de business sau relații personale care păreau aproape de ruptură. Și, când am ajuns la fondul problemei, am descoperit că omul din față nu cerea nici bani, nici obiecte, nici lucruri de făcut concrete, nici o soluție spectaculoasă, nici luna de pe cer. Voia să fie ascultat. Să fie văzut. Să fie înțeles.

Uneori oferim obiecte când celălalt cere atenție. Oferim explicații când celălalt are nevoie să fie ascultat. Oferim bani când celălalt cere timp. Și ne mirăm apoi că lucrurile nu se repară.

Cred și că există un criteriu simplu, poate chiar empiric, prin care poți vedea cât de bună este o relație: cât de liniștiți și cât de bucuroși devin oamenii din ea.

Nu mă refer la fericirea de Instagram. Mă refer la omul care poate să respire liniștit lângă tine. La zâmbetele care apar fără să fie comandate. La sentimentul că poți fi tu însuți fără să fii permanent evaluat, controlat sau pus la încercare. Mă gândesc la fericirea dintr-o după-amiază liniștită de sâmbătă sau duminică petrecută în tihnă, calm și intimitate.

Bineînțeles, nu toate zilele sunt frumoase. În viață nu-ți vin toate servite. Nu există roz-perpetuu. Și e ok că este așa. Uneori mai dai și tu la lopată. Mai aduce râul și câte o piatră, nu doar lemne pentru foc, cum spune vorba bătrânească. Mai iei și lozuri necâștigătoare. Mai cumperi și gioarse, îei și țepe. Se întâmplă. Asta-i viața, și viața este frumosă!

Dar tocmai aici apare răbdarea. Orice lucru cu adevărat valoros are nevoie de timp. O relație nu face excepție. Nu tot ce este greu trebuie abandonat și nu tot ce este ușor este bun. Uneori trebuie să ai răbdare cu omul de lângă tine. Alteori trebuie să ai curajul să pleci. Și nu întotdeauna este ușor să știi care dintre cele două este adevărul.

Poate că un criteriu bun este acesta, pe interiorul tău: după ce ai stat lângă omul acela o vreme, tu ești mai liniștit sau mai neliniștit? Mai bun sau mai rău? Mai liber sau mai mic? Râzi mai mult sau te aperi mai mult?

Și încă ceva: nu cred că există femei perfecte, nici bărbați perfecți. Există oameni cu care poți construi și oameni cu care nu poți. Există oameni care te fac să scoți ce este mai bun din tine și oameni lângă care ajungi să nu te mai recunoști și să vrei să-ți iei câmpii.

Dar înainte să cauți următorul om, poate merită să te uiți puțin la cel din oglindă. Pentru că, dacă trei relații se termină în același loc, poate că nu toți cei trei oameni au fost problema. Poate că trebuie schimbat ceva în alegere. În așteptări. În felul în care comunici. Sau chiar în tine.

Eu, unul, am ajuns să apreciez tot mai mult două lucruri simple: să fiu liniștit și să fiu bucuros. Nu tot timpul. Nu perfect, dar adevărat.

„Ce faci? Cum ești?” De mâine, la aceste întrebări zilnice, voi răspunde mai des astfel: Liniștit și bucuros. Atât. Uneori, este suficient.

Și poate că o relație bună nu este cea care îți promite că vei fi fericit pentru totdeauna, nu există așa ceva, ci cea în care, după ce trece zgomotul artificiilor și nebuneala specifică începutului, încă îți place omul de lângă tine. Și încă poți vorbi cu el, încă poți râde și încă te simți în largul tău, relaxată.

Sper că aceste rânduri îți vor fi de folos, îți vor aduce puțină bucurie sau, măcar, puțină pace.

P.S. 

Poate că despre alegerile pe care le facem în iubire, despre oamenii pe care îi alegem și despre ce ne face, de fapt, bine într-o relație merită să vorbim mai mult. Dacă simți că ai ceva de întrebat, de înțeles sau pur și simplu de povestit, scrie-mi. Unele conversații bune încep exact de aici.

Zi de zi. Creștem împreună. Mâine este o nouă zi.

#IdeiCoapte #Relații #Iubire #Liniște #CreștemÎmpreună