Nu știu exact de ce. Dar este cert că se întâmplă. De ani de zile. Din ce-mi aduc aminte, totul a început acum vreo 25-27 de ani, când un prieten bun și apropiat mă întreba ceva despre o relație eșuată de-a lui. Mă vedea experimentat, ciudat, nu?! Și mă rugă să-i spun părerea mea.
”Punctul tău de vedere…”.
Anii au trecut. Discuțiile s-au înmulțit, s-a lărgit și cercul celor ce vin și mă roagă sau întreabă despre diverse. Astăzi mai mulți prieteni vechi mă consultă. Nu mă mai întreabă prea mulți de chestiuni sentimentale și de relații de familie, eternele probleme cu mama și tata, pe care le-am traversat și eu, s-au liniștit în aceste domenii. S-au înmulțit solicitările legate de liniștea viitorului, de bani, de investiții, de soluții de business și de căutarea sensului vieții – menirea, vocația.
Nu știu de ce se întâmplă asta. Sau știu, dar nu pot accepta că sunt un moș ramolit căutat pentru experiență, istorie și istorii. Eventual pentru povești. Nu neg că orgoliul și mândria îmi sunt hrănite prin aceste solicitări, dar cred că încep să prefer și altceva.
Este reconfortant să vezi că mulți oameni cu bani mai mari, cu cariere strălucite sau creiere mai briliante vin să-mi caute vorba, prezența și perspectiva. Odinioară mă mândream cu asta, eram atât de plin de mine și de titulatura de ”il consigliere”. Astăzi îmi dau seama că mulți dintre cei ce-mi cereau sfatul sau părerea nu căutau un punct de sprijin sau de reper, ci doar o confirmare a ideilor și a gândirii lor. Când cele două difereau, ceea ce se întâmpla de cele mai multe ori, atunci toate vorbele mele treceau pe lângă ei ca vântul prin pustiu. Se produce doar puțin praf și un ușor zgomot, dar nimic relevant nu se schimba.
Viziunea mea, cu argumentele mele, nu-i mai interesează pe mulți. Tocmai ăsta este și motivul pentru care, începând de azi, voi evita și mai mult să dau păreri sau sfaturi. Voi respinge cu calm și zâmbet pe buze cererile simple de ”tu cum vezi asta?” și ”te rog, Geluțu, vreau să știu părerea ta, e important pentru mine!”.
Pentru că de prea multe ori am spus că barca ar trebui să mai stea și la mal, iar unii au stat prea mult pe luciu, intrând ulterior definitiv la apă.
La ce folos sugestiile mele de a se opri măcar puțin, când unii doar le cer, le ascultă cu interes, le apreciază, spun că așa vor face, dar nu aud nimic din ce le intră prin urechi?
Sigur că voi continua să mă întâlnesc și să vorbesc cu toți cei care mi-o cer insistent. Sigur că voi încerca să fac o analiză a situației lor. Dar mai întâi voi căuta să fiu sigur că solicitantul înțelege teoria mea simplă despre bogăție:
„Cine este om bogat? Acela ce este mulțumit, recunoscător și zâmbitor cu ceea ce are.”
Apoi voi pune câteva întrebări simple, ca acestea: „De ce?”, „În comparație cu ce?”, „Când sau până când?”. Și voi încerca să mă asigur că deșertăciunea nu ajunge să cuprindă relația noastră. Într-un final, dacă va mai exista interes… poate vom discuta în profunzime și detalii.
Dar mai întâi de toate trebuie să-ți reamintesc asta:
Soarta ta ești tu! Zâmbetul tău este în mâinile tale.
Când făceam sport de performanță și aveam 16-18 ani, credeam că cei care au 28-30 de ani sunt bătrâni și ramoliți și că ar trebui să se lase. Să facă loc altora mai tineri, să nu mai țină echipele pe loc cu ramolismentele lor. În mine clocotea sângele și mușchii erau impecabil de puternici, iar ei, „babele”, cum le spuneam noi atunci, păreau terminați și depășiți. Astăzi am mult mai mulți ani decât babele de atunci și merg la fotbal cu copii de sub 27-29 de ani și nici nu vreau să mă gândesc ce-i la gura sau în gândul lor privindu-mă cum joc și mă mișc. Bănuiesc că mă cheamă și ei doar ca să aibă cine să alerge mai încet decât ei pe teren. Roata se învârte continuu, nimeni nu scapă de uzură și bătrânețe. Contează doar cum ajungi acolo. Târâș, pe burtă sau pe spate, cu capul plecat, ori pe picioarele tale, cu fruntea sus și ochii larg deschiși. Dar acestea din urmă trebuie să le pregătești din timp. Nu se fac bătând din palme și nici scăpărând din degete. Durează, costă și, uneori, doare.
Între 16 și 23 de ani credeam cu tărie, da!, și alcoolică, că tot ce zboară se mănâncă. Eram convins că toată lumea e a mea, că pot realiza orice în viață, că orice obiectiv propus va fi curând atins, că I. mă va iubi toată viața și că vom mânca pensie împreună, că nimeni și nimic nu-mi pot modifica traseul și fericirea pe care le aveam și nici pe cele ulterioare pe care mi le proiectasem cu încredere. Visele și visurile erau clare și limpezi, viitorul îmi apărea roz-bombon și credeam că se va înfăptui simplu, ușor, fără sincope sau dificultăți majore.
Doamne-Dumnezeule, cât am putut să plâng la 23 de ani… atunci când am realizat că iarna nu-i ca vara și că lupul de unde aleargă de acolo mănâncă.
Spun răspicat că tinerii pot fi mobilizați pe rețelele de socializare și că au o imensă și rară fereastră de oportunitate în anii ce vin, dacă se implică și dacă decid că așa nu se mai poate. Am tot precizat că este vremea lor și că este timpul ca ei să încerce să schimbe ceva decisiv în România. I-am susținut și eu cu ce am știut și putut și eu, le-am dat girul și încrederea pe unde am lucrat sau colaborat. Dar ultimii ani ai societății românești ne arată încă o dată, din păcate, că tinerețea, educația bună, școala și o carieră profesională solidă nu îți dau automat experiență de viață și nici nu-ți deschid toate ușile către înțelegerea lumii în care trăiești. Uneori, dimpotrivă, te pot face să crezi că ai înțeles deja suficient. Iar de aici începe, uneori, problema. De aceea scriu acum acest newsletter, încerc să schimb ceva în perspectiva și anvergura priveliștii acestor tineri.
Eu am recunoscut că sunt trecut de prima linie. Nu mai sunt omul care trebuie să stea în primele rânduri. Am aproape 50 de ani, dar mă simt uneori de 70. Fizic, psihic, sufletește. Chiar dacă trupul mă susține, deseori, ca la 25 de anișori. Sunt uzat, hârșâit prin prea multe, mânjit și pe coajă, și pe interior; moral, nu mai sunt imaculat demult. Eu nu mai pot fi un exemplu de urmat, nici un conducător oficial sau vizibil. Vremea mea a trecut, e apusă demult. Am avut posibilitatea și diverse ocazii să schimb ceva în societatea românească, dar n-am făcut-o. De frică, de silă, de milă. Pentru mine sau pentru cei apropiați și dragi mie. Nu regret, dar acum vreau să ajut, prin alții, la schimbarea a ceea ce eu am lăsat nefăcut, nerezolvat.
Astfel, am ajuns o coardă bătrână, experimentată, care vede lucruri pe care foarte mulți tineri nu au cum să le vadă, deși ele sunt evidente pentru un simplu privitor relaxat, degajat, implicat. În forme diferite, aceleași lucruri se petrec și în armată, servicii, ministere, dar și în piața imobiliară, în sport, cultură, economie, justiție, artă, sănătate. Nici politica românească de astăzi nu face excepție, dimpotrivă. Poate că aici mecanismele sunt chiar mai greu de văzut. Dacă n-ai ochii deschişi, tu sau cineva apropiat ție, dar de care să asculți, ți se vor închide curând în bezna neputinței şi a dezolării în urma luptelor cu morile de vânt.
De aceea eu tot spun că este vremea tinerilor. A celor care au acum între 20-25 și maxim 35-38 de ani. Ei ar mai putea schimba ceva în bine în țara asta și s-o și facă repede și corect. Schimbări se vor face oricum, interesant este câți vor beneficia de ele. Dar, din păcate, doar ei, singuri, au șanse mici să ducă schimbarea până la capăt. Asta s-a văzut clar imediat după Colectiv. Vor fi amăgiți, dezamăgiți, manevrați, manipulați, plimbați.
Protestele puternice de la începutul acelui noiembrie și diminuarea lor ulterioară mi-au întărit convingerea că, fără oameni mai experimentați alături, tinerilor le este mult mai greu să transforme energia unui moment într-o schimbare durabilă. Și în protestele din augustul ”justițiar” am văzut, în opinia mea, cât de greu este pentru energia civică a unei generații să se transforme singură într-o schimbare durabilă.
Un prim moment la un debut al acumulării de experiență este clipa în care înțelegi că mușchiul nu va bate, pe termen lung, creierul, nici motricitatea excelentă nu va învinge rapid și decisiv buna poziționare și tactica adecvată, nici creierul nu va stăpâni vreodată sufletul.
Un alt moment important al deschiderii ochilor este atunci când înțelegi și accepți că strategia bine chibzuită și aplicată va frânge mereu orice elan „de neoprit”.
Dulce și acrișoară în același timp este secunda în care constați, în general, la bătrânețe, că spectacolele se regizează din spatele scenei, nu din scaunele publicului, deși de multe ori acolo sunt chiar artizanii, cu mult înainte de a vedea tu reprezentația.
Iar magnific și revelator este anul în care înțelegi că nimic nu se petrece întâmplător sau din senin și că păpușile la teatru nu se mișcă singure. N-au cum. Mereu vor exista niște sfori, fie că le vezi, fie că de cele mai multe ori nu le poți percepe ușor. Și e normal, pentru că sunt ”mascate”.
Poate că asta înseamnă, de fapt, să începi să vezi: să nu mai privești doar scena, ci și ceea ce se întâmplă în spatele ei. Iar dacă vrei să discutăm despre asta, sunt aici. Uneori, o conversație bună nu-ți dă răspunsul. Îți arată unde merită să cauți.
P.S.
Dacă te-ai regăsit vreodată cerând un sfat doar ca să-l ignori, sau dându-l cuiva care avea urechi, dar nu și auz, spune-mi. Cred că amândoi am putea învăța ceva din asta.
Zi de zi. Creștem împreună. Mâine este o nouă zi.
#IdeiCoapte #Dialog #Leadership #Mentorat #Perspective
