Alchimia și aurul lăuntric | Episodul 45 din 100

Am alergat ani buni după un fel de aur pe care nu-l puteam pune în cont. Sute de ani s-a crezut că alchimiștii voiau doar să transforme metalul în aur, dar povestea era mai complexă. Alchimia nu căuta doar aurul pe care îl poți pune în buzunar, ci și un altfel de aur, mult mai greu de găsit și, poate, mult mai greu de păstrat: aurul dinăuntru.

Îi putem spune liniște. Îi putem spune împăcare. Sau sens, echilibru, pace interioară. Sau, pur și simplu, sentimentul acela rar că viața ta îți aparține și că, măcar pentru câteva clipe, nu mai ai nimic de demonstrat nimănui.

Mi se pare interesant că omul a alergat dintotdeauna după ambele forme de aur. După bani, proprietăți, statut, confort, recunoaștere și siguranță, dar și după iubire, liniște, sens, libertate și împăcare cu sine. Problema apare atunci când una începe să o înghită pe cealaltă, canibalizând-o.

Nu cred în romantismul sărăciei și nici în ideea că banii n-ar conta. Contează. Un anumit confort material îți poate oferi libertate, opțiuni și timp. Dar, la un moment dat, întrebarea se schimbă: cât mai ai nevoie să aduni ca să începi să te întrebi ce ai pierdut pe drum? Poți să ai aur pe piele, în casă, în conturi și în obiectele pe care le cumperi.  Dar în suflet ce ”aur” ai? Acolo cum stai, ești bine tu cu tine? Genul de aur pe care nu-l poți pune într-o poză de Instagram, dar fără de care toate pozele alea încep să pară goale.

Am întâlnit oameni care au foarte mult și se tem permanent că nu le ajunge. Și oameni care au mult mai puțin și par, inexplicabil pentru cei dintâi, împăcați și zâmbitori cu viața lor. Nu înseamnă că unii au găsit adevărul și ceilalți nu. Înseamnă doar că bogăția și liniștea nu sunt mereu pe aceeași stradă. Poate de aceea mi-a rămas în minte o idee veche: omul bogat este cel mulțumit și zâmbitor cu ceea ce are. Nu cel care are cel mai mult. Tot de aici îmi vine o întrebare pe care mi-o pun și mie uneori: cât din ceea ce alergăm să obținem este cu adevărat al nostru și cât este doar ceea ce am învățat că trebuie să vrem?

Pentru că lumea ne învață foarte bine să adăugăm. Mai mulți bani. O casă mai mare. O mașină mai bună. Mai multe vacanțe. Mai multe experiențe. Mai multă vizibilitate. Mai mulți oameni care să ne cunoască. Mai multe lucruri de făcut. Mai rar ne învață să scoatem, să tăiem, să lăsăm deoparte. Să scoatem zgomotul. Să tăiem comparația. Să lăsăm deoparte dorința de validare. Să părăsim o relație care ne consumă inutil. Să scoatem din noi ambiția care nu ne mai aparține, o obligație pe care o ducem din inerție, un obiectiv pe care l-am ales cândva pentru că suna bine în ochii altora.

Poate că și asta este o formă de alchimie: să transformi ceea ce nu-ți mai folosește în spațiu pentru ceea ce contează. Poate că uneori nu ne lipsește inspirația, avem prea mult zgomot în jurul ei. Și poate că nu doar inspirația suferă din cauza asta.

Am început să cred că și memoria funcționează într-un fel asemănător. Păstrăm în noi vorbe, întâmplări, oameni, dezamăgiri, iubiri, nedreptăți, rușini, victorii și eșecuri, ca și cum fiecare dintre ele ar trebui arhivat pentru totdeauna. Ne întoarcem la unele dintre ele după ani și ne întrebăm de ce încă ne doare ceva care, privit de la distanță, nu mai pare atât de important și care, poate, nici nu mai există în realitate.

Dar oare chiar trebuia păstrat? Unele lucruri se uită pentru că sunt neimportante. Altele pentru că mintea noastră știe, poate mai bine decât noi, că nu mai avem nevoie de ele. Uitarea nu este întotdeauna o pierdere. Uneori este protecție. Este o formă de a merge mai ușori, mai supli, fără balast, mai departe spre ceea ce poate fi mai bine pentru noi.

Am uitat cu toții oamenii despre care, la un moment dat, eram convinși că nu vom putea trăi fără ei. Am uitat conversațiile care ne-au consumat nopți și ani. Am uitat motivele pentru care am plâns. Am uitat lucruri pentru care atunci am fi jurat că nu vom putea ierta niciodată. Și uite că am mers mai departe, uneori spre ceva mult mai bun.

Poate că acesta este unul dintre darurile pe care viața ni le face fără să le cerem: capacitatea de a lăsa să dispară ceea ce, cândva, ni se părea esențial. Asta nu înseamnă că oamenii care au încercat să înțeleagă omul înaintea noastră nu au avut rost. Dimpotrivă. Filosofi, psihologi, scriitori și gânditori au încercat, fiecare în felul lui, să deschidă câte o ușă către interiorul nostru. Unii au avut dreptate. Alții s-au înșelat. Unii au fost înțeleși abia după ce au murit. Alții au fost uitați aproape complet. Și poate că aici este o altă lecție, una pe care nu ne place prea mult să o acceptăm. Nici măcar ideile extraordinare nu sunt garantate împotriva uitării.

Atunci de ce avem noi pretenția ca fiecare gest al nostru, fiecare succes, fiecare relație, fiecare fotografie, fiecare opinie sau fiecare realizare să rămână importantă pentru totdeauna? Nu va rămâne. Și este în regulă că este așa. La un moment dat, aproape fiecare dintre noi va fi uitat de cei mai mulți oameni. Nu este o tragedie, e ordinea firească a lucrurilor.

Important este ce ai fost cât timp ai fost aici. Ce ai făcut cu oamenii pe care i-ai întâlnit. Ce ai lăsat în ei. Și, poate mai ales, ce ai reușit să păstrezi în tine după ce ai renunțat la lucrurile care nu mai meritau să fie reținute.

Poate că acesta este, până la urmă, aurul adevărat. Nu ceea ce reușești să aduni. Ci ceea ce rămâne în tine după ce ai învățat ce poți lăsa să plece. Așa că, dacă ai uitat ceva, nu te grăbi să te învinovățești. Poate că nu era atât de important. Iar dacă încă nu poți uita, poate merită să te întrebi de ce. Poate că acolo mai este ceva de înțeles. Sau poate că este timpul să-i dai drumul.

Dacă ceva de aici te-a făcut să te gândești la un om, la ceva ce cauți sau la ceva ce poate ai nevoie să lași în urmă, scrie-mi. Uneori, o conversație bună nu-ți spune ce să păstrezi și ce să pierzi. Te ajută să vezi mai clar diferența. Iar dacă am discuta tema asta într-un seminar live, ce întrebare ai aduce cu tine?

Zi de zi. Creștem împreună. Mâine este o nouă zi.

#IdeiCoapte #Liniște #Echilibru #Viață #Dialog

O oră. La plimbare, în IOR.

Uneori ai nevoie să spui cu voce tare ce nu încape într-un comentariu. În ultima perioadă am primit câteva mesaje și am avut discuții 1 la 1 care m-au făcut să mă gândesc că unele dintre ideile din seria „STOP!” merită discutate mai mult decât poate permite un newsletter, cel puțin până când seminarul va fi gata.

Așa că vreau să încerc ceva simplu, după modelul unor colegi și mentori care procedează similar și cu care am avut rezultate foarte bune. Dacă ești în București și ai citit câteva dintre episoadele seriilor „STOP!” și „Idei coapte”, te invit la o plimbare și o conversație de aproximativ o oră, în Parcul IOR (Alexandru Ioan Cuza). Fără niciun cost. Fără cafele. Fără mese rezervate. Fără prezentare PowerPoint. Fără discurs. Fără nicio obligație. Relaxat.

Doar să ne cunoaștem și să vorbim despre lucrurile care apar în aceste texte și pe care vrei să le scotocești mai mult: alegeri, relații, perioade dificile, schimbări, liniște, direcție și felul în care ne putem pune puțină ordine în viață atunci când simțim că lucrurile s-au amestecat prea tare.

Poți veni cu o întrebare. Poți veni cu o situație despre care nu știi încă ce să faci. Sau poți veni pur și simplu să vezi dacă stilul meu de a privi viața și felul în care vorbesc despre aceste lucruri îți sunt de folos mai mult decât simplul scris.

Nu promit soluții miraculoase. Îți ofer o conversație sinceră, din experiență. Ora arată simplu: ne plimbăm, te ascult, îți povestesc ce a funcționat la mine sau la alții mai experimentați decât mine și pleci cu cel puțin o idee clară pe care o poți aplica chiar din acea zi. Haine comode și pantofi buni de mers, tocurile pot rămâne acasă fără regrete pentru o oră. Tu aduci dilemele, eu vin cu perspective și clarificări. 

Iar dacă, după această oră, vom simți amândoi că ar fi util să aprofundăm discuția într-o formă mai structurată, putem vorbi atunci și despre ce ar putea urma. Dacă nu, rămâne o oră bună de conversație și plimbare.

Dacă te interesează, scrie-mi în privat „IOR” și stabilim împreună ziua și ora. Dacă știi pe cineva din București căruia i-ar prinde bine o oră de plimbare și conversație, trimite-i invitația.

Zi de zi. Mergem mai departe. Mâine este o nouă zi.

Gelu

 #STOPReloaded #Plimbare #Relatii #Liniste #Ideicoapte

Il consigliere și coardele bătrâne | Episodul 44 din 100

Nu știu exact de ce. Dar este cert că se întâmplă. De ani de zile. Din ce-mi aduc aminte, totul a început acum vreo 25-27 de ani, când un prieten bun și apropiat mă întreba ceva despre o relație eșuată de-a lui. Mă vedea experimentat, ciudat, nu?! Și mă rugă să-i spun părerea mea. ”Punctul tău de vedere…”.

Anii au trecut. Discuțiile s-au înmulțit, s-a lărgit și cercul celor ce vin și mă roagă sau întreabă despre diverse. Astăzi mai mulți prieteni vechi mă consultă. Nu mă mai întreabă prea mulți de chestiuni sentimentale și de relații de familie, eternele probleme cu mama și tata, pe care le-am traversat și eu, s-au liniștit în aceste domenii. S-au înmulțit solicitările legate de liniștea viitorului, de bani, de investiții, de soluții de business și de căutarea sensului vieții – menirea, vocația.

Nu știu de ce se întâmplă asta. Sau știu, dar nu pot accepta că sunt un moș ramolit căutat pentru experiență, istorie și istorii. Eventual pentru povești. Nu neg că orgoliul și mândria îmi sunt hrănite prin aceste solicitări, dar cred că încep să prefer și altceva.

Este reconfortant să vezi că mulți oameni cu bani mai mari, cu cariere strălucite sau creiere mai briliante vin să-mi caute vorba, prezența și perspectiva. Odinioară mă mândream cu asta, eram atât de plin de mine și de titulatura de ”il consigliere”. Astăzi îmi dau seama că mulți dintre cei ce-mi cereau sfatul sau părerea nu căutau un punct de sprijin sau de reper, ci doar o confirmare a ideilor și a gândirii lor. Când cele două difereau, ceea ce se întâmpla de cele mai multe ori, atunci toate vorbele mele treceau pe lângă ei ca vântul prin pustiu. Se produce doar puțin praf și un ușor zgomot, dar nimic relevant nu se schimba.

Viziunea mea, cu argumentele mele, nu-i mai interesează pe mulți. Tocmai ăsta este și motivul pentru care, începând de azi, voi evita și mai mult să dau păreri sau sfaturi. Voi respinge cu calm și zâmbet pe buze cererile simple de ”tu cum vezi asta?” și ”te rog, Geluțu, vreau să știu părerea ta, e important pentru mine!”. Pentru că de prea multe ori am spus că barca ar trebui să mai stea și la mal, iar unii au stat prea mult pe luciu, intrând ulterior definitiv la apă. La ce folos sugestiile mele de a se opri măcar puțin, când unii doar le cer, le ascultă cu interes, le apreciază, spun că așa vor face, dar nu aud nimic din ce le intră prin urechi?

Sigur că voi continua să mă întâlnesc și să vorbesc cu toți cei care mi-o cer insistent. Sigur că voi încerca să fac o analiză a situației lor. Dar mai întâi voi căuta să fiu sigur că solicitantul înțelege teoria mea simplă despre bogăție:

„Cine este om bogat? Acela ce este mulțumit, recunoscător și zâmbitor cu ceea ce are.”

Apoi voi pune câteva întrebări simple, ca acestea: „De ce?”, „În comparație cu ce?”, „Când sau până când?”. Și voi încerca să mă asigur că deșertăciunea nu ajunge să cuprindă relația noastră. Într-un final, dacă va mai exista interes… poate vom discuta în profunzime și detalii.

Dar mai întâi de toate trebuie să-ți reamintesc asta: Soarta ta ești tu! Zâmbetul tău este în mâinile tale.

Când făceam sport de performanță și aveam 16-18 ani, credeam că cei care au 28-30 de ani sunt bătrâni și ramoliți și că ar trebui să se lase. Să facă loc altora mai tineri, să nu mai țină echipele pe loc cu ramolismentele lor. În mine clocotea sângele și mușchii erau impecabil de puternici, iar ei, „babele”, cum le spuneam noi atunci, păreau terminați și depășiți. Astăzi am mult mai mulți ani decât babele de atunci și merg la fotbal cu copii de sub 27-29 de ani și nici nu vreau să mă gândesc ce-i la gura sau în gândul lor privindu-mă cum joc și mă mișc. Bănuiesc că mă cheamă și ei doar ca să aibă cine să alerge mai încet decât ei pe teren. Roata se învârte continuu, nimeni nu scapă de uzură și bătrânețe. Contează doar cum ajungi acolo. Târâș, pe burtă sau pe spate, cu capul plecat, ori pe picioarele tale, cu fruntea sus și ochii larg deschiși. Dar acestea din urmă trebuie să le pregătești din timp. Nu se fac bătând din palme și nici scăpărând din degete. Durează, costă și, uneori, doare.

Între 16 și 23 de ani credeam cu tărie, da!, și alcoolică, că tot ce zboară se mănâncă. Eram convins că toată lumea e a mea, că pot realiza orice în viață, că orice obiectiv propus va fi curând atins, că I. mă va iubi toată viața și că vom mânca pensie împreună, că nimeni și nimic nu-mi pot modifica traseul și fericirea pe care le aveam și nici pe cele ulterioare pe care mi le proiectasem cu încredere. Visele și visurile erau clare și limpezi, viitorul îmi apărea roz-bombon și credeam că se va înfăptui simplu, ușor, fără sincope sau dificultăți majore. Doamne-Dumnezeule, cât am putut să plâng la 23 de ani… atunci când am realizat că iarna nu-i ca vara și că lupul de unde aleargă de acolo mănâncă.

Spun răspicat că tinerii pot fi mobilizați pe rețelele de socializare și că au o imensă și rară fereastră de oportunitate în anii ce vin, dacă se implică și dacă decid că așa nu se mai poate. Am tot precizat că este vremea lor și că este timpul ca ei să încerce să schimbe ceva decisiv în România. I-am susținut și eu cu ce am știut și putut și eu, le-am dat girul și încrederea pe unde am lucrat sau colaborat. Dar ultimii ani ai societății românești ne arată încă o dată, din păcate, că tinerețea, educația bună, școala și o carieră profesională solidă nu îți dau automat experiență de viață și nici nu-ți deschid toate ușile către înțelegerea lumii în care trăiești. Uneori, dimpotrivă, te pot face să crezi că ai înțeles deja suficient. Iar de aici începe, uneori, problema. De aceea scriu acum acest newsletter, încerc să schimb ceva în perspectiva și anvergura priveliștii acestor tineri.

Eu am recunoscut că sunt trecut de prima linie. Nu mai sunt omul care trebuie să stea în primele rânduri. Am aproape 50 de ani, dar mă simt uneori de 70. Fizic, psihic, sufletește. Chiar dacă trupul mă susține, deseori, ca la 25 de anișori. Sunt uzat, hârșâit prin prea multe, mânjit și pe coajă, și pe interior; moral, nu mai sunt imaculat demult. Eu nu mai pot fi un exemplu de urmat, nici un conducător oficial sau vizibil. Vremea mea a trecut, e apusă demult. Am avut posibilitatea și diverse ocazii să schimb ceva în societatea românească, dar n-am făcut-o. De frică, de silă, de milă. Pentru mine sau pentru cei apropiați și dragi mie. Nu regret, dar acum vreau să ajut, prin alții, la schimbarea a ceea ce eu am lăsat nefăcut, nerezolvat.

Astfel, am ajuns o coardă bătrână, experimentată, care vede lucruri pe care foarte mulți tineri nu au cum să le vadă, deși ele sunt evidente pentru un simplu privitor relaxat, degajat, implicat. În forme diferite, aceleași lucruri se petrec și în armată, servicii, ministere, dar și în piața imobiliară, în sport, cultură, economie, justiție, artă, sănătate. Nici politica românească de astăzi nu face excepție, dimpotrivă. Poate că aici mecanismele sunt chiar mai greu de văzut. Dacă n-ai ochii deschişi, tu sau cineva apropiat ție, dar de care să asculți, ți se vor închide curând în bezna neputinței şi a dezolării în urma luptelor cu morile de vânt.

De aceea eu tot spun că este vremea tinerilor. A celor care au acum între 20-25 și maxim 35-38 de ani. Ei ar mai putea schimba ceva în bine în țara asta și s-o și facă repede și corect. Schimbări se vor face oricum, interesant este câți vor beneficia de ele. Dar, din păcate, doar ei, singuri, au șanse mici să ducă schimbarea până la capăt. Asta s-a văzut clar imediat după Colectiv. Vor fi amăgiți, dezamăgiți, manevrați, manipulați, plimbați. Protestele puternice de la începutul acelui noiembrie și diminuarea lor ulterioară mi-au întărit convingerea că, fără oameni mai experimentați alături, tinerilor le este mult mai greu să transforme energia unui moment într-o schimbare durabilă. Și în protestele din augustul ”justițiar” am văzut, în opinia mea, cât de greu este pentru energia civică a unei generații să se transforme singură într-o schimbare durabilă.

Un prim moment la un debut al acumulării de experiență este clipa în care înțelegi că mușchiul nu va bate, pe termen lung, creierul, nici motricitatea excelentă nu va învinge rapid și decisiv buna poziționare și tactica adecvată, nici creierul nu va stăpâni vreodată sufletul. 

Un alt moment important al deschiderii ochilor este atunci când înțelegi și accepți că strategia bine chibzuită și aplicată va frânge mereu orice elan „de neoprit”. Dulce și acrișoară în același timp este secunda în care constați, în general, la bătrânețe, că spectacolele se regizează din spatele scenei, nu din scaunele publicului, deși de multe ori acolo sunt chiar artizanii, cu mult înainte de a vedea tu reprezentația. Iar magnific și revelator este anul în care înțelegi că nimic nu se petrece întâmplător sau din senin și că păpușile la teatru nu se mișcă singure. N-au cum. Mereu vor exista niște sfori, fie că le vezi, fie că de cele mai multe ori nu le poți percepe ușor. Și e normal, pentru că sunt ”mascate”.

Poate că asta înseamnă, de fapt, să începi să vezi: să nu mai privești doar scena, ci și ceea ce se întâmplă în spatele ei. Iar dacă vrei să discutăm despre asta, sunt aici. Uneori, o conversație bună nu-ți dă răspunsul. Îți arată unde merită să cauți.

P.S.

Dacă te-ai regăsit vreodată cerând un sfat doar ca să-l ignori, sau dându-l cuiva care avea urechi, dar nu și auz, spune-mi. Cred că amândoi am putea învăța ceva din asta.

Zi de zi. Creștem împreună. Mâine este o nouă zi.

#IdeiCoapte #Dialog #Leadership #Mentorat #Perspective

Întrebări esențiale | Episodul 43 din 100

Văd o neliniște cronică în piața muncii și aud povești terifiante despre cum arată astăzi procesul de recrutare în România. Un tablou al disfuncționalității, confirmat de tot mai multe exemple concrete, zi de zi, pe postările pe care le văd aproape identice. Este adevărat că economia românească scârțâie din toate balamalele, are din ce în ce mai multe probleme structurale, și nici influența AI-ului nu se lasă așteptată. Multe locuri de muncă dispar peste noapte și vor mai dispărea, astfel că piața muncii se restrânge abrupt și devine un teritoriu ostil și frustrant.

Sunt oameni care spun că își caută de lucru de luni de zile, uneori chiar de un an sau mai mult. Pe trei dintre ele le-am cunoscut personal și în cadrul profesional și garantez că sunt profesioniști veritabili, extrem de valoroși. Orice companie ar fi norocoasă să le aibă în echipă. Cu toate acestea, ele rămân cu eticheta OpenToWork și nemulțumite, chiar profund frustrate. Și au dreptate și le înțeleg perfect!

Am observat constant și alte persoane extrem de bine pregătite din diferite alte domenii, nu doar aici pe Linkedin, ci și pe alte platforme sau chiar în viața reală, dar care nu au succes în promovarea propriei persoane, a propriilor idei valoroase și nici în monetizarea calităților și a experienței lor. Reconfirm aici ceea ce am subliniat în episodul 13: unii au nevoie de un ghid, de un îndrumător, acea minte limpede care să-ți arate unghiul mort înainte să calci în capcana de urs când tu ești o căprioară, un far care să-ți lumineze calea temporar sau doar să-ți sugereze zone mai puțin periculoase ori abrupte. În curând încerc să revin la această idee și poate o detaliez mai mult doar în direcția relațiilor interumane. Și aici sunt numeroase plângeri și reproșuri.

Azi, acum, sunt curios cum simțiți voi asta. Eu nu fac nicio analiză, nici măcar o evaluare, doar ridic cîteva probleme fundamentale. Și încerc asta cu ajutorul a trei întrebări, dar sunt mai multe; fiecare le știe pe celelalte, mai importante, pe care orice om ar trebui să și le pună zilnic sau măcar înainte de orice decizie grea sau de un eveniment important din viața lui/ei, indiferent de domeniu. Eu asta fac de vreo douăzeci și cinci de ani și nu mă pot plânge că mi-a fost rău. Dimpotrivă, m-au ghidat spre decizii corecte și profitabile.

Cum am mai spus: nu dau lecții nimănui, nu sfătuiesc pe nimeni, ci, deocamdată, doar scrijelesc pentru fi-miu ori fi-mea și/sau pentru nepoatele mele, toate trei.

1. În comparație cu ce? Cred că este bine să știi mereu care este elementul de comparație. Sau reperul acceptat sau comun agreat. Dacă spui că ești un sportiv de elită într-o zi când ai făcut o sută de abdomene, genuflexiuni sau flotări legate, sau dacă ești un antreprenor de succes și ai făcut prima sută de mii de euro cash, oprește-te un minut și gândește-te mai bine, stai liniștit(ă) privind în zare cerul azuriu și apoi pune-ți calm întrebarea: „În comparație cu ce?”. Sunt persoane care fac toate astea la încălzire și apoi au mai adăugat un zero în coadă, dar și persoane care n-au făcut asta în viața lor și oricum este un vis irealizabil. Mai am un exemplu: acela în care ți se spune sau prezice un viitor luminos sau, dimpotrivă, o perspectivă sumbră în orice domeniu vrei să activezi sau să te dezvolți, în orice acțiune testezi ori vrei să demarezi. Tu oprește-te puțin și pune-ți liniștit(ă) întrebarea: În comparație cu ce?

2. De ce? Întrebarea asta nu are nevoie de nicio descriere. Trebuie pusă constant. Zilnic. Mai ales ție însuți sau însăți. La aproape orice faci, sau vrei să faci, „De ce?” este scutul tău infailibil împotriva inutilității. ”De ce?” să fie constant pe buzele tale sau măcar în sufletul tău. De ce? Pentru că s-ar putea, dacă faci o evaluare onestă a răspunsurilor, să constați că multe acțiuni nu au sens să le întreprinzi, că multe sume de bani nu au logică să le cheltuiești, că mult timp nu are sens să-l irosești. ”De ce?” Pentru că poate există și alte posibilități, pentru că poate multe întâlniri sau vorbe nu-și au rostul nici aici, nici acum. Poți însoți întrebarea „De ce?” cu „Pentru care motiv?”. Este la fel de valoroasă și îți poate aduce multe revelații copleșitoare în viață. Promit.

3. Când anume? Timpul este resursa cea mai prețioasă a vieții noastre, dar puțini o valorizează sau conștientizează. Timpul este singura resursă finită și ireversibilă și care, deși nu are preț la tinerețe, vei constata la maturitate, spre bătrânețe, că este inestimabil de valoroasă. Cei mai mulți au impresia că vor trăi vreo mie de ani sau mai mult. Să-ți pui această întrebare, „Când, anume?”, este, de cele mai multe ori, copleșitor pentru respondent. Pentru că atunci când pui această întrebare, și dacă răspunsul este onest și bine fundamentat, s-ar putea să vezi mai bine urgența reală sau o simplă grabă inutilă. Ori chiar futilitatea acelei acțiuni, plan sau activități în ansamblu.

Atunci liniștea profundă s-ar putea instala confortabil în suflețelul tău, pentru că ai conștientizat că nu-i nicio grabă sau că trebuie să te grăbești cu cap și un plan de lucru pentru a prinde și tu o felie din imensul tort de fericire al lumii. Care există și este gratis. Doar să deschizi ochii și să faci ceea ce știi foarte bine că trebuie să faci.

Dacă vreuna dintre cele trei te-a oprit puțin din citit, spune-mi care este sau trimite-o mai departe cuiva care are nevoie de ea azi.

P.S.

Trei întrebări incomode, știu, și un singur dialog, dar interior. Uneori, o simplă conversație cu altcineva din exterior poate că-ți schimbă perspectiva unui an întreg. Va fi bine!

Zi de zi. Creștem împreună. Mâine este o nouă zi.

#IdeiCoapte #Dialog #Leadership #Recrutare #Perspective

Pustia echilibrului | Episodul 42 din 100

Cât de mult din viața noastră alegem noi cu adevărat și cât din ea alegem pentru că așa fac, au sau îți doresc ceilalți?

Unii vor să trăiască în mijlocul orașului, în lumină, în agitație, în cluburi, restaurante, mall-uri și printre cât mai mulți oameni. Alții caută liniștea, se retrag, reduc zgomotul, își fac loc pentru ei înșiși și, uneori, dispar aproape complet din peisaj. Îi înțeleg pe unii și îi înțeleg și pe ceilalți. Nu cred că fericirea vine obligatoriu din aglomerație. Dar nici că trebuie să fugim de lume ca să o găsim. Cred că undeva între cele două există un loc pe care îl căutăm prea puțin: echilibrul.

Am văzut oameni care au făcut două sau trei facultăți, masterate, doctorate și au adunat biblioteci întregi. Am întâlnit și oameni care s-au oprit mult mai devreme cu școala, care au terminat cu greu opt clase, fără ca Bacul să-i intereseze vreun pic. N-am găsit fericirea legată de numărul de cărți citite. Nici de lipsa lor.

Unii au case mari, cu camere multe și greu de încălzit iarna. Alții locuiesc cu părinții, în spații mici, unde intimitatea este aproape un lux. Am cunoscut oameni care plătesc cu ani și bani grei buricul târgului, și oameni care se retrag tăcuți și relaxați la periferie, fără nevoie să arate ce dețin, nici să mai lupte pentru imagine.

Unii conduc mașini care costă cât o casă. Alții se urcă într-o mașină veche, într-un autobuz sau merg pe jos. Distanța dintre limuzina de lux și căruța șubredă e imensă, dar zbuciumul din spate e identic. Doar sensul și consumurile diferă. Și noima pusă în ele.

Nu cred că una dintre variante te face automat mai fericit decât cealaltă.

Am văzut și oameni care au tot ce și-au dorit și nu se pot bucura de nimic. Și oameni care au puțin, dar știu să se bucure de acel puțin. Asta nu înseamnă că sărăcia este o virtute sau că ambiția trebuie abandonată. Nicidecum. Înseamnă doar că există o diferență între a avea mai mult și a trăi mai bine.

Poți să ai cinci mese pe zi sau una. Poți să ai cinci sute de prieteni virtuali sau doi oameni cărora le poți spune orice. Poți locui într-o casă imensă sau într-un apartament mic. Poți să-ți umpli agenda până la refuz sau să lași, din când în când, câteva ore în care să nu faci nimic. Nu există rețeta fericirii niciuna dintre extreme.

Există căi de mijloc. Multe, mărunte, satisfăcătoare. Din păcate, sau din fericire, acolo nu-i nici aglomerație, nici arțag. Aici apare o întrebare care mi se pare importantă: când ai fost ultima dată singură cu tine, fără telefon, fără oameni, fără zgomot și fără nevoia de a demonstra ceva? Doar tu cu tine și cu gândurile tale.

Nu mă refer la singurătatea aceea care doare și te face să te simți abandonată. Vorbesc despre solitudine. Despre timpul pe care îl alegi pentru tine. Despre câteva ore în care nu mai trebuie să fii disponibilă pentru nimeni și nu mai trebuie să reacționezi la nimic.

Am căutat singurătatea toată viața. Nu doar solitudinea ocazională, ci singurătatea aspră, austeră, cea care nu te menajează. E locul unde mă regăsesc și mă reclădesc, chiar și atunci când ce găsesc acolo nu-mi place. E un privilegiu, nu o pedeapsă. Nu pentru că nu-mi plac oamenii, ci tocmai pentru că, din când în când, am nevoie să ies din hărmălaie și să mă aud. E ca o purificare, ca o purjare internă prin liniște. În liniște îți dai seama mai ușor de ce gândești. Ce simți. Ce te enervează. Ce îți lipsește. Ce ai obținut și nu te mai bucură. Ce alergi să obții doar pentru că vezi pe altcineva alergând după același lucru.

Și mai este ceva. În liniște începi să te întâlnești cu tine. Uneori nu-ți place prea mult omul pe care îl găsești acolo. Știu. Nici eu nu sunt întotdeauna încântat de ce găsesc. Dar poate că tocmai de aceea merită să ne uităm. Dacă stai permanent în afara ta, cu atenția împrăștiată între oameni, notificări, comparații, cumpărături, succes, imagine și următorul lucru pe care trebuie să-l obții, când mai ai timp să vezi cine ești? Eu zic că nimic rău nu se poate întâmpla dacă stai și tu puțin cu tine în liniște. Doar n-ai să te muști singură, nu?

Poate că nu avem nevoie întotdeauna de mai mult. Poate avem nevoie, din când în când, de mai puțin. Mai puțin zgomot. Mai puține comparații. Mai puțină grabă. Mai puțină nevoie de validare. Și, poate, din când în când,  mai puțini oameni în jur. Dar mai buni. Și mai liniștiți.

Răbdarea, bunul-simț și puțină chibzuință te pot duce într-un loc în care nu mai simți că trebuie să alergi permanent după ceva. Poate că fericirea nu este acolo unde este mai mult; este acolo unde este suficient. Înainte să ne tot întrebăm ce mai trebuie să adăugăm vieții noastre, ar merita să ne întrebăm ce am putea scoate din ea. Eu încă învăț asta.

Dacă simți că ai nevoie, din când în când, să te retragi puțin din zgomot ca să vezi mai clar unde ești și ce vrei, scrie-mi. Uneori ajută să spui cu voce tare, cuiva, ce tot amâni să-ți spui ție. Iar dacă rândurile acestea ți-au amintit de cineva care aleargă prea mult, prea repede sau se pierde prea des în zgomotul sau agitația celorlalți, dă-i-l mai departe. Poate că o conversație bună începe exact de aici.

Zi de zi. Creștem împreună. Mâine este o nouă zi.

#IdeiCoapte #Echilibru #Liniște #Solitudine #Viață