Obișnuiam să merg în lungi drumeții pe munte cu ea. Una dintre cele mai bătute cărări în acea perioadă, între anii 2000 și 2010, am făcut-o de câteva ori bune: plecarea din Bușteni, urcarea pe Jepi, Mari sau Mici în funcție de moralul zilei respective, Cota 2000, Caraiman, traversarea jnepenișului de pe creastă, apoi stânga spre Piatra Arsă. Treceam pe lângă baza de antrenament a atleților și coboram spre Stâna Regală sau Poiana Soarelui, iar prin Sinaia pe sus, din drumul rutier de la Cota 1400, prin pădure, înapoi acasă.
Drumul de la Furnica, prin nord-vestul localității Sinaia, prin pădure spre casă, era presărat cu multă oboseală după zece sau douăsprezece ore de mers pe munte. Existau multe dureri de picioare și de spate, dar și o grămadă de satisfacție și de zâmbete pentru imensa realizare sportivă și de voință a zilei.
Într-una dintre aceste excursii, când eram aproape de finalul cursei, am trecut pe lângă deja celebra casă a femeii cu o armată de câini paznici la construcția veche din lemn. În fiecare an mai admiram o nouă producție de puiandri și mângâiam câinii mai bătrâni, mai exact pe mama și pe tatăl lor. Ea era o corcitură de schnauzer, Greta, iar el tot o corcitură, Arpo, dar de ciobănesc german cu ceva Rottweiler.
În acel an, unul dintre puii noi din sezonul trecut, care arăta foarte bine a Rottweiler și care ne mârâise anul anterior, mușcând încetișor cu dințișorii înțepători de lapte, era extrem de agresiv și de agitat. Devenise matur, îl domina pe taică-său la doar un an și jumătate sau doi ani și era cel care ataca mereu primul. Era cel mai violent din toată gașca de căței ce păzea acea casă părăginită și izolată. Toți vecinii îl știau de frică și câțiva nefericiți turiști.
Eu, marele iubitor și expert în câini, având la rândul meu doi ciobănești germani de-a lungul deceniilor, i-am lăsat mai în spate pe C. și pe cealaltă pereche cu care fusesem în istovitoarea excursie. M-am îndreptat către fiara tânără cu gândul să o îmbunez sau să o sperii și să o dau la o parte ca să ne putem continua drumul. Pe măsură ce mă apropiam, ea devenea din ce în ce mai agitată, iar caninii se dezveleau mult peste gingii. Tot corpul fiarei era încordat, coada era dreaptă și fixă în continuarea corpului, iar părul de pe ceafă și de pe spinare făcea din bietul câine speriat și agresat de un zevzec un alt animal.
Am încercat cu vorba bună, dar nu a mers.
Am trecut la înjurături și încercări de lovire cu piciorul, doar simulări, fără intenția de a-i face rău. Nicio reacție. M-am făcut că dau cu piatra, dar nu a funcționat nici asta.
Am luat un băț din pădure și m-am făcut că îl lovesc, dar nici de data asta nu s-a potolit. Parcă mai rău și mai agresiv devenea cu fiecare încercare eșuată de-ale mele.
După un minut de soluții irosite, C. mă ia de mână, mă sărută și mă roagă să-l lăsăm în pace și să o luăm prin vale, ocolind drumul forestier pe care îl păzea fiara. Era un ocol de vreo trei-cinci minute. Eu aveam aproape o sută de kilograme, iar C. avea puțin peste cincizeci. Mândrul și prostul din mine nu accepta înfrângerea în fața câinelui, prima din viața mea, devenind la rândul meu agitat și lezat de acest prim insucces. Sărutul ei după înfrângere, deși mi-a plăcut ca pansament pentru orgoliu, mi-a dat de înțeles că trebuie să învăț să și pierd în viață.
Atunci C. mă roagă să mă dau doi sau trei metri mai în spate, să merg lângă ceilalți doi parteneri de excursie care erau deja terifiați de scenă și rupți de oboseală. Ca printr-o minune, mă liniștesc, sărutul își producea efectele și accept de fațadă propunerea ei, fiind convins că va eșua și ea. În același timp, prietena amicului cu care mărșăluisem pe munte mă luase de mână liniștitor pentru o secundă, așa că dădusem câțiva pași înapoi, părăsind învins ringul.
C. scoate din rucsac câteva bucățele de ciocolată, ultimele rămase de pe drum, și se îndreaptă liniștită, încet, vorbind drăgăstos și alintând pisicește fiara neîmblânzită. Ținea mâna întinsă și se lăsa din ce în ce mai jos până a ajuns cu capul aproape de nivelul câinelui agitat. Când s-au apropiat la vreo trei sau patru metri, C. s-a oprit din mers și a rămas pe vine. Fiara neîmblânzită a încetat cu lătratul și s-a dat temătoare un metru-doi înapoi. Și-a lăsat blana la loc pe spate, coada i s-a înmuiat și a început să se bălăngănească dreapta și stânga încetișor. S-a lăsat pe burtă, a pus botul pe pietrișul drumului și, măturând praful cu coada, se apropia târâș de C., dar tot cu botul închis.
După un minut de tatonări și de apropieri, javra deschide botul scoțând într-o parte limba jucăușă și începe să se gudure a joacă, tăvălindu-se în praf. Ajunge cu botul aproape de mâna lui C., iar din contactul dintre ele, fiecare purtând o mică doză de teamă, o fină smucitură face ca două bucățele de ciocolată să cadă pe pietriș. Fiara se dă o jumătate de metru în spate și mârâie foarte încet, ușor speriată de bruschețea neașteptată.
Atunci pun mâna pe bâtă instantaneu și toți mușchii mi se contractă a luptă. Cealaltă femeie simte mișcarea mea și mă apucă iarăși de braț, făcându-mi semn discret să mai tac și să mai aștept puțin liniștit și să am răbdare că va fi bine.
Exact în acel moment, când mă liniștesc de la strângerea delicată de mână, fiara linge cele două bucăți de ciocolată și începe să dea târcoale și tumbe jucăușe pe lângă C, fix ca un pui ce era de fapt în interior. C. îl mângâie pe cap, apoi pe ceafă, iar câinele nu mai poate de bucurie, oferind un spectacol ad-hoc de circ.
După două sau trei minute de circăraie și fericire, C. cuprinde capul cățelului în palmele ei mici și simulează un sărut pe frunte. Câinele acceptă liniștit pupicul și se dă la o parte din drum, ca la o comandă nevăzută și neauzită. Se retrage spre poarta casei păzite, dând frenetic din coadă și scoțând sunete ascuțite de fericire din piept.
M-am uitat lung la ea și la câine. Orgoliul meu de bărbat puternic, învățat să rezolve totul prin forță, intimidare și dominare, tocmai primise cea mai dură și totuși frumoasă lecție din viață. Acolo, pe un drum părăsit din pădure, am înțeles că forța brută doar ridică ziduri și activează alți demoni, în timp ce blândețea, calmul și răbdarea pot îmblânzi până și cea mai înfricoșătoare fiară.
Suntem învățați de mici să fim duri, să nu cedăm, să punem mâna pe bâtă la prima amenințare și să ne strângem mușchii gata de conflict. Dar viața ne arată de fiecare dată că bătăliile cu adevărat importante nu se câștigă totdeauna prin agresiune. Fiarele din jurul nostru, fie că vorbim de oameni furioși, de situații de criză sau chiar de propriii noștri demoni interiori, nu caută tot timpul scandal. Uneori ăși doresc doar să fie înțelese, liniștite și privite cu empatie.
Adesea, tot ce trebuie să faci ca să dezarmezi o amenințare este să renunți la bâtă, să te cobori la nivelul problemei și să-i oferi un gest simplu de bunătate sau pace.
Mergem mai departe. Dacă această poveste ți-a adus aminte de un moment în care blândețea a învins forța brută, dă-i un share. Poate că cineva are nevoie astăzi de o mică mângâiere în loc de un nou conflict.
P.S.
Tu cum reacționezi când te lovești de agresivitate sau de un obstacol greu de trecut? Încerci să spargi zidul cu capul sau cauți soluția prin blândețe și diplomație? Scrie-mi în comentarii sau într-un mesaj privat, citesc tot!
Mâine este o nouă zi. Creștem împreună.
#IdeiCoapte #LecțiiDeViață #Blândețe #Orgoliu #Înțelepciune #Autenticitate
