Există oameni care nu vor, de fapt, să-și rezolve problemele. Vor să vorbească despre ele. Din nou. Și din nou. Și încă puțin. Se plâng de serviciu, de șef, de colegi, de bani, de sănătate, de părinți, de partener, de viață, de vreme și, probabil, dacă ar putea, și de faptul că Pământul se învârte prea repede sau, pur și simplu, în direcția greșită.
Uneori au dreptate. Problemele lor sunt reale. Viața poate fi nedreaptă, obositoare și chiar foarte grea. Dar există o diferență între omul care trece printr-o perioadă grea și omul care pare să-și fi făcut din propria nefericire o ocupație. Pe primul îl asculți și încerci să-l ajuți. Pe al doilea îl asculți, îl ajuți, îi propui soluții, îl încurajezi, iar peste câteva luni îl găsești exact în același loc, spunându-ți aceeași poveste cu aceleași vaiete.
Atunci începi să înțelegi că, uneori, problema nu este doar problema. Plângerea devine o altă formă de a cere atenție.
„Nu mă simt bine.”
„Nu-mi place serviciul.”
„Nu-mi ajung banii.”
„Nu mă înțelege nimeni.”
„Viața mea este complicată.”
Și, bineînțeles, noi intrăm imediat în rolul nostru preferat: încercăm să reparăm. Îi spunem să-și caute alt loc de muncă. Să vorbească cu șeful. Să meargă la medic. Să facă puțină mișcare. Să cheltuiască mai puțin. Să discute cu părinții. Să vorbească sincer cu partenerul. Sau să-și caute altul...
Primește zece idei. Nu face nimic. Apoi revine. Cu aceeași problemă. Și cu o nevoie și mai mare de a fi ascultat, uneori hrănită zdravăn și de ego.
Am cunoscut oameni care se plângeau ani întregi că serviciul îi distruge. Șeful era imposibil, valoarea proprie nu era recunoscută, colegii toți erau niște incompetenți, salariul era prea mic și atmosfera era de nesuportat. Dar nu căutau altceva. Nu vorbeau serios cu nimeni. Nu încercau să schimbe nimic. Nu protestau, doar rămâneau acolo. În mocirlă, cum spuneau chiar ei. Pentru că, uneori, confortul este călduț chiar și atunci când mocirla miroase urât. Iar schimbarea poate produce frisoane. Mai ales pentru că, dincolo de ea, poți întâlni oameni și situații noi care să-ți pună niște oglinzi incomode în față.
Am întâlnit și oameni care se plângeau că nu mai dorm, că îi doare spatele, că au luat în greutate, că nu se mai simt bine. Dar pentru propria sănătate nu aveau niciodată timp. Pentru o consultație medicală, nu. Pentru o plimbare, nu. Pentru puțină mișcare, nici atât.
Justificări? Câte vrei.
Vinovați? Mereu alții.
Și, dacă nu găsești un om pe care să dai vina, există mereu ”sistemul”. Asta-i cea mai tare! Care sistem, fratele meu, sora mea? De cele mai multe ori, sistemul suntem chiar noi.
Apoi sunt cei care nu au bani. Sau, mai exact, au bani, dar nu le ajung. Și nu le ajung pentru că lucrurile pe care le cumpără nu se mai termină. Mall-ul este o destinație constantă, mesele în oraș sunt o necesitate zilnică, vacanța trebuie să arate bine în ochii altora, iar viața celor de pe internet trebuie ținută cumva din urmă. După care vine întrebarea: „Nu înțeleg unde se duc banii.” Nici eu. Dar, uneori, răspunsul poate fi găsit într-un dulap sau pe Insta.
Cele mai grele discuții sunt însă cele despre relații. Oameni care se plâng ani întregi de părinți, de parteneri sau de familii. ”Relații toxice”, spun ei. Relații imposibile. ”Nu mai suport!”
Poate că au dreptate. Dar întrebarea care mă interesează este alta: ce ai făcut tu pentru a schimba ceva? Ai vorbit sincer cu ei? Ai și ascultat ce au de spus? Ai încercat să înțelegi ce îi doare sau ce îi nemulțumește? Ai pus limite? Ai oprit abuzurile? Ai cerut ceea ce ai nevoie, ceea ce îți cere sufletul? Și, dacă nimic nu mai poate fi reparat și crezi că totul este compromis, ai avut curajul să pleci? Sau măcar să iei puțină distanță și să-ți dai puțin timp să respiri? Sau ai rămas tot acolo, împietrită în aceeași poveste, pentru că este mai ușor să povestești și să te tot plângi de o problemă decât să faci ceva cu ea?
Nu spun că toate problemele se rezolvă prin voință. Ar fi o prostie. Unele situații sunt complicate, uneori avem nevoie de ajutor, de timp, de oameni competenți și de sprijin temeinic și constant, poate chiar pe termen lung. Dar cred că, la un moment dat, fiecare dintre noi trebuie să se întrebe sincer:
Vreau să-mi rezolv problema sau vreau, de fapt, doar ca cineva să mă țină puțin în brațe, să mă mângâie și să-mi spună că nu e chiar atât de rău?
Și să știi că nici a doua variantă nu este rușinoasă. Toți avem nevoie, uneori, să fim ascultați. Consolați. Înțeleși. Să ne spună cineva că va fi bine. Problema apare atunci când cerem atenție la nesfârșit, dar refuzăm să ne asumăm responsabilitatea pentru ceea ce ni se întâmplă.
Am dat doar câteva exemple. Cerșetori de atenție sunt peste tot. Unii sunt chiar lângă noi. Foarte aproape. Iar câțiva s-ar putea să fie chiar acum în fața ecranului, citind aceste rânduri.
Nu, nu, nu! Stai liniștită, nu vorbesc despre tine. Persoanele de față se exclud, doar am stabilit asta deja, nu?
Sper că aceste rânduri îți vor fi de folos, îți vor aduce puțină bucurie sau, măcar, puțină pace.
P.S.
Când nu știi dacă trebuie să mai ai răbdare cu o situație sau să faci, în sfârșit, o schimbare, cred că despre asta merită să vorbim. Uneori, o conversație bună te poate ajuta să vezi mai clar unde te afli. Dacă simți că ai ceva de întrebat, de înțeles sau pur și simplu de povestit, scrie-mi.
Zi de zi. Creștem împreună. Mâine este o nouă zi.
#IdeiCoapte #Responsabilitate #Viață #Schimbare #Relații #Liniște
