Am început să înțeleg destul de târziu cât de mult din viața noastră este construit de oamenii pe care îi avem lângă noi. Nu doar de către părinți. De parteneri, prieteni, profesori, colegi. De oamenii cu care ne petrecem timpul și ale căror obiceiuri, idei și valori intră, încet, în viața noastră. Uneori fără să ne dăm seama.
Eu am avut norocul să cresc într-o familie în care munca era o valoare importantă. De mic am lucrat prin gospodărie cot la cot cu ai mei. Mai târziu, în restaurantul tatălui meu, am spălat vase și dușumele, am curățat cartofi și am vândut înghețată. Când am fost promovat la pahare, după câțiva ani de muncă prin bucătărie, am fost extrem de fericit. Iar când am ajuns să servesc la masă, pe la 15 sau 16 ani, eram convins că devenisem, în sfârșit, cineva important. Așa vedeam eu lumea atunci.
Iertatul tata a știut să îmi insufle de mic bucuria de a munci fără să aștept o recompensă imediată. Îmi amintesc și acum un gard lung, din tablă, pe care trebuia să îl vopsesc. Avea cam 25 de metri și peste doi metri înălțime. Vrei să faci mușchi? Vrei să arăți ca un sportiv adevărat? Termină de vopsit gardul ăsta și vei vedea transformarea! Am vopsit gardul săptămâni întregi. Încă îmi amintesc mirosul vopselei. Despre transformarea mea spectaculoasă într-un sportiv adevărat nu pot confirma prea multe. Am rămas însă cu ceva mult mai important: respectul pentru muncă.
Am făcut și sport în copilărie, mai multe și diferite, nu suficient cât să devin cineva notabil în vreo disciplină, dar destul cât să îmi construiesc o sănătate solidă și o disciplină de fier care mi-au folosit mult mai târziu, în moduri pe care nu le înțelegeam pe atunci. Cred cu tărie azi că sportul făcut devreme e o moștenire mai valoroasă decât orice avere lăsată cuiva. Fiecare leu investit acolo se întoarce înmiit, exact în perioada în care cei de vârsta ta încep să dea banii strânși cu greu pe doctori.
Tata a fost un workaholic notoriu. Munca era, pentru el, rațiunea de a exista. Nimic important nu exista în afara ei. Nu știu dacă a văzut-o ca pe o povară sau ca pe un dar, dar așa fusese crescut și el, de bunicul meu, ca pe o disciplină de nezdruncinat. Nu a știut niciodată unde e linia de oprire și nici nu a avut timp să caute vreuna. Mi-a transmis exact același virus.
Mai târziu am înțeles că oamenii care ne influențează ne pot lăsa și lucruri minunate, și lucruri pe care va trebui să învățăm singuri să le echilibrăm, să le ponderăm, să le domolim. De la el am primit rigoarea și respectul muncii. Dar tot mai târziu am învățat că trebuie să existe și un loc în care să spui stop. Am scris un newsletter dedicat temei acesteia, denumit STOP, și voi reveni cu un text personalizat aici săptămâna viitoare.
La fel a fost cu sportul. Nu am devenit campion, dar anii aceia mi-au construit un corp sănătos și o disciplină care mi-a fost utilă toată viața. Astăzi cred că sportul făcut în copilărie și adolescență este una dintre cele mai bune investiții pe care le poate face o familie pentru un copil.
Tata mai avea o expresie: Economie, economie! Stinge lumina. Oprește apa. Închide gazul. Nu risipi. Unul să îl faci doi. Pe atunci, acum patruzeci de ani, unele dintre aceste lucruri mi se păreau exagerate. Curentul, gazul și apa costau puțin, cred că erau gratis sau incluse în întreținere la paușal, iar eu eram tânăr și aveam probleme mult mai importante decât becul lăsat aprins câteva minute.
Astăzi le înțeleg altfel. Total diferit, am înțeles că nu era vorba doar despre bani. Era o formă de respect pentru resurse și pentru munca necesară ca să le obții. Asta m-a învățat, poate, și să observ mai mult. Observ jur împrejurul meu. Cu atenție, cât mai des. Pentru că lipsa preciziei sau a echilibrului liniștit în analiza unui element te poate împinge să cataloghezi greșit pe moment, sub impulsul vitezei.
Am descoperit că același lucru poate părea complet diferit în funcție de momentul în care îl privești. Vara, 18 grade ni se par frig. Iarna, aceeași temperatură poate părea minunată. Temperatura este aceeași. Noi suntem diferiți și percepția noastră temporară asupra mediului. Cred că așa se întâmplă și cu oamenii. Uneori îi judecăm după ce auzim despre ei. După reputație, aparență sau după verdictul celor din jur. Mai târziu, viața ne arată un om complet diferit.
Am întâlnit persoane despre care alții vorbeau excelent și care m-au dezamăgit. Și oameni despre care se spunea că nu merită prea multă încredere, dar care s-au dovedit a fi integri și de bază. De aceea, într-o relație, nu cred că încrederea poate fi decisă în prima zi. Ea se vede în timp. La fel și compatibilitatea.
Poți fi atras de cineva, fizic și psihic, și asta contează. Puteți comunica ușor, puteți râde împreună și vă poate face plăcere să vă întoarceți unul către celălalt. Dar, după o vreme, începi să observi și alte lucruri. Cum vede omul acela viața? Ce valori are? Cum se poartă când lucrurile devin grele? Ce fel de viitor își imaginează? Cum reacționează când lucrurile nu se întâmplă exact așa cum au fost planificate? Cum îi tratează pe cei din jur și, mai ales, pe cei care, pentru moment, sunt sub nivelul vostru sau vă oferă diverse servicii? Și, poate cel mai important, dacă vă uitați amândoi, măcar în mare, spre același orizont, folosind aceeași cărare și aceeași căruță.
Nu cred că există o formulă perfectă pentru o relație. Nici pentru alegerea oamenilor, nici pentru viață. Dar cred cu tărie că ajută enorm să observi. Să observi omul de lângă tine. Să observi ce preiei de la el. Să observi ce preiei de la părinții tăi și ce a preluat celălalt de la ai lui. Ce preluați unul de la celălalt. Să observi ce repeți automat fără să mai știi de ce. Și chiar să observi lumea înainte să treci grăbit pe lângă ea, dacă ai puțin răgaz într-o zi. Îți va plăcea: o ploaie de vară, o dimineață liniștită, iarba care apare din nou primăvara odată cu florile ce recolorează viața. Sunt lucruri simple pe care am învățat să le savurez din plin. Sunt în viață, sunt sănătos și liber pe Pământ. Ce mi-ar putea lipsi? Un om bun. O conversație sinceră. Un moment în care îți dai seama că ai înțeles, în sfârșit, ceva ce nu înțelegeai la 20 de ani.
Nu spun că viața este permanent frumoasă și ușoară. Știm cu toții că nu este. Dar cred că pierdem prea multe lucruri bune pentru că trecem pe lângă ele grăbiți, preocupați sau convinși că fericirea trebuie să fie întotdeauna ceva mare sau în altă parte.
E bine să nu fii încrâncenat și prea dur cu tine. Eu acum vorbesc chiar eu cu mine, deseori. Pentru că nu totul trebuie reparat imediat. Nu totul trebuie transformat într-o lecție. Uneori este suficient să observi mai atent. Restul începe să se așeze liniștit imediat ce ai metabolizat frumusețea jur-împrejurului.
Încă învăț și încă mai caut să fiu mai bun în fiecare zi. Am înțeles că cel mai bine înveți când dăruiești și când ești parte dintr-o comunitate de oameni care își împărtășesc experiențele reale, cu bune și cu rele. Cred că acesta este viitorul educației: să creștem împreună, învățând unii din poveștile celorlalți.
Mergem mai departe.
Dacă povestea asta ți-a amintit de ceva similar din propria copilărie sau familie, dă-i un share și un tag. Mă ajuți pe mine să ajung la mai mulți și poate cineva recunoaște, în povestea mea, un fragment din a lui.
P.S. Tu ce ai moștenit de la părinții tăi fără să ceri, un obicei, o frică, o disciplină, și cu ce parte din el te mai lupți încă? Mă gândesc să deschidem exact acest subiect în seminarul live pe care îl pregătesc: ce moștenim, ce alegem să păstrăm și ce merită lăsat în urmă. Ți-ar fi de folos o astfel de discuție?
Mi-ar plăcea ca, într-o întâlnire live, să vorbim deschis despre oamenii care ne-au format și despre lucrurile pe care le-am păstrat sau le-am schimbat din ceea ce am primit de la ei, cu bune sau cu mai puțin bune. Ce influență din viața ta simți că te-a atins cel mai mult? Spune-mi în comentarii sau în privat.
Zi de zi. Creștem împreună. Mâine este o nouă zi.
#IdeiCoapte #Tineri #ExperiențăDeViață #Relații #Comunitate #CreștemÎmpreună
