Alege să mergi înainte | Episodul 8 din 8

Există un moment în orice schimbare în care trebuie să încetezi să mai privești înapoi. Nu pentru că trecutul nu mai contează. Ci pentru că nu mai poate fi schimbat.

În această serie am trecut prin STOP, RECONSTRUIEȘTE, REPORNEȘTE, ACCELEREAZĂ și RECAPITULEAZĂ. Nu ca prin niște pași ai unei rețete, ci ca printr-un exercițiu de luciditate: să observi ce nu mai funcționează, să ai curajul să te oprești, să-ți refaci direcția, să pornești din nou și să verifici periodic dacă încă mergi acolo unde ai ales.

Dar există ceva ce trebuie făcut după toate acestea: să mergi înainte.

În materialul meu am formulat-o foarte simplu: „Never look back! Ochii doar în față, trecutul e trecut și terminat.” Nu înseamnă să ștergi trecutul sau să te prefaci că nu s-a întâmplat. Înseamnă să nu mai consumi energia prezentului încercând să repari ceea ce nu mai poate fi reparat.

Un lider care privește permanent în oglinda retrovizoare pierde din vedere drumul din față. Și aici apare una dintre cele mai dificile forme de desprindere: să accepți că nu toate greșelile trebuie compensate. Unele trebuie înțelese. Unele trebuie asumate. Unele trebuie lăsate acolo unde s-au întâmplat.

Ai pierdut un proiect? Învață.

Ai luat o decizie greșită? Corectează.

Ai păstrat prea mult timp o direcție care nu mai funcționa? Recunoaște. Dar după aceea, mergi mai departe. Pentru că altfel riști să transformi o greșeală de ieri într-o limitare pentru următorii zece ani.

În business, întâlnim des această situație. O strategie care a eșuat devine motivul pentru care organizația nu mai încearcă nimic nou. Un proiect pierdut rămâne prezent în fiecare decizie. O restructurare dureroasă îi face pe oameni să evite orice schimbare ulterioară. Un lider care a greșit odată începe să controleze totul, ca să nu mai greșească niciodată. (Ca frâna de mână trasă permanent, "de siguranță" — nu te mai lasă să aluneci, dar nici să mergi undeva.)

Dar controlul permanent nu este neapărat o responsabilitate. Uneori este doar frică îmbrăcată în procedură. Iar frica nu poate construi un viitor bun. De aceea, una dintre ideile finale ale seminarului mi se pare esențială: dacă facem ce am mai făcut, vom obține cam tot ce am obținut. Dacă vrem un rezultat diferit, trebuie să acceptăm că trebuie făcut ceva diferit. Poate o decizie. Poate un comportament. Poate un proces. Poate felul în care conducem. Poate chiar felul în care ne raportăm la noi înșine.

Și mai există o idee pe care aș păstra-o ca încheiere a întregii călătorii: nu-ți dori să fi fost mai ușor, dorește-ți să fi fost mai bine. Nu pentru că trebuie să iubim dificultatea. Ci pentru că dificultățile prin care trecem pot deveni experiență, discernământ și forță, dacă avem suficientă luciditate ca să învățăm din ele. Poate că asta este maturitatea: să nu mai aștepți ca viața, oamenii sau organizația să devină mai ușoare, ci să devii tu mai clar în fața lor.

Zâmbește! Răul a trecut, frumusețea vieții ni se oferă generoasă în față. Din acest moment, limitele sunt mult mai departe decât credeai. Poți face și obține absolut orice cu o condiție: să nu-ți mai faci rău niciodată, să nu te (mai) deteriorezi sub nicio formă sau condiție. Și restul? Restul nu contează, n-am stabilit asta odată? Să nu uităm de propria „cană plină”: înainte de a putea oferi celorlalți, trebuie să avem de unde.

Cât timp TU ești bine fizic, psihic și sufletește – totul e ok. Ceilalți vor fi oglinda noastră, la fel ca în celebra fabulă cu acel cățeluș din camera cu oglinzi jur-împrejur. Ceilalți nu fac decât să se ridice sau să se coboare la nivelul nostru, dacă vor să fie cu noi și ca noi. Dacă noi suntem bine, ceilalți vor zâmbi. Dacă noi nu suntem chiar așa cum trebuie, ceilalți vor strâmba din nas sau din gură. Oamenii din jurul nostru simt, de multe ori, starea în care suntem și răspund la ea.

De azi înainte ne vom concentra și vom acorda atenție și timp doar lucrurilor, evenimentelor și oamenilor care ne ajută în demersul nostru nou în noua perspectivă a vieții. Ne vom îndrepta resursele, de orice fel (timp, atenție, financiare, relaționale, etc.), doar în zonele care ne ajută să zâmbim relaxați pe termen lung și care ne oferă măcar atâta cât oferim noi. Restul? Știți bine cum procedăm cu restul.

Să avem încrederea că va fi bine, că Bunul Dumnezeu, sau Universul, sau Mama Natură, sau Allah/Budha/Khrishna, sau oricum îi vom spune noi forței supreme, lucrează pentru noi și face ca noi să fim bine pe termen lung în continuare. 

Așa că, înainte să încheiem, lansez câteva întrebări:

Ce continui să porți cu tine, deși locul acelui lucru este în trecut?

Ce ai învățat dintr-o greșeală pe care încă o consideri doar un eșec?

Ce faci astăzi exact la fel ca acum câțiva ani, deși rezultatele nu te mai mulțumesc?

Ce ar trebui să schimbi la tine pentru ca organizația pe care o conduci să poată crește altfel?

Și poate întrebarea cea mai simplă, dar cea mai greu de administrat:

Dacă ai ști că nu trebuie să demonstrezi nimic nimănui, încotro ai merge de aici?

Nu avem întotdeauna puterea să alegem ce ni se întâmplă. Avem însă o responsabilitate asupra felului în care mergem mai departe.

Soarta ta ești tu. Zâmbetul tău este în mâinile tale.

Poate că acesta este lucrul pe care merită să-l păstrăm după cele opt episoade: nu trebuie să rămâi pe un drum doar pentru că ai mers mult pe el. Te poți opri. Poți reconstrui. Poți reporni. Poți accelera. Te poți opri din nou și poți verifica harta. Iar apoi poți alege din nou.

Elimină zgomotul. Construiește valoare. Condu clar.

#Leadership #SelfLeadership #StrategicClarity #ExecutiveLeadership

P.S.

Aceasta este ultima ediție a acestui newsletter. Dacă ți-a plăcut, te rog, lasă-mi un comentariu aici sau în privat. 

Dacă apreciezi acest format și crezi că ar fi benefic companiei tale sau clienților tăi, te rog, dă-mi un mesaj și hai să discutăm cum aș putea să-l detaliez pentru toți colegii tăi sau partenerii tăi într-o întâlnire.

Iar dacă tu consideri valoros și poate de folos altora, te rog, nu ezita să dai share sau tag, ajutându-mă pe mine și pe cei care s-ar bucura să afle această structură de lucru sau expunere de informații.

Răsăritul, prezentul și masca ostentației | Episodul 34 din 100

Astăzi voi scrie despre trilogia despre care toți vorbesc zilele acestea. Cred că așa este frumusețea vieții: ca să poți să ajungi să savurezi răcoarea îmbătătoare a răsăritului de Soare, trebuie mai întâi să treci prin furcile caudine ale arșiței dinaintea apusului. Știu că a venit toamna, dar căldura verii încă mai arde firi umane și fire de flori ici și colo. Dacă ți se pare că nu prea există legătură între cele de mai jos, să știi că ai dreptate: e un ghiveci, dar vei vedea la final că nu contează ce zic ceilalți. Ci doar să fim acum și aici atenți la fabuloasa frumusețe a vieții care ni se oferă la tot pasul. Let's go!

Ca să poți urca din Bușteni pe Jepii Mari sau pe cei Mici, apoi prin Piatra Arsă să ajungi pe lângă Stâna Regală înapoi în Sinaia, cred că ar trebui să reușești să te plimbi mai des pe acasă și să urci niște trepte de plăcere și fără să gâfâi. Ca să ridici o halteră de 100 kg, cred că ar trebui, sau ar fi bine, ca să nu te accidentezi, mai întâi să te joci cu una de 25, de 50 sau poate de 70 kg.

Ca să poți să pui în discuție să te bați cu Mike „Iron” Tyson, când era în perioada lui de glorie, sau ca să ai privilegiul epocal al unui K.O. din partea lui, trebuia să calci în picioare, zâmbind relaxat, majoritatea rivalilor din jurul lui la acea vreme.

Jucând într-o ligă inferioară tot timpul, nu vei avea niciodată cum să guști din gustul satisfacției unei victorii de răsunet. Nu-i rău să rămâi jos, cât e dăunător să țintești fără determinare și vlagă sus.

Când ai mereu parteneri de joacă sau distracție de nisip și la lopățele, e greu de crezut că cineva te va accepta vreodată la masa de bridge sau șah. Nu că n-ai avea valoare sau că n-ai face față, ci că ești plin(ă) de alge și scoici pe mâini și murdărești piesele și cărțile. Măcar spală-te temeinic înainte de a avea pretenții! Măcar pe mâini, pentru început.

Dacă toate muștele ar face miere, ne-am șterge și la cur cu ea.

Prezentul este tot ce contează

Ignoră orice altceva. Concentrează-te cât poți, știu că nu-i ușor, pentru că nici mie nu-mi reușește mereu, doar pe „acum” și „aici”. Atât. Concentrează-te doar pe momentul prezent. Sună banal, știu asta. Chiar așa și este. Dar câți și conștientizăm asta? Câți înțelegem cu adevărat valoarea colosală a prezentului? Câți și aplicăm în viața de zi cu zi? Câți suntem mereu, zi de zi, atenți la momentul prezent și la aici?

Mulți au avut probleme și necazuri, unii s-au tot chinuit prin viață. Le este greu altora și în momentul de față. Dar, hei! Suntem în viață! În raiul pământesc. Respirăm, suntem sănătoși, suntem vii și asta ar trebui să ne umple de bucurie în fiecare dimineață și seară. Măcar. Știu că poate sună plat, dar simplul fapt că te trezești dimineața ar trebui să te fericească enorm. Fie și pentru simplul fapt că mulți nu se mai trezesc niciodată. Iar dintre cei care nu mai sunt printre noi, au intrat degrabă în pământ, să nu uităm că erau câțiva mai tineri, mai puternici, mai deștepți și mai sănătoși decât noi.

Nimeni n-are control asupra lui „mâine”. Cine spune că este liniștit cu viitorul lui și că știe exact ce i se va întâmpla minte. Minte cu nerușinare sau fabulează. Ori nu știe ce vorbește. Nimeni n-are control asupra zilei de mâine. Este doar o iluzie. Noi nu trăim decât azi. Mereu un alt azi.

Ieri a fost. Cu bune și rele. Să lăsăm „ieri” să rămână la locul lui în spate. Dacă putem repara ceva din ieri azi, s-o facem. Dacă nu mai putem face nicio modificare, mai bine. Să ne mutăm privirea și atenția pe azi, pentru că asta este tot ce avem și este cel mai valoros. Singurul lucru pe care-l avem: azi, acum.

De aceea eu zâmbesc de fiecare dată când mă trezesc dimineața. Dar și când mă bag în așternuturi seara. Și mulțumesc mereu pentru asta. Este încă o zi de viață primită cadou. Am încă o șansă să fac ce vreau eu, să fiu fericit în acest rai. Viu și cald, nu rece și la doi metri dedesubt.

Ostentația confirmă și întărește lipsa

Faptul că ai la profil poza cu partenerul tău, sau partenera ta, poate spune multe. Schimbarea deasă a acestei poze mai comunică niște chestiuni. Postarea regulată de alte poze cu perechea ta peste tot, având zâmbete largi, de cinema, ostentative, aparent fericite, poate arăta că în realitate lucrurile nu stau chiar așa. Dacă într-adevăr era mare iubire între ei, nu cred că aveau nevoie de paradă de imagini și nici de confirmarea aprobărilor like-urilor celor apropiați din listă. Iubirea lor le-ar fi fost de ajuns. Nici apă nu le-ar fi trebuit.

Să ne gândim puțin la faptul că avem și noi niște minorități naționale care fac dintotdeauna paradă de orice. În special de bogăția lor. Lanțuri de aur, case cu multe camere și turnulețe cu numele copiilor pe ele în vârf, mașini de fier de lux spălate zilnic, polișate și toate zilnic pozate și repede pe rețelele de socializare postate. De femeile multe și frumoase, precum și de dușmanii care poartă pică pe valoarea lor... nu mai vorbesc. E arhicunoscut. Sau nu?

Dacă ei ar fi cu adevărat bogați, și mulțumiți, liniștiți și împăcați în sufletele lor cu acest statut, oare ar mai face paradă de bunurile, valoarea, frumusețea și deținerile lor?

De ce oamenii cu adevărat bogați nu sunt aproape deloc vizibili în societate, în public, pe Facebook? De ce ei păstrează o discreție impecabilă a tot ceea ce fac, spun, arată, au, comunică și dețin?

Dacă textul acesta ți-a pus pe gânduri măcar o secundă sau te-ai recunoscut prin rândurile de mai sus, dă-i un share prietenilor tăi sau dă-i un tag cuiva pe care știi că-l interesează și nu trăiește doar pentru aparențe. Poate că cineva are nevoie astăzi de puțină relaxare.

La câte idei am adunat despre efort, prezent și ostentație, s-ar lega de minune și un seminar în care să lăsăm garda jos și să vorbim despre cum ne consumăm energia căutând validare externă și mereu „mâine”, în loc de azi, acum, aici. Ce zici, ne urnim să facem o întâlnire live pe tema asta?

P.S. 

Ai căzut vreodată în capcana de a arăta lumii că ești bine, când tu, de fapt, alergai după o iluzie și nu erai deloc bine? Ai fugit vreodată tu de tine prin cine știe ce colțuri de lume sau proiecte cât mai departe de casă?

Mă gândesc la o întâlnire live în care să vorbim despre valoarea momentului prezent și discreția adevăratului succes. Succesul interior cu liniștea aferentă. Ți-ar fi de folos o astfel de discuție?

Sper că acest text ți-a fost de folos, ți-a adus bucurie sau măcar puțină pace.

Zi de zi. Creștem împreună. Mâine este o nouă zi.

#IdeiCoapte #Prezentul #Autenticitate #CreștemÎmpreună

Nu există dezastru din senin | Episodul 33 din 100

Motto: Un degețel drept ca o suliță face treabă mai bună decât trei chircite în palmă.

Niciun avion nu se prăbușește în câteva secunde după ce zboară lin la altitudinea și cu viteza de croazieră. Nicio clădire nu se prăbușește pur și simplu, din senin, după ce a fost proiectată și executată ca la carte. Și nicio relație nu se termină brusc, pe neașteptate, după ce cu o seară în urmă se făceau planuri de viitor și declarații fierbinți de afecțiune reciprocă. E clar că undeva s-a greșit de la început, sau ceva a fost eronat din proiectare sau mai târziu în dezvoltare. Iar răul s-a tot perpetuat din lipsă de acțiune reparatorie energică sau din neatenția celor direct implicați.

Ca să prăbușești un avion, ai nevoie de timp, decizii, sabotaje și de multe alte acțiuni care merg prost simultan. Ca să prăbușești o clădire, e și mai greu — trebuie eliminate multe puncte de susținere și protecție. Se spune, printre arhitecți, că o clădire bine executată poate rămâne în picioare și cu jumătate din capacitatea ei de rezistență.

La relații e la fel. E greu de crezut că cineva decide brusc, din senin, că s-a terminat, la doar câteva ore după ce totul părea perfect și giugiulelile se țineau lanț. Ceva era defect demult, undeva în trecut lucrurile n-au fost clare, iar apoi a fost suficientă o scânteie — o glumă nevinovată, o părere aruncată neglijent — ca totul să se ruineze și relația să dispară.

Traumele din trecut ies aproape mereu la suprafață în momentele de tensiune, și sunt greu de gestionat, mai ales când crezi că le știi pe toate și că ești stăpân pe tine. De multe ori nu ești, firea umană este adaptabilă și instabilă, așa evoluează sau se apără. Uneori chiar și cu ajutor de specialitate, procesul de vindecare e extrem de lent și cere răbdare, multă răbdare. Dar asta nu-l face inutil, doar mai puțin rapid decât ne-am dori noi.

De aceea cred că atenția la celălalt, răbdarea, calmul zâmbicios și comunicarea directă, la obiect, cu degetul pus pe rană, și constantă sunt aproape obligatorii într-o relație de durată liniștită. Pe termen scurt reușim cumva să trecem peste ciudățenii sau nervi, dar toate au o limită la un moment dat.

Există și o altă lupă prin care poți vedea sufletul cuiva, dincolo de cum se poartă cu tine: felul în care tratează pe cineva aflat, pentru moment, într-o poziție mai joasă, fie valoric, fie ierarhic sau oricum altfel, chiar dacă temporar. E una dintre cele mai pure evaluări ale unui om, cea care nu dă greș aproape niciodată. „Dă-i puterea lui Ion sau lui Andrei, și ai să vezi ce fel de om este!”, spunea o vorbă din bătrâni.

Felul în care etichetezi pe cineva aflat sub tine, în realitate sau doar în capul tău, te descrie de fapt pe tine, instant, fără să vrei. Iar rar sunt cei care reușesc să vadă calități acolo unde majoritatea nu le vede. E o muncă grea, valoroasă și doar câțiva reușesc cu adevărat să găsească perle neprețuite azi.

Pentru că azi este tot ce avem. Mâine este azi din viitor, dar nu există încă. Nimeni n-are control asupra lui „mâine". Cine spune că e liniștit cu viitorul lui minte sau fabulează — nimeni nu poate ști ce urmează. Ieri a fost, cu bune și rele; dacă mai putem repara ceva din el azi, s-o facem, dacă nu, să ne mutăm atenția pe azi, pentru că e tot ce avem cu adevărat.

De asta zâmbesc de fiecare dată când mă trezesc dimineața. E încă o zi primită cadou, încă o șansă să fac ce vreau eu, aici, acum. Să repar, să dreg, să găsesc perluțe.

Dacă acest text ți-a spus ceva sau crezi că i-ar putea fi de folos unei tinere sau unui tânăr, dă-i un share și un tag. Mă ajuți pe mine să ajung la mai mulți și ajuți pe cineva care poate are nevoie exact de acest gând acum.

P.S.
Ai încă trei degete îndreptate spre tine de fiecare dată când arăți cu unul spre altcineva. Nu uita asta.

Ai simțit vreodată, privind în urmă la o relație terminată brusc, că de fapt semnele fuseseră acolo demult? Mă gândesc la o discuție deschisă despre asta în seminarul live pe care îl pregătesc — cum recunoști semnele din timp, fără să cazi în paranoia. Ți-ar fi de folos?

Zi de zi. Creștem împreună. Mâine este o nouă zi.

#IdeiCoapte #Relatii #DezvoltarePersonala

Cât curaj ai să iubești? | Episodul 32 din 100

Există momente în care simți că pierzi controlul și, culmea, tocmai atunci începi din nou să simți că trăiești. Se rupe aderența. Frânele parcă nu mai țin, deși apeși pedala până în podea, tragi și frâna de mână, dar viteza pare să crească. Ești ca pe un derdeluș înghețat, luat la vale, și înțelegi că, pentru o vreme, nu mai poți controla totul. Sunt magice momentele acestea.

Sângele aleargă prin vene, nu mai ai nevoie de prea mult somn și nici mâncarea nu mai pare atât de importantă. De când i-ai auzit glasul, parcă organismul tău a decis că are alte priorități. Nu spuneai că vrei să slăbești? Na, iubărețule!

Am plăcut multe femei, dar îndrăgostit am fost doar de câteva ori. Și le mulțumesc celor care au reușit să-mi rupă frânele. Dacă nu ai pierdut niciodată controlul măcar puțin, riști să fi trecut prin viață ca un tramvai: corect, previzibil, doar pe șină. Fără prea multe derapaje, fără adrenalină și fără patos. Poate confortabil. Dar cam aseptic.

După ce te-ai fript o dată, este normal să fii mai atent. Focul te atrage, mai ales după o perioadă lungă de frig, dar știi că poate și arde. Poate că înțelepciunea nu este să fugi de foc, ci să înveți cât de aproape poți sta de el fără să te pierzi. După ani de secetă, însă, orice oază pare posibilă. Ai mers atât de mult prin propriul tău deșert, încât o simplă adiere mai rece poate părea briză marină. Poate fi o oază adevărată. Poate fi un miraj. Dar chiar și speranța unei oaze îți poate da puterea să mai faci câțiva kilometri. Așa că mergi înainte. Uneori trebuie să alergi, alteori doar să te târăști. Important este să nu rămâi blocat în deșert. S-ar putea ca apa să fie chiar acolo.

Prea mulți oameni așteaptă fericirea ca pe un curier care trebuie să le bată singur la ușă. Dacă îți place cineva, zâmbește-i. Dacă vrei să vorbești cu el sau cu ea, vorbește. Dacă te gândești la cineva, scrie-i. Nu spun să alergi după oameni și nici să te umilești pentru atenția lor. Spun doar că timiditatea excesivă poate deveni o formă elegantă de autosabotaj.

Cât timp tu aștepți momentul perfect, viața merge înainte. Iar uneori altcineva, mai puțin timid și mai hotărât, face pasul pe care tu l-ai analizat prea mult. Și, dacă ajungi lângă cineva, încearcă să-i vezi și părțile mai puțin frumoase. Calitățile le vede toată lumea. Sunt ușor de iubit. Mai greu este să descoperi defectele, ciudățeniile, micile derapaje și vulnerabilitățile omului din fața ta și să te întrebi sincer: cu acestea pot trăi? Cred că aici începe cunoașterea adevărată, atunci când vezi și ce te-ar putea deranja la celălalt și alegi, totuși, să rămâi.

Despărțirile fac și ele parte din poveste. Dureros nu este întotdeauna momentul în care pleacă cineva. Uneori doare mai mult când vezi că celălalt și-a găsit repede fericirea în brațele altcuiva. Dar singurătatea nu este neapărat o pedeapsă. Poate fi chiar un privilegiu.

Ai trăit o relație frumoasă? Bucură-te că ai trăit-o. Ai cunoscut un om bun? Nu transforma automat despărțirea într-o distrugere a tuturor amintirilor. Sunt mulți oameni care rămân în relații triste, anoste și demult terminate doar pentru că nu au curajul să plece. Libertatea care vine după o despărțire poate fi, dacă înveți să o privești astfel, un cadou.

Nu trebuie să ne potrivim cu toți oamenii pe care îi întâlnim. Bucuria este să cunoști, să observi, să alegi și, uneori, să găsești pe cineva cu care merită să rămâi. Puțini oameni. Poate unul.

Iubirile seamănă uneori cu ploile de vară. Vin repede, sunt calde, intense și te pot uda până la piele înainte să apuci să înțelegi ce se întâmplă. Uneori se termină repede. Asta nu înseamnă că ploaia n-a fost frumoasă. Unele experiențe dor la final. Este normal. Ai văzut vreodată un sportiv de performanță care, după o cursă extraordinară, spune că nu-l doare nimic? Nici eu. Îl dor mușchii, îl doare corpul, este epuizat. Dar este fericit că a trăit cursa. Așa este și cu multe lucruri care merită trăite. Pot lăsa oboseală, răni și uneori durere. Alternativa este să nu riști nimic, să rămâi ”safe”. Este dreptul fiecăruia. Dar eu cred că unele răni merită, dacă au apărut pentru că ai trăit cu adevărat, ai simțit, ai experimentat din tot sufletul.

Iertatul meu tată avea o vorbă pe care am înțeles-o mult mai târziu: „Iubirea de curvă este ca ploaia de vară: scurtă, caldă, intensă și rapid trecătoare.” Nu trebuie să fim de acord cu toate definițiile lui despre iubire ca să înțelegem ideea. Unele iubiri nu sunt construite să dureze o viață. Dar pot lumina o perioadă din ea. Poate că una dintre greșelile noastre este că cerem eternitate de la toate lucrurile frumoase. Vrem ca fiecare iubire să fie ultima și fiecare emoție să rămână. Dar unele lucruri sunt valoroase tocmai pentru că trec. O ploaie de vară. O conversație. O privire. O iubire. O perioadă în care ai fost nebunește de viu.

Nu toate trebuie transformate în proprietăți pe viață. Unele trebuie doar trăite. Așa că, dacă apare cineva care îți face inima să accelereze, nu pleca automat doar pentru că ai mai fost rănit. Privește atent. Ascultă. Cunoaște omul. Focul poate arde. Oaza poate fi un miraj. Dar se întâmplă deseori și invers: ploaia poate trece repede, focul te încălzește, oaza este reală, iar ploaia vine exact când ai cea mai mare nevoie de ea. Cu o singură condiție: să fii acolo, să fii pregătit, să fii deschis la frumusețea luxuriantă a lumii.

Și, până la urmă, ce rost are să treci prin viață perfect protejat și perfect neatins?

Mergem mai departe.

Dacă ți-a plăcut textul sau crezi că ar putea fi de folos unui tânăr sau unei tinere care se teme prea mult să facă un pas, dă-i un share sau un tag. Poate că cineva are nevoie astăzi de puțin curaj.

P.S.

Ai pierdut vreodată controlul pentru ceva sau cineva și, privind în urmă, ai spune totuși că a meritat?

Mă gândesc la o întâlnire live în care să vorbim sincer despre iubire, despărțiri, singurătate și despre felul în care experiențele trecute ne pot face uneori prea precauți. Ți-ar fi de folos o astfel de discuție?

Zi de zi. Creștem împreună. Mâine este o nouă zi.

#IdeiCoapte #Iubire #Relații #ExperiențăDeViață #Curaj #CreștemÎmpreună

Ești ceea ce vorbești sau ceea ce faci? | Episodul 31 din 100

Foarte scurt despre politică și cloaca acestei branșe în general în Ro: noi i-am votat, nu s-au parașutat din cosmos. Da, evident că aproape toți sunt o apă și un pământ. Dar cum te-ai gândit tu că ar fi cei care se adună mereu și mereu în diferite combinații și permutări, dar la ciolan pe rând…? Atâta timp cât nimeni nu protestează, mi se pare firesc ca ei să prospere, să fure, să schimbe legi ca să-și facă viața frumoasă, liberă și ușoară pe banii și munca celor ce tac chitic. Rog a fi scutit de vrăjeala cu democrația și alegerile. Să votez pe cine?!? Au trecut zeci de ani și conducătorii noștri au ori aceeași educație politică și civică, adică zero, ori aceleași apucături penale, adică ei se îmbogățesc continuu și poporul cică o duce mai greu. Despre calitatea lor profesională sau morală nici nu mai vreau să vorbesc, o știm cu toții care este. Oare neschimbarea lor nu are legătură cu lipsa revoltei și a protestelor noastre? Astăzi mă gândesc din ce în ce mai serios să merg după unul dintre mulții mei prieteni și colegi de facultate care au emigrat în fiecare dintre deceniile trecute.

Să fii încrezător nu înseamnă să crezi că toată lumea te va plăcea la un moment dat. Nu! Este imposibil. Că ai să dai tu universul peste cap și lumea va remarca într-un final ce valoare ai de fapt și cine ești tu cu adevărat. Nu!! Nici asta. Este infernal de greu și inutil. Să fii încrezător înseamnă să te doară în cot de ceea ce cred și le place celorlalți. Să-ți vezi liniștit de treaba ta în continuare fără să dai doi bani pe părerea celorlalți. Detașarea și relaxarea, cred că ajută mult fiecăruia. Mie mi-au folosit, mai ales în ultimii ani. Puțini mai sunt jucăuși astăzi. De zâmbicioși nici nu mai pomenesc, s-au cam ascuns aproape toți. Poți să dai cu tunul și nu găsești doi sau două-trei una lângă alta. Majoritatea-i serioasă. Cu mină gravă. Oare nu știe că nu scapă nimeni de doamna cu coasa?

Umblă de curând o nouă teorie, în fapt veche de milenii, precum că totul pe lumea asta ar fi energie. Toate obiectele, natura, animalele, pietrele, oamenii, fenomenele meteo, tot, absolut tot ar fi forme de energie sub diferite forme sau frecvențe. Și se mai spune că această energie se poate influența în bine sau în rău chiar prin vorbele și gândurile noastre. Se pune accent chiar pe faptul că vorbele sunt cele mai puternice, îți mai aduci aminte de rugăciuni, de incantații, de invocații și că ele pot clădi un comportament, apoi un caracter și chiar un viitor și o soartă. Adică: așa cum vorbești, așa îți va merge.

Cineva îmi tot spunea în anii din urmă, când eram încă neliniștit și agresiv în limbaj, că dacă nu pot spune o vorbă bună sau un lucru drăguț ori binevoitor, eventual cu un zâmbet atașat, mai bine să rămân tăcut, liniștea face infinit mai puțin rău. Avea parțial dreptate. Pentru că mai toți obișnuim să criticăm, mai discret sau mai pe față. Aproape toți. Eu însumi sunt un specialist în domeniu. Cel mai mare căutător de noduri în papură. Critic pe cei din jur, pe apropiați, pe prieteni, pe politicieni. Sunt cel mai bun la a găsi nod în papură. Nu există altul mai cârcotaș decât mine. Sunt poate Number One! Nu cred că-i bine ce fac. Ce făceam, mai precis. Nu cred că-i bine să criticăm sau să judecăm. Nu este treaba noastră. Nu ne plătește nimeni pentru asta și nici nu îmbunătățim pe nimeni și nimic. Poate că cel mai bine este să ne uităm și prin curtea noastră, fiecare, cred, mai are destule de strâns, așezat sau remediat.

Mulți se dau sau sunt cumva filozofi. Se vehiculează nonșalant idei mari, lucruri înălțătoare, se dau citate într-o veselie, da! - este o adevărată modă a citatelor brute, necomentate, nedistilate, pe rețelele de socializare. Devălmășia salvează România! Pe lopată sau pe mătură n-ar pune mâna niciunul. Așa-i? E mai ușor să vorbești, să critici, să dai sfaturi, decât să pui efectiv osul la treabă. Ce zici: intrăm în politică?

Unora le place să se dea mari cu citate celebre, deștepte, dar nu le și aplică în viața lor. Dau cu share-ul pe online, dar nu dau cu aplicarea în existența lor proprie. Viața ne este mai grea sau chiar o ruină în anumite domenii uneori, dar gura și tastatura nu contenesc să plimbe vorbe spilcuite, goale, inutile, într-o veselie. Teoria ca teoria, practica ne omoară!

Ne place să vorbim despre sport și nutriție, facem caz și conversație despre ele zilnic, dar corpul și sănătatea noastră arată că doar gura este a noastră. Literalmente. Plimbăm teorii prin gură și scoatem sănătatea pe partea cealaltă.

Ne place să ne lăudăm cu realizările noastre. Mari, mici, Dumnezeu știe cum or fi. Dar cei mai mulți uită să dea din gură și să precizeze și cine i-a ajutat sau împins să reușească în acele realizări. Dăm din gură nonșalant la lauda de sine, despre care știm că nu miroase a bine, dar tăcem rușinos la recunoștință și mulțumiri.

Dacă textul acesta ți-a pus pe gânduri măcar un neuron sau te-ai recunoscut prin paragrafele de mai sus, dă-i un share prietenilor tăi sau dă-i un tag cuiva pe care știi că e specialist în găsit noduri în papură. Poate ne oprim cu toții din datul cu părerea și ne vedem de propria ogradă.

Și, hei!, la câte idei am adunat azi aici, s-ar lega de minune și un seminar în care să lăsăm tastatura deoparte și să vorbim pe bune, fără filtre, despre cum ne consumăm energia degeaba. Ce zici, ne urnim să facem o întâlnire live pe tema asta?

P.S.
Să nu uităm totuși să și zâmbim puțin, că doamna cu coasa oricum nu ne ia cu programare și nici n-are seif de acte. Așa că, până vine ea, hai să fim puțin mai jucăuși și să lăsăm gravitatea asta de parcă am conduce o multinațională a bocetelor!

Zi de zi. Creștem împreună. Mâine este o nouă zi.