Ușile sufletului | Episodul 52 din 111

Care este imaginea interiorului sufletului tău? Pe dinafară, sufletul fiecăruia arată frumos. Dar ce ai vedea dacă ai deschide ușa și te-ai uita înăuntru, cu ochii mari de uimire?

Mă gândesc uneori cum ar fi ca știința și tehnica să avanseze până la punctul în care doi oameni să-și poată deschide reciproc ușa sufletului, cu acordul amândurora. Câte legături s-ar naște din simpla privire reciprocă? Eu aș cumpăra mai multe bilete, chiar un abonament, ca să văd după anumite uși, înainte și, mai ales, după evenimente, sentimente, relații, realizări și eșecuri. Seamănă puțin cu momentul în care prietena ta cea mai bună îți spune „intră, dar nu te uita în dulap".

Dar dacă închidem ochii pe afară cu pleoapele și-i deschidem pe interior în suflet? Oare ce vom observa? Eu mi-am imaginat azi doar cinci uși. Sunt portrete închipuite, fără pretenția de a fi verdicte, pentru că fiecare suflet are alte camere și multe cotloane inaccesibile.

Ea, 30+, corporatistă, două facultăți și un master. Ușa e metalică, cu trei încuietori, lanț, sistem antiefracție și alarmă stridentă. Înăuntru e o cameră mare cu cărți peste tot, unele deschise, altele încă în folie, acoperite cu praf gros, de parcă nimeni n-ar mai fi intrat demult. Mai departe, între diplome și cursuri, cu fum de țigară și pete de cafea, începe un carusel care se învârte amețitor. Ieșirea e printr-o oală mare cu sarmale și mâncăruri făcute de mama ei și uneori de ea, înaltă, fierbinte și cu toartele rupte, așa că te arzi pe picioare când sari. Urmează cluburi, baruri și cafenele înșirate cu un lanț, cu cătușe înăuntru: nu poți ieși dintr-unul fără să te încătușezi la următorul. Cursa șobolanilor, cu puf roz pe bici.

El, 30+, corporatist. Ușa pare făcută din PAL sau OSB. Treptele sunt umede și alunecoase, holul e îngust și întunecat, cobori continuu, iar picioarele îți devin tot mai grele, cu arătări tăcute care ies din pereți să te sperie. La capăt vezi un întrerupător mare, luminat, în formă de euro. Apeși pe el, contul ți se golește instantaneu, se deschid alte uși de PVC, pășești și cazi în gol.

Ea, sub 30, antreprenoare. Ușile sunt din sticlă mată. Dacă stai foarte aproape, cu nasul lipit de ele ca un cățeluș, vezi ceva vag înăuntru. Se deschid singure, cu senzor de prezență, și te lovește o lumină de neon, iar totul se mișcă pe repede înainte într-o cameră perfect rotundă, fără loc de ascuns și fără ieșire. Obiecte, stele, oameni dragi răsturnați cu picioarele în tavan, sentimente, parfumuri ostentative, răni și relații amestecate, mângâieri răzlețe căzute pe jos, peste care trec cadouri și animăluțe de pluș colorate. Înghețate cu umbreluțe, cafele cu rom, ghete de kangoo-jumps și tatuaje în formă de zburătoare, se învârt brownian într-o cameră din care nu se mai iese.

El, sub 40, liber, pensionar, fost „luptător", liniștit în ce face. N-are ușă de intrare și nici mobilă. Camerele sunt înlănțuiri de emoții, priveliști, gusturi, senzații și relații. Un Soare blând luminează totul dintr-o parte, iar la capăt, dacă ai răbdare, vezi Luna rece și liniștitoare oglindită într-un lac întins. Nu-l poți trece cu barca, trebuie să te scufunzi, cu Luna prelungită în apă, și ieși pe o plajă pustie, plină de plante exotice, femei, mâncare și băutură sănătoase și copii mari și mici care se joacă liberi, fără niciun bărbat. Traversezi o junglă în care nimeni nu te cunoaște și nu te bagă în seamă și ajungi într-o curte de la țară, cu pomi, flori, nuci, cer și liniște. Te așezi pe o buturugă, pe un balansoar sau direct pe iarbă, iar somnul cald te cuprinde.

Ea, peste 40, în formă, realizată în mai multe domenii, echilibrată, modestă. Ușile sunt grele, din lemn masiv de nuc, ca la casele boierești vechi. Trebuie să te opintești ca să le miști, dar, odată pornite, capătă inerție și se mișcă singure. Când se opresc deschise la perete, răsare un Soare orbitor, pajiștea înflorește, izvoarele curg lin, veverițe aleargă prin brazi, iar căprioare te privesc cu uimire, ca și cum ar întreba cum ai ajuns aici. Peste tot sunt coșuri cu fructe, alune, ceaiuri și condimente, apoi farfurii cu mâncăruri ușor aromate, iar spre final te învăluie un parfum de prăjiturică de demult. Oriunde te așezi e cald, moale și primitor, nicio peșteră nu e întunecată, totul miroase a zambile sau a trandafiri. Vezi oameni răzleți și un bătrân vătaf agitat într-un colț, pe care nu-l mai ia nimeni în seamă, dar nimeni nu se grăbește și totul curge firesc. Când treci de farfurii și vrei să ieși, te cuprinde un frig infernal. Ai două posibilități: lași aici o parte din tine și nu mai simți iarna polară sau ieși definitiv și o arsură de gheață îți rămâne mereu pe piept.

Nu toate ușile se deschid la fel. Unele nu se mai deschid niciodată, pentru că au zăvorul tras și cheia pierdută. Altele au nevoie de sprijin: nu mai au mânere, iar balamalele țin într-un singur șurub, și acela aproape să cadă. Sunt și uși care se mișcă singure după ce le dai primul impuls, cu răbdare și blândețe.

Cum ar arăta ușa sufletului tău azi? Dacă în seminarul live care urmează am vorbi despre camerele în care ne ascundem la maturitate, ce întrebare ai aduce? Scrie-mi în comentarii sau în privat.

Dacă ai un prieten sau o prietenă care ține toate ușile încuiate, trimite-i rândurile astea. Poate ajung la cine avea nevoie de ele, iar pe mine mă ajută să ajung la mai mulți oameni.

Zi de zi. Creștem împreună. Mâine este o nouă zi.

#IdeiCoapte #Suflet #Autenticitate #Mentorat #Tineri

Mai avem de vorbit | Episodul 51 bis din 111

Când am pornit la drum, la începutul lui septembrie 2026, aveam în plan 100 de episoade. Suna rotund, curat, la fix. O sută de episoade pentru o sută de felii de viață, nu de lecții, de „idei coapte”. Doar că viața reală nu are contururi fixe și nici nu se lasă înghesuită în tabele rigide. Acum, la episodul 51, am decis că seria va avea 111 episoade, cu 11% mai multe, din trei motive.

Primul motiv: nu am atins încă toate temele pe care mi le-am propus, deși am trecut de jumătate. Al doilea: am primit de la voi propuneri și idei, prin comentarii, mesaje private și discuții în viața reală. Unele ar putea ajuta multe persoane tinere azi și vreau să le tratez cu atenția cuvenită. Al treilea: din discuțiile față în față a reieșit nevoia de informații mai detaliate din experiența mea. Despre unele lucruri nu am început încă să vorbesc, iar despre cele deja publicate mi-ați cerut mai multă detaliere, exemple, „de ce-uri" și aprofundare. 

E ca o ieșire între prietene care începe cu „mai stau doar zece minute" și se termină după trei ore, pentru că încă mai avem de povestit.

Vă mulțumesc că scrieți, că propuneți și că cereți mai mult. Mă bucură să știu că rândurile astea ajung la cine are nevoie de ele. Sunt onorat și recunoscător că rândurile astea ajung la cine are nevoie de ele și că pot ajuta pe ceilalți, așa cum și eu am fost ajutat acum zeci de ani. Vreau să dau înapoi, cu aceeași generozitate, din ceea ce am primit și mi-a folosit când eram tânăr.

Înainte de Crăciun și de Anul Nou ne oprim o clipă și reanalizăm situația: ce am parcurs, ce a rămas și ce merită detaliat. Atunci hotărâm direcția și granulația proiectului, adică cât de adânc intrăm în fiecare temă.

Care dintre episoadele publicate ai vrea să fie detaliat? Dacă în seminarul live care urmează am vorbi despre o singură temă dintre ele, ce întrebare ai aduce? Scrie-mi în comentarii sau în privat, ca până acum.

Dacă ai un prieten sau o prietenă care citește episoadele astea sau ar putea să le citească, dă-i de știre: mai avem multe și mărunte de povestit.

Zi de zi. Creștem împreună. Mâine este o nouă zi.

#IdeiCoapte #Comunitate #Mentorat #Tineri #Dialog

Frate și soră, furnică și greiere | Episodul 51 din 100

Felul în care primești un dulce în copilărie poate spune mult despre felul în care vei trata, peste ani, banii, timpul și bucuriile. Într-un sertar de birou dintr-o cameră de bloc din anii '80, un băiat păstra de luni de zile dulciuri nedeschise, iar sora lui terminase de mult tot ce primise.

Erau frați. El era cu cinci ani și jumătate mai mare, ea era o descurcăreață de mică. Copii fiind, primeau dulciuri drept cadouri la sărbători și aniversări, iar cei doi reacționau complet diferit.

Ea, mai mică și mai alintată, mai iubită de părinți și fără nicio problemă de sănătate, deschidea cutia sau ambalajul pe loc și devora ciocolata, bomboanele, prăjiturile sau jeleurile. După câteva minute de zbucium al mâinilor ei mici la ruperea poleialelor și de mestecat grăbit, nu mai rămâneau decât liniște, ambalaje triste și goale și un zâmbet larg și satisfăcut pe fața micuței killerițe de dulciuri. Dacă ai cumpărat vreodată ceva doar pentru că era la reducere, știi ce simțea ea în fața unei cutii cu bomboane.

El, când ea avea șapte-opt ani și el treisprezece-paisprezece, primea dulciurile mulțumind politicos și le punea nedeschise într-un sertar al biroului la care-și făcea temele. Era colțul lui secret, buncărul cu provizii dulci. Treceau luni, uneori ani, unele produse expirau, iar el tot nu se atingea de ele. Le păstra pentru un eveniment special pe care să-l sărbătorească cu un dulce.

Așa se întâmpla de fiecare dată, fără excepție. Iar vremea curgea mai departe. După câteva săptămâni sau chiar zile de la o petrecere sau sărbătoare, ea venea zâmbitoare în camera lui și-i cerea direct și de la obraz ceva dulce. Știa unde e ascunzătoarea și insista până îl îndupleca. De cele mai multe ori reușea cu vorba bună. Când nu reușea, se derula dialogul:

— Noi doi nu suntem frați? întreba ea, pe la zece, unsprezece sau doisprezece ani.
— Ba da, răspundea el neștiutor, deși era mai mare de vârstă, adolescent deja.
— Și mama nu ne-a învățat să împărțim ca frații, în jumătate, tot ce avem fiecare?
— Ba da, admitea el, zâmbind candid, fără să-și dea seama că era păcălit.
— Atunci dă-mi și mie jumătate din ceva dulce de la tine din birou. Doar sunt sora ta, nu-i așa?

El îi dădea deseori din dulciurile lui în urma pledoariei. Rareori își făcea câte un „exces”, când își premia o reușită de la școală sau de la sport, și atunci savura o ciocolățică cu înghițituri mici, câteva zile la rând, uneori o săptămână, pe care sor-sa ar fi terminat-o în câteva zeci de secunde.

Anii au trecut în goană, iar după două-trei decenii vorbim despre bani, investiții și cheltuieli, dar lucrurile stau ca în copilărie. Ea cheltuie aproape instantaneu tot ce câștigă: călătorește prin toată lumea, se îmbracă doar cu etichete cunoscute, bate mallurile, aeroporturile și petrecerile cu familia în care s-a măritat, cu rude și prieteni, și câștigă foarte bine, indiferent unde a lucrat, mult mai mult decât fratele ei. El strânge și drămuiește fiecare leu, face depozite și investiții și apreciază natura, sănătatea, viața la țară și liniștea.

Nu știu dacă vreunul dintre ei are dreptate. Fiecare a rămas cu felul în care a învățat să se bucure. De multe ori, în viață, se schimbă doar decorurile și sumele. Cred că interiorul omului rareori se modelează drastic.

Tu ai fost mai degrabă cel care mănâncă dulciurile pe loc sau cel care le păstrează? Dacă în seminarul live care urmează am vorbi despre cum ne raportăm la bani, timp și bucurii, ce întrebare ai aduce? Scrie-mi în comentarii sau în privat.

Dacă ai un frate, o soră sau un prieten care se bucură altfel decât tine, trimite-i rândurile astea. Poate ajung la cine avea nevoie să le audă, iar pe mine mă ajută să ajung la mai mulți oameni.

Zi de zi. Creștem împreună. Mâine este o nouă zi.

#IdeiCoapte #Familie #Bani #Mentorat #Tineri

Soarele meu! | Episodul 50 din 100

Așa mă striga mama când eram mic: „Soarele meu!” Eram atât de fericit atunci. Credeam că sunt cel mai iubit și cel mai fericit om de pe Pământ. Și chiar eram. N-aveam nicio grijă. Aveam casă, masă, protecție și iubire la discreție. Și nu trebuia să fac niciun efort pentru toate acestea.

Orice vorbă a mamei era literă de lege pentru mine. N-am să uit niciodată cum mă alinta și mă îmbuna atunci când veneam plângând de la joacă, pe la 5, 7 sau 9 ani, pentru că unii copii din jurul blocului mă făceau țigan și cioară. Mama se cobora cu privirea la înălțimea mea, mă apuca de umeri și, uitându-se cald în ochii mei plânși, mă întreba încet:

— Ai încredere în mama ta?
— Da, sigur! răspundeam eu, printre suspine.
— Te-a mințit mama ta vreodată?
— Nu, admiteam eu plin de candoare.
— Atunci ascult-o pe mama ta și nu mai plânge: ești blond, creț și ai ochii albaștri. Ești Soarele meu!

Și gata. Pentru mine, problema era rezolvată.

Acum sunt deseori bărbos, netuns cu zilele, negru și neîngrijit de luni de zile. Și, zilele trecute, o femeie mi-a spus: „Ești Soarele meu!” E ca prietena cea mai bună care îți spune „arăți superb" într-o dimineață în care abia ai dormit: o crezi pe cuvânt.

Oare? Poate din reflex. Poate i-a scăpat. Poate a fost doar o vorbă de afecțiune. Cine știe? Vom afla. Cert este că, în clipa aceea, s-au deschis niște uși vechi în mine. Au ieșit din beci amintiri și sentimente pe care le credeam demult așezate și uitate. Unele au venit la masă fără să le fi chemat.

De la o anumită vârstă, ce încercare!, casa, masa, protecția și afecțiunea nu mai vin automat și gratis, ca în copilărie. Trebuie să muncești pentru ele, să le câștigi, să le plătești sau, uneori, să înveți pur și simplu să le primești.

„Soarele meu!” Ce bine sună. Parcă aș avea din nou 9-10 ani și, pentru câteva clipe, nimic altceva nu-mi mai trebuie. Nici mâncare, nici apă, nici somn. Doar cele două mâini firave care mă trag de umeri ca să mă uit atent la ea și acei doi ochi care mă fixează și mă întreabă:

— Ai încredere în mine?
— Da, aș răspunde eu, naiv.
— Ești blond, creț și cu ochii albaștri! Și ești Soarele meu!

Poate că, uneori, oricât de mare ai fi devenit, tot copilul din tine are nevoie să audă asta.

Cine ți-a spus, când erai copil, un cuvânt pe care îl porți și azi? Dacă în seminarul live care urmează am vorbi despre cuvintele care ne însoțesc toată viața, ce întrebare ai aduce? Scrie-mi în comentarii sau în privat.

Dacă știi pe cineva care a uitat cât de mult contează, trimite-i rândurile astea. Poate ajung la cine avea nevoie să le audă, iar pe mine mă ajută să ajung la mai mulți oameni.

Sper că textul ți-a adus puțină pace sau măcar un zâmbet.

Zi de zi. Creștem împreună. Mâine este o nouă zi.

#IdeiCoapte #Copilărie #Acasă #Mentorat #Tineri

Apa tulbure | Episodul 49 din 100

Când eram tânăr, credeam că fiecare problemă are o soluție matematică, exactă și imediată. Dacă muncești mai mult, reușești. Dacă ai dreptate, câștigi. Dacă știi legea sau regulile jocului, ieși mereu în câștig. Viața m-a vindecat destul de repede de iluzia asta. Am văzut prea mulți murind cu dreptatea în mână și am văzut și oameni harnici, care au respectat regulile, ajunși faliți, la Obregia sau la doi metri sub pământ.

Cele mai complicate situații din business sau din viața personală nu s-au rezolvat niciodată cu forța brută sau cu insistența. S-au deblocat atunci când m-am oprit, m-am dat doi pași în spate și am lăsat lucrurile să se așeze, singure. O criză nu se stinge agitându-te ca un berbec în jurul ei, ci lăsând apa să se limpezească. Când agiți un pahar cu apă tulbure, nu vezi nimic. Doar dacă îl lași jos, mizeria se depune pe fund, iar lichidul redevine limpede. E bine să ai răbdare cu nerăbdarea ta.

Același lucru e valabil și pentru deciziile mari. Când nu știi în ce direcție s-o iei, cel mai periculos lucru pe care poți să-l faci este să alergi mai repede în orb. Stai o clipă, trage aer, răsuflă o țâră. Nu lua nicio decizie la cald, sub presiunea momentului sau a orgoliului. Lasă vremea să lucreze în favoarea ta, pentru că de multe ori timpul rezolvă jumătate din probleme înainte ca tu să apuci să le atingi. Este regula nopții de sfat: noaptea este cel mai bun sfetnic.

E ca mesajul lung scris la miezul nopții către o prietenă cu care te-ai certat: dimineața, citit din nou, e mai scurt și mult mai blând. Ai luat vreodată o decizie la cald pe care ai regretat-o a doua zi?

Dacă am vorbi despre asta într-un seminar live, ce întrebare ai aduce: cum reușești să te oprești când tot timpul ai impulsul să acționezi, sau cum recunoști momentul în care să nu faci nimic este, de fapt, cea mai bună decizie?

Dacă ai un prieten sau o prietenă care aleargă fără oprire și se plânge că nu ajunge nicăieri, trimite-i rândurile astea. Ar putea să-i dea o gură de aer.

Zi de zi. Creștem împreună. Mâine este o nouă zi.

#IdeiCoapte #Răbdare #Echilibru #Mentorat #Tineri

Pune degetul pe rană | Episodul 10 din 16

Ți s-a întâmplat să fii printre oameni și să te simți singură, cu un oftat pe care nu-l aude nimeni? E o întrebare simplă, dar știu că răspunsul nu este întotdeauna ușor de dat.

În episodul trecut ți-am propus să notezi ce anume din viața ta te face să oftezi des. Dacă ai scris, probabil ai observat că multe răspunsuri duc spre același loc: frica de a rămâne singură. De a rămâne fără nimeni care să te sune, să te aștepte, să te aleagă. Este frica de izolare.

Aș vrea să despărțim două cuvinte pe care le folosim adesea ca și cum ar însemna același lucru. Singurătatea este golul pe care îl simți când ți-ar trebui cineva lângă tine și nu e. Solitudinea este timpul pe care ți-l oferi ca să te asculți, să te odihnești și să afli ce vrei. Solitudinea aleasă de tine poate fi un loc de limpezire. Fiecare dintre noi are în interior un spațiu pe care nu-l poate împărți cu nimeni: gândurile, visele, felul în care simte. Cu cât îl cunoști mai bine, cu atât frica de a rămâne fără oameni scade, pentru că ai ceva sigur la care te poți întoarce oricând: pe tine.

Unele relații se țin și din teama de singurătate, iar societatea întărește ideea că, dacă ești singură, este ceva în neregulă cu tine. Din ce am trăit și am văzut, o relație rămâne frumoasă pe termen lung când ajungi la ea întreagă și dornică să-ți împarți bucuria. De aceea merită să spui exact ce te nemulțumește. Mulți dintre noi încercăm să fim „drăguțe" și nu numim lucrurile pe nume, ca să nu rănim pe nimeni. Cât timp nu o spui, porți nemulțumirea în tine, ca pe niște bile de plumb legate de picioare, iar cu ele nu poți merge departe.

Nu este o întrebare egoistă. Este o întrebare de lămurire. Să spui exact ce te nemulțumește înseamnă uneori să te pui pe primul loc. Într-un avion îți pui mai întâi propria mască de oxigen și abia apoi îi ajuți pe ceilalți. Nu pentru că ceilalți nu contează, ci dimpotrivă! Tocmai pentru că, dacă tu nu mai poți respira, nu prea mai ai cum să-i ajuți și pe ei. Eu am învățat asta târziu, când am înțeles că și salvatorii au nevoie să se protejeze și să se salveze singuri. Altfel, la un moment dat, nu mai are cine să-i salveze.

Mult timp am crezut că trebuie să rezolv lucrurile din jurul meu, să-i ajut pe ceilalți, să fac să fie bine. Până când am înțeles că, dacă eu nu sunt bine, tot ceea ce fac pentru ceilalți începe să fie făcut din oboseală, frustrare, teamă sau nevoie de validare. Și atunci nu mai ajuți chiar atât de mult pe cât crezi.

Pe vremea aceea aveam mulți prieteni, iar zilele libere, sărbătorile și evenimentele ni le petreceam aproape toate împreună cu ei. La un botez al unui prieten, la Sinaia, cu vreo douăzeci de ani în urmă, eram în mijlocul lor, la masă, între glume și pahare ridicate. Pe masă era felul doi, abia servit. Toată lumea râdea de un dans ciudat al celebrului nostru tovarăș de sindrofii, care zgâria capote de BMW-uri. Se auzea melodia „pinguinului” dată la maxim. Mirosea a vanilie/lavandă în jurul meu. Atunci am simțit brusc o tristețe profundă, un gol imens în suflet și o singurătate în mijlocul a peste o sută de oameni apropiați și prieteni buni. Nu am spus nimănui despre asta. Câteva ore mai târziu m-am dat cu ATV-ul peste cap. Abia mai târziu am înțeles ce încerca să-mi spună golul acela.

Un lucru care ne ține mult în trecut este regretul: este prețul pe care îl plătim pentru o decizie pe care am înțeles-o prea târziu. Pentru ceva ce n-am spus, pentru ceva ce n-am făcut, pentru ceva ce am făcut, deși știam că nu este bine pentru noi, sau pentru o ocazie minunată pe care am lăsat-o să treacă pe lângă noi. Nu putem rescrie trecutul, dar putem decide cât din el mai cărăm cu noi.

Nu poți avea o grădină frumoasă dacă ai grijă doar de flori și lași buruienile să le sufoce. Probabil ai acasă o plantă pe care o uzi la timp, o copilești sau bibilești și căreia îi mai spui și câte un cuvânt bun. Grădina ta interioară merită măcar aceeași grijă. Uneori, înainte să plantezi ceva nou, trebuie să scoți ceva vechi din rădăcină, ca să faci loc pentru ce vrei doar tu să crească. Asta este partea mai puțin spectaculoasă a schimbării. Ea începe adesea cu o recunoaștere mică și sinceră:

„Aici nu-mi mai este bine.”

Ți se cere doar să fii sinceră cu tine în privința locului în care ești acum, chiar dacă încă nu știi unde vei ajunge. Pentru că este foarte greu să ieși dintr-un loc în care continui să te convingi că, de fapt, nu este chiar atât de rău.

Acesta este unul dintre cele mai importante lucruri pe care le-am înțeles în toți anii aceștia: aproape orice problemă trebuie mai întâi recunoscută, așa începe reconstrucția, spunând și acceptând adevărul, înainte de un plan perfect. Așa că te las astăzi cu trei întrebări. Scrie răspunsurile, nu trebuie să mi le arăți. Păstrează-le și recitește-le peste câteva zile:

Care sunt cele trei „buruieni”, relații, obiceiuri, frici, care îmi consumă cea mai mare parte din energie acum?

Ce continui să fac, deși știu că nu-mi mai face bine?

Ce mi-ar fi mai ușor dacă aș avea curajul să recunosc?

Răspunde sincer și direct, fără grija de a suna frumos sau politicos. Primul pas spre liniște nu este să găsești imediat soluția, ci să ai curajul să pui degetul exact pe rană, dacă vrei s-o vindeci. Uneori trebuie pus și sare. Dar despre asta vom vorbi în episoadele viitoare.

Dacă singurătatea te apasă de multe zile, dacă te învârți mult timp în jurul aceleiași probleme sau dacă starea ta a devenit prea grea de dus singură, vorbește și cu un psiholog sau cu un medic. O conversație cu cineva potrivit poate fi un început bun. Rândurile acestea nu înlocuiesc ajutorul specializat.

În episodul următor facem pasul pe care mulți îl amână cel mai mult:

STOP! Oprește drumul care nu mai este al tău! Închide ușa care te ține pe loc.

Dacă vrei să-mi povestești ce ai descoperit răspunzând la cele trei întrebări, îmi poți scrie în comentarii sau în privat. Nu trebuie să fie un mesaj lung. Uneori ajunge și o singură propoziție.

Iar dacă simți că aceste rânduri ar putea fi utile cuiva, trimite-i-le cu un tag sau un share. Poate ajung exact când are nevoie de ele.

Pentru cei care preferă o discuție față în față, am pregătit o oră de plimbare în Parcul IOR, gratuită și fără obligații. Dacă exercițiul cu buruienile ți-a scos ceva la suprafață, poate fi un loc bun să-l privim împreună. Detaliile sunt aici:  

Zi de zi. Mergem mai departe. Mâine este o nouă zi.

#IdeiCoapte #STOPReloaded #Solitudine #Relatii #Liniste

Habar n-am! | Episodul 48 din 100

Cel mai sincer răspuns pe care îl pot da la 90% dintre întrebări are trei cuvinte: habar n-am.

Începuturile mă învață asta de fiecare dată: la job, în afaceri, în dragoste și la sport. Primul pas în incintă e cel mai greu. După primele serii de exerciții vine febra musculară și doare câteva ore sau chiar zile. Dacă revii, apar rezultatele, iar durerea dispare. Dulceața începutului rămâne pe degete mult timp și nu se spală ușor cu limba. Mai târziu, când mușchiul s-a obișnuit cu rutina, mulți caută ceva nou și uită cât de greu a fost debutul. Și atunci îți dai seama că mai ai multe de aflat. Da, fiecare început nou te readuce în postura de începător, iar acolo cel mai sincer răspuns este tot: habar n-am.

Mă pricep la destule. Nu excelez, dar de douăzeci și cinci de ani fac față unor domenii diferite. Am construit pe terenuri unde ruinele marilor constructori fumegau încă și pe tarlale unde arhitecți renumiți spuneau că nu crește nici iarba. Am format echipe din oameni care cu greu se suportau și am performat cu ele la vârsta la care cei mai mulți abia termină facultatea. Profesioniștii mi-au spus că n-am nicio șansă, iar eu am rezistat acolo unde au cedat și alții, mai puternici decât mine. E foarte ușor să-ți dai cu părerea. Oricine poate avea o opinie despre aproape orice. Să recunoști că nu știi cere curaj, iar eu am învățat asta după multe încercări.

Și totuși, dacă mă întreabă cineva astăzi despre oricare dintre aceste domenii, răspund la fel: habar n-am. Nu pentru că n-am experiență. Ci tocmai pentru că am suficientă experiență ca să știu cât de multe lucruri nu știu. Și poate că aici începe, de fapt, liniștea: în momentul în care nu mai simți nevoia să ai un răspuns direct la orice întrebare. Răspund așa pentru că într-o zi, într-o oră sau uneori într-un minut se schimbă o variabilă, iar ce știam ieri nu mai e valabil azi. E ca atunci când te îmbraci dimineața după prognoza meteo și seara te bucuri că ai pus în geantă și umbrela, și puloverul.

Pentru cine abia începe, asta poate fi o veste bună. Nu trebuie să știi totul ca să pornești, iar cei cu ani de experiență răspund adesea la fel.

Tu ai dat vreodată un răspuns sigur despre ceva ce, de fapt, nu știai? Dacă în seminarul live care urmează am vorbi despre cum spui „nu știu" fără să te simți mai puțin, ce întrebare ai aduce? Scrie-mi în comentarii sau în privat.

Dacă cunoști pe cineva care începe ceva nou și se teme că nu știe destul, trimite-i rândurile astea. Poate ajung la cine avea nevoie să le audă, iar pe mine mă ajută să ajung la mai mulți oameni.

Zi de zi. Mergem mai departe. Mâine este o nouă zi.

#IdeiCoapte #Începuturi #Smerenie #Mentorat #Tineri

Liderul din spate | Episodul 47 din 100

Toată viața am crezut că liderul trebuie să fie în față. Am înțeles cu greu, și cam târziu, că exact acolo îi pierzi pe cei mai slabi din echipă. Mă gândesc acum la Ana și Paul, de acum câteva zeci de ani, pe care i-am lăsat în urmă fără să-mi dau seama, cu ochii în cifre și în ținte înalte. Nu i-am mai recuperat niciodată. Lecția am învățat-o, și o scriu azi aici.

Este arhicunoscut că viteza maximă a unui convoi, fie că sunt camioane, motociclete sau vapoare, nu e dată de cel mai rapid element, ci de cel mai lent. Asta e valabil doar când grupul merge compact, organizat, ca un tot unitar. De regulă, un convoi disciplinat nu-și pune elementul cel mai performant în frunte, pe un traseu lung.

Orice grup care vrea să ajungă la destinație, cu pierderi cât mai mici pentru toată lumea, procedează la fel: pune în față pe cel mai vulnerabil sau pe cel mai lent. El deschide cărarea și îndepărtează obstacolele pe care altfel le-ar fi întâlnit toți ceilalți, iar mergând primul stabilește ritmul pe care îl poate ține întregul grup.

Dacă cel mai puternic element ar conduce coloana, la un moment dat cei mai slabi n-ar mai putea ține cadența. Ar rămâne în urmă. Unii ar abandona. O imagine foarte răspândită despre haitele de lupi spune ceva asemănător. Potrivit ei, lupii străbat zilnic kilometri întregi, prin păduri, peste dealuri, uneori prin zăpadă până la brâu, în căutarea hranei sau a adăpostului. Primii care merg în șir indian, deschizând poteca, sunt cei mai slăbiți, bolnavii, răniții. Ei sunt cei expuși primii, dacă apare un pericol. După ei vin lupii tineri, puternici, dar neexperimentați. Apoi femelele. Abia la coadă se aliniază masculii maturi, cei mai puternici. Iar cel mai adesea, ultimul din tot șirul e liderul, părintele haitei. El privește tot ansamblul din spate, în liniște, și de acolo ia deciziile cele mai bune pentru haită.

Folosesc povestea cu lupii ca metaforă, nu ca regulă biologică. Specialiștii în lupi, printre ei L. David Mech, nu confirmă această ordine în toate situațiile, pentru că ea diferă după sezon, zonă și resursele de hrană. Ideea rămâne totuși valoroasă: un grup înaintează în ritmul celui care are nevoie de sprijin, iar timpul petrecut astfel împreună are valoare pentru toți. Dar ideea principală rămâne valoroasă. Ca la o ieșire între prietene unde se vede același lucru: ora de plecare o stabilește cea care încă își caută cheile, și nimeni nu se supără, pentru că ajung toate împreună.

Rareori, în viață, primul e și cel mai important. Și aproape niciodată cel din față nu e și creierul grupului. Tacticianul, strategul, cel care vede tabloul întreg, stă uneori mai în spate, cu o perspectivă mai largă. De acolo, privind calm întregul grup, se pot lua decizii mai bune pentru toți.

Tu ai stat vreodată în față, când locul tău era, de fapt, mai în spate? Dacă în seminarul live care urmează am vorbi despre cum recunoști locul potrivit într-un grup, ce întrebare ai aduce? Scrie-mi în comentarii sau în privat.

Dacă ai un prieten sau o prietenă convinsă că liderul trebuie mereu să fie primul, trimite-i rândurile astea. Poate ajung la cineva care avea nevoie să le audă, iar pe mine mă ajută să ajung la mai mulți oameni.

Zi de zi. Creștem împreună. Mâine este o nouă zi.

#IdeiCoapte #Mentorat #Echipă #Perspective #Tineri

Ce-i așteaptă, nu ce-i învățăm | Episodul 46 din 100

Unul din cinci tineri români nu e nici la muncă, nici la școală. Nu e doar o statistică, e o întreagă cohortă de generație care așteaptă ceva ce nu mai vine. 19,2% dintre tinerii români între 15 și 29 de ani, cea mai mare rată din Uniunea Europeană. Mă gândesc tot mai des la distanța dintre ce-i învățăm pe tineri și ce-i așteaptă, de fapt, după ce termină școala.

Poate că tinerii nu au nevoie de încă un sfat. Poate au nevoie de o conversație. Dar mai este ceva, poate și mai dur, în statistici: în România, doar 2,4% dintre tinerii de 15–29 de ani erau simultan în educație și ocupați, față de 25,4% media europeană. Cu alte cuvinte, pentru foarte mulți dintre noi, trecerea de la școală la viața profesională nu se întâmplă gradual. Se întâmplă brusc.

Dar poate că problema este mai mare decât un loc de muncă. În 2023, în Uniunea Europeană au fost înregistrate 48.370 de decese prin suicid, iar rata standardizată a fost de 10,4 la 100.000 de locuitori. Cifra este în scădere față de anii anteriori, dar rămâne un semnal puternic că sănătatea mintală și echilibrul interior nu pot fi tratate ca teme secundare atunci când vorbim despre viitorul oamenilor.

Corpul spune și el o poveste pe care noi o ascultăm prea târziu. În România, proporția adolescenților de 15 ani supraponderali sau obezi a crescut de la 14% în 2010 la 26% în 2022. Doar 15% dintre adolescenții de 15 ani făceau cel puțin o oră de activitate fizică pe zi.

Mai e un subiect de care fugim: iubirea. Și despre care cred că trebuie să vorbim mai mult cu tinerii: iubirea și relațiile. Trăim într-o perioadă în care putem cunoaște oameni în câteva secunde, putem vorbi cu oricine, oricând, și putem ieși din viața cuiva printr-un singur swipe. Am ajuns să știm în trei secunde dacă cineva ne place la poze. Ne ia câțiva ani să aflăm dacă ne place și la cafea de dimineață, fără filtru. Paradoxal, avem poate mai multe posibilități de conexiune și, uneori, mai puțină răbdare pentru a construi o legătură adevărată. Să iubești nu înseamnă doar să simți ceva puternic. Înseamnă să înveți să asculți, să negociezi, să ierți, să pui limite, să rămâi când lucrurile nu mai sunt perfecte și să știi când trebuie să pleci. Iar acestea nu se învață dintr-un tutorial. Se învață, de multe ori, trăind.

Poate că și de aceea merită să vorbim mai des despre relații înainte să vorbim despre căsătorie și divorț. În Europa, rata căsătoriilor a scăzut cu mai mult de jumătate din 1964 până în 2024, de la 8,0 la 3,9 căsătorii la 1.000 de locuitori, în timp ce rata divorțurilor s-a dublat, de la 0,8 la 1,6 la 1.000. În România, povestea ultimului an este însă diferită: în 2024 am avut 5,3 căsătorii la 1.000 de locuitori, una dintre cele mai ridicate rate din UE, iar rata divorțurilor a fost 1,1 la 1.000, printre cele mai scăzute.

Așadar, nu cred că statisticile ne spun că „tinerii nu mai vor să se căsătorească” sau că „nu mai știu să iubească”. Ne spun ceva mai simplu și poate mai important: felul în care oamenii se întâlnesc, iubesc, se căsătoresc și rămân împreună se schimbă. Iar dacă vrem să-i pregătim pentru viață, nu putem vorbi doar despre facultate, CV și primul job, sau despre carieră și bani. Trebuie să avem curajul să vorbim și despre cum construiești o relație în care doi oameni aleg, zi după zi, să rămână împreună. Despre minte și suflet, despre corp. Despre singurătate, despre presiune și importanța răbdării. Despre felul în care îți construiești o viață în care să poți rămâne bine cu tine însuți.

Aici cred că lipsește ceva important. Nu încă o materie, nu încă un curs cu zeci de slide-uri, nu încă un discurs despre „succes”. Poate că ar trebui să le spunem mai puțin ce să facă și să-i întrebăm mai des ce vor. Deși aici avem o problemă: la 20 de ani, uneori nu știi nici ce vrei să mănânci la prânz, dar mai ales ce vrei să faci cu viața ta. Și e perfect normal. Am fost și noi acolo. Doar că, între timp, am uitat cât de greu era. Poate de aceea contează atât de mult să existe cineva care să spună: „Nu-i nimic dacă încă nu știi. Hai să vorbim.”

Cred că este extrem de important și util să putem vorbi deschis și fără teama de a fi presat, taxat, judecat. Asta cred că lipsește generației tinere azi, privind înapoi. Lipsește, uneori, o conversație sinceră despre viața care urmează. Despre bani și independență. Despre prima slujbă. Despre greșeli. Despre cum alegi când nu știi încă ce vrei. Despre oameni, limite, nutriție, iubire, prietenie, sănătate, disciplină, eșec și răbdare. Despre diferența dintre ceea ce pare important la 20 de ani și ceea ce descoperi că este important mai târziu cu sechele și cicatrici.

După zeci de ani de teren și management, am înțeles un lucru: experiența are valoare doar dacă o poți da mai departe înainte ca altcineva să plătească același preț pentru aceeași greșeală. De aici a apărut seria „Idei Coapte, liniște, tineret.” Nu ca să le spun tinerilor cum să trăiască, ci ca să le spun unde am greșit, ce am înțeles prea târziu și ce aș fi vrut să știu mai devreme. Restul e decizia lor, spre folosul lor.

Pentru că poate acesta este rolul unei generații care a mers deja o bucată de drum: nu doar să arate cu degetul încotro e mai bine să mergi, ci să-ți aprindă puțin lumina atunci când încă nu vezi bine drumul. „Idei Coapte” este despre asta. Și poate că, într-o zi, unele dintre aceste idei nu vor rămâne doar aici, pe LinkedIn. Poate vor deveni conversații. Seminarii. Întâlniri, față în față. Dacă ai vrea să discutăm la seminar pe tema asta, ce întrebare ai aduce: despre cum alegi o direcție când încă nu știi ce vrei, sau despre cum construiești o relație care rezistă?

Unele lucruri se înțeleg mai bine atunci când nu doar le citești, ci le poți întreba pe cineva care a trecut deja pe acolo. Dacă știi un tânăr care încă nu știe ce vrea să facă cu viața lui, și e ok așa, s-ar putea să aibă nevoie exact de rândurile astea.

Zi de zi. Creștem împreună. Mâine este o nouă zi.

#IdeiCoapte #Liniște #Echilibru #Relații #Tineret

Alchimia și aurul lăuntric | Episodul 45 din 100

Am alergat ani buni după un fel de aur pe care nu-l puteam pune în cont. Sute de ani s-a crezut că alchimiștii voiau doar să transforme metalul în aur, dar povestea era mai complexă. Alchimia nu căuta doar aurul pe care îl poți pune în buzunar, ci și un altfel de aur, mult mai greu de găsit și, poate, mult mai greu de păstrat: aurul dinăuntru.

Îi putem spune liniște. Îi putem spune împăcare. Sau sens, echilibru, pace interioară. Sau, pur și simplu, sentimentul acela rar că viața ta îți aparține și că, măcar pentru câteva clipe, nu mai ai nimic de demonstrat nimănui.

Mi se pare interesant că omul a alergat dintotdeauna după ambele forme de aur. După bani, proprietăți, statut, confort, recunoaștere și siguranță, dar și după iubire, liniște, sens, libertate și împăcare cu sine. Problema apare atunci când una începe să o înghită pe cealaltă, canibalizând-o.

Nu cred în romantismul sărăciei și nici în ideea că banii n-ar conta. Contează. Un anumit confort material îți poate oferi libertate, opțiuni și timp. Dar, la un moment dat, întrebarea se schimbă: cât mai ai nevoie să aduni ca să începi să te întrebi ce ai pierdut pe drum? Poți să ai aur pe piele, în casă, în conturi și în obiectele pe care le cumperi.  Dar în suflet ce ”aur” ai? Acolo cum stai, ești bine tu cu tine? Genul de aur pe care nu-l poți pune într-o poză de Instagram, dar fără de care toate pozele alea încep să pară goale.

Am întâlnit oameni care au foarte mult și se tem permanent că nu le ajunge. Și oameni care au mult mai puțin și par, inexplicabil pentru cei dintâi, împăcați și zâmbitori cu viața lor. Nu înseamnă că unii au găsit adevărul și ceilalți nu. Înseamnă doar că bogăția și liniștea nu sunt mereu pe aceeași stradă. Poate de aceea mi-a rămas în minte o idee veche: omul bogat este cel mulțumit și zâmbitor cu ceea ce are. Nu cel care are cel mai mult. Tot de aici îmi vine o întrebare pe care mi-o pun și mie uneori: cât din ceea ce alergăm să obținem este cu adevărat al nostru și cât este doar ceea ce am învățat că trebuie să vrem?

Pentru că lumea ne învață foarte bine să adăugăm. Mai mulți bani. O casă mai mare. O mașină mai bună. Mai multe vacanțe. Mai multe experiențe. Mai multă vizibilitate. Mai mulți oameni care să ne cunoască. Mai multe lucruri de făcut. Mai rar ne învață să scoatem, să tăiem, să lăsăm deoparte. Să scoatem zgomotul. Să tăiem comparația. Să lăsăm deoparte dorința de validare. Să părăsim o relație care ne consumă inutil. Să scoatem din noi ambiția care nu ne mai aparține, o obligație pe care o ducem din inerție, un obiectiv pe care l-am ales cândva pentru că suna bine în ochii altora.

Poate că și asta este o formă de alchimie: să transformi ceea ce nu-ți mai folosește în spațiu pentru ceea ce contează. Poate că uneori nu ne lipsește inspirația, avem prea mult zgomot în jurul ei. Și poate că nu doar inspirația suferă din cauza asta.

Am început să cred că și memoria funcționează într-un fel asemănător. Păstrăm în noi vorbe, întâmplări, oameni, dezamăgiri, iubiri, nedreptăți, rușini, victorii și eșecuri, ca și cum fiecare dintre ele ar trebui arhivat pentru totdeauna. Ne întoarcem la unele dintre ele după ani și ne întrebăm de ce încă ne doare ceva care, privit de la distanță, nu mai pare atât de important și care, poate, nici nu mai există în realitate.

Dar oare chiar trebuia păstrat? Unele lucruri se uită pentru că sunt neimportante. Altele pentru că mintea noastră știe, poate mai bine decât noi, că nu mai avem nevoie de ele. Uitarea nu este întotdeauna o pierdere. Uneori este protecție. Este o formă de a merge mai ușori, mai supli, fără balast, mai departe spre ceea ce poate fi mai bine pentru noi.

Am uitat cu toții oamenii despre care, la un moment dat, eram convinși că nu vom putea trăi fără ei. Am uitat conversațiile care ne-au consumat nopți și ani. Am uitat motivele pentru care am plâns. Am uitat lucruri pentru care atunci am fi jurat că nu vom putea ierta niciodată. Și uite că am mers mai departe, uneori spre ceva mult mai bun.

Poate că acesta este unul dintre darurile pe care viața ni le face fără să le cerem: capacitatea de a lăsa să dispară ceea ce, cândva, ni se părea esențial. Asta nu înseamnă că oamenii care au încercat să înțeleagă omul înaintea noastră nu au avut rost. Dimpotrivă. Filosofi, psihologi, scriitori și gânditori au încercat, fiecare în felul lui, să deschidă câte o ușă către interiorul nostru. Unii au avut dreptate. Alții s-au înșelat. Unii au fost înțeleși abia după ce au murit. Alții au fost uitați aproape complet. Și poate că aici este o altă lecție, una pe care nu ne place prea mult să o acceptăm. Nici măcar ideile extraordinare nu sunt garantate împotriva uitării.

Atunci de ce avem noi pretenția ca fiecare gest al nostru, fiecare succes, fiecare relație, fiecare fotografie, fiecare opinie sau fiecare realizare să rămână importantă pentru totdeauna? Nu va rămâne. Și este în regulă că este așa. La un moment dat, aproape fiecare dintre noi va fi uitat de cei mai mulți oameni. Nu este o tragedie, e ordinea firească a lucrurilor.

Important este ce ai fost cât timp ai fost aici. Ce ai făcut cu oamenii pe care i-ai întâlnit. Ce ai lăsat în ei. Și, poate mai ales, ce ai reușit să păstrezi în tine după ce ai renunțat la lucrurile care nu mai meritau să fie reținute.

Poate că acesta este, până la urmă, aurul adevărat. Nu ceea ce reușești să aduni. Ci ceea ce rămâne în tine după ce ai învățat ce poți lăsa să plece. Așa că, dacă ai uitat ceva, nu te grăbi să te învinovățești. Poate că nu era atât de important. Iar dacă încă nu poți uita, poate merită să te întrebi de ce. Poate că acolo mai este ceva de înțeles. Sau poate că este timpul să-i dai drumul.

Dacă ceva de aici te-a făcut să te gândești la un om, la ceva ce cauți sau la ceva ce poate ai nevoie să lași în urmă, scrie-mi. Uneori, o conversație bună nu-ți spune ce să păstrezi și ce să pierzi. Te ajută să vezi mai clar diferența. Iar dacă am discuta tema asta într-un seminar live, ce întrebare ai aduce cu tine?

Zi de zi. Creștem împreună. Mâine este o nouă zi.

#IdeiCoapte #Liniște #Echilibru #Viață #Dialog

O oră. La plimbare, în IOR.

Uneori ai nevoie să spui cu voce tare ce nu încape într-un comentariu. În ultima perioadă am primit câteva mesaje și am avut discuții 1 la 1 care m-au făcut să mă gândesc că unele dintre ideile din seria „STOP!” merită discutate mai mult decât poate permite un newsletter, cel puțin până când seminarul va fi gata.

Așa că vreau să încerc ceva simplu, după modelul unor colegi și mentori care procedează similar și cu care am avut rezultate foarte bune. Dacă ești în București și ai citit câteva dintre episoadele seriilor „STOP!” și „Idei coapte”, te invit la o plimbare și o conversație de aproximativ o oră, în Parcul IOR (Alexandru Ioan Cuza). Fără niciun cost. Fără cafele. Fără mese rezervate. Fără prezentare PowerPoint. Fără discurs. Fără nicio obligație. Relaxat.

Doar să ne cunoaștem și să vorbim despre lucrurile care apar în aceste texte și pe care vrei să le scotocești mai mult: alegeri, relații, perioade dificile, schimbări, liniște, direcție și felul în care ne putem pune puțină ordine în viață atunci când simțim că lucrurile s-au amestecat prea tare.

Poți veni cu o întrebare. Poți veni cu o situație despre care nu știi încă ce să faci. Sau poți veni pur și simplu să vezi dacă stilul meu de a privi viața și felul în care vorbesc despre aceste lucruri îți sunt de folos mai mult decât simplul scris.

Nu promit soluții miraculoase. Îți ofer o conversație sinceră, din experiență. Ora arată simplu: ne plimbăm, te ascult, îți povestesc ce a funcționat la mine sau la alții mai experimentați decât mine și pleci cu cel puțin o idee clară pe care o poți aplica chiar din acea zi. Haine comode și pantofi buni de mers, tocurile pot rămâne acasă fără regrete pentru o oră. Tu aduci dilemele, eu vin cu perspective și clarificări. 

Iar dacă, după această oră, vom simți amândoi că ar fi util să aprofundăm discuția într-o formă mai structurată, putem vorbi atunci și despre ce ar putea urma. Dacă nu, rămâne o oră bună de conversație și plimbare.

Dacă te interesează, scrie-mi în privat „IOR” și stabilim împreună ziua și ora. Dacă știi pe cineva din București căruia i-ar prinde bine o oră de plimbare și conversație, trimite-i invitația.

Zi de zi. Mergem mai departe. Mâine este o nouă zi.

Gelu

 #STOPReloaded #Plimbare #Relatii #Liniste #Ideicoapte

Il consigliere și coardele bătrâne | Episodul 44 din 100

Nu știu exact de ce. Dar este cert că se întâmplă. De ani de zile. Din ce-mi aduc aminte, totul a început acum vreo 25-27 de ani, când un prieten bun și apropiat mă întreba ceva despre o relație eșuată de-a lui. Mă vedea experimentat, ciudat, nu?! Și mă rugă să-i spun părerea mea. ”Punctul tău de vedere…”.

Anii au trecut. Discuțiile s-au înmulțit, s-a lărgit și cercul celor ce vin și mă roagă sau întreabă despre diverse. Astăzi mai mulți prieteni vechi mă consultă. Nu mă mai întreabă prea mulți de chestiuni sentimentale și de relații de familie, eternele probleme cu mama și tata, pe care le-am traversat și eu, s-au liniștit în aceste domenii. S-au înmulțit solicitările legate de liniștea viitorului, de bani, de investiții, de soluții de business și de căutarea sensului vieții – menirea, vocația.

Nu știu de ce se întâmplă asta. Sau știu, dar nu pot accepta că sunt un moș ramolit căutat pentru experiență, istorie și istorii. Eventual pentru povești. Nu neg că orgoliul și mândria îmi sunt hrănite prin aceste solicitări, dar cred că încep să prefer și altceva.

Este reconfortant să vezi că mulți oameni cu bani mai mari, cu cariere strălucite sau creiere mai briliante vin să-mi caute vorba, prezența și perspectiva. Odinioară mă mândream cu asta, eram atât de plin de mine și de titulatura de ”il consigliere”. Astăzi îmi dau seama că mulți dintre cei ce-mi cereau sfatul sau părerea nu căutau un punct de sprijin sau de reper, ci doar o confirmare a ideilor și a gândirii lor. Când cele două difereau, ceea ce se întâmpla de cele mai multe ori, atunci toate vorbele mele treceau pe lângă ei ca vântul prin pustiu. Se produce doar puțin praf și un ușor zgomot, dar nimic relevant nu se schimba.

Viziunea mea, cu argumentele mele, nu-i mai interesează pe mulți. Tocmai ăsta este și motivul pentru care, începând de azi, voi evita și mai mult să dau păreri sau sfaturi. Voi respinge cu calm și zâmbet pe buze cererile simple de ”tu cum vezi asta?” și ”te rog, Geluțu, vreau să știu părerea ta, e important pentru mine!”. Pentru că de prea multe ori am spus că barca ar trebui să mai stea și la mal, iar unii au stat prea mult pe luciu, intrând ulterior definitiv la apă. La ce folos sugestiile mele de a se opri măcar puțin, când unii doar le cer, le ascultă cu interes, le apreciază, spun că așa vor face, dar nu aud nimic din ce le intră prin urechi?

Sigur că voi continua să mă întâlnesc și să vorbesc cu toți cei care mi-o cer insistent. Sigur că voi încerca să fac o analiză a situației lor. Dar mai întâi voi căuta să fiu sigur că solicitantul înțelege teoria mea simplă despre bogăție:

„Cine este om bogat? Acela ce este mulțumit, recunoscător și zâmbitor cu ceea ce are.”

Apoi voi pune câteva întrebări simple, ca acestea: „De ce?”, „În comparație cu ce?”, „Când sau până când?”. Și voi încerca să mă asigur că deșertăciunea nu ajunge să cuprindă relația noastră. Într-un final, dacă va mai exista interes… poate vom discuta în profunzime și detalii.

Dar mai întâi de toate trebuie să-ți reamintesc asta: Soarta ta ești tu! Zâmbetul tău este în mâinile tale.

Când făceam sport de performanță și aveam 16-18 ani, credeam că cei care au 28-30 de ani sunt bătrâni și ramoliți și că ar trebui să se lase. Să facă loc altora mai tineri, să nu mai țină echipele pe loc cu ramolismentele lor. În mine clocotea sângele și mușchii erau impecabil de puternici, iar ei, „babele”, cum le spuneam noi atunci, păreau terminați și depășiți. Astăzi am mult mai mulți ani decât babele de atunci și merg la fotbal cu copii de sub 27-29 de ani și nici nu vreau să mă gândesc ce-i la gura sau în gândul lor privindu-mă cum joc și mă mișc. Bănuiesc că mă cheamă și ei doar ca să aibă cine să alerge mai încet decât ei pe teren. Roata se învârte continuu, nimeni nu scapă de uzură și bătrânețe. Contează doar cum ajungi acolo. Târâș, pe burtă sau pe spate, cu capul plecat, ori pe picioarele tale, cu fruntea sus și ochii larg deschiși. Dar acestea din urmă trebuie să le pregătești din timp. Nu se fac bătând din palme și nici scăpărând din degete. Durează, costă și, uneori, doare.

Între 16 și 23 de ani credeam cu tărie, da!, și alcoolică, că tot ce zboară se mănâncă. Eram convins că toată lumea e a mea, că pot realiza orice în viață, că orice obiectiv propus va fi curând atins, că I. mă va iubi toată viața și că vom mânca pensie împreună, că nimeni și nimic nu-mi pot modifica traseul și fericirea pe care le aveam și nici pe cele ulterioare pe care mi le proiectasem cu încredere. Visele și visurile erau clare și limpezi, viitorul îmi apărea roz-bombon și credeam că se va înfăptui simplu, ușor, fără sincope sau dificultăți majore. Doamne-Dumnezeule, cât am putut să plâng la 23 de ani… atunci când am realizat că iarna nu-i ca vara și că lupul de unde aleargă de acolo mănâncă.

Spun răspicat că tinerii pot fi mobilizați pe rețelele de socializare și că au o imensă și rară fereastră de oportunitate în anii ce vin, dacă se implică și dacă decid că așa nu se mai poate. Am tot precizat că este vremea lor și că este timpul ca ei să încerce să schimbe ceva decisiv în România. I-am susținut și eu cu ce am știut și putut și eu, le-am dat girul și încrederea pe unde am lucrat sau colaborat. Dar ultimii ani ai societății românești ne arată încă o dată, din păcate, că tinerețea, educația bună, școala și o carieră profesională solidă nu îți dau automat experiență de viață și nici nu-ți deschid toate ușile către înțelegerea lumii în care trăiești. Uneori, dimpotrivă, te pot face să crezi că ai înțeles deja suficient. Iar de aici începe, uneori, problema. De aceea scriu acum acest newsletter, încerc să schimb ceva în perspectiva și anvergura priveliștii acestor tineri.

Eu am recunoscut că sunt trecut de prima linie. Nu mai sunt omul care trebuie să stea în primele rânduri. Am aproape 50 de ani, dar mă simt uneori de 70. Fizic, psihic, sufletește. Chiar dacă trupul mă susține, deseori, ca la 25 de anișori. Sunt uzat, hârșâit prin prea multe, mânjit și pe coajă, și pe interior; moral, nu mai sunt imaculat demult. Eu nu mai pot fi un exemplu de urmat, nici un conducător oficial sau vizibil. Vremea mea a trecut, e apusă demult. Am avut posibilitatea și diverse ocazii să schimb ceva în societatea românească, dar n-am făcut-o. De frică, de silă, de milă. Pentru mine sau pentru cei apropiați și dragi mie. Nu regret, dar acum vreau să ajut, prin alții, la schimbarea a ceea ce eu am lăsat nefăcut, nerezolvat.

Astfel, am ajuns o coardă bătrână, experimentată, care vede lucruri pe care foarte mulți tineri nu au cum să le vadă, deși ele sunt evidente pentru un simplu privitor relaxat, degajat, implicat. În forme diferite, aceleași lucruri se petrec și în armată, servicii, ministere, dar și în piața imobiliară, în sport, cultură, economie, justiție, artă, sănătate. Nici politica românească de astăzi nu face excepție, dimpotrivă. Poate că aici mecanismele sunt chiar mai greu de văzut. Dacă n-ai ochii deschişi, tu sau cineva apropiat ție, dar de care să asculți, ți se vor închide curând în bezna neputinței şi a dezolării în urma luptelor cu morile de vânt.

De aceea eu tot spun că este vremea tinerilor. A celor care au acum între 20-25 și maxim 35-38 de ani. Ei ar mai putea schimba ceva în bine în țara asta și s-o și facă repede și corect. Schimbări se vor face oricum, interesant este câți vor beneficia de ele. Dar, din păcate, doar ei, singuri, au șanse mici să ducă schimbarea până la capăt. Asta s-a văzut clar imediat după Colectiv. Vor fi amăgiți, dezamăgiți, manevrați, manipulați, plimbați. Protestele puternice de la începutul acelui noiembrie și diminuarea lor ulterioară mi-au întărit convingerea că, fără oameni mai experimentați alături, tinerilor le este mult mai greu să transforme energia unui moment într-o schimbare durabilă. Și în protestele din augustul ”justițiar” am văzut, în opinia mea, cât de greu este pentru energia civică a unei generații să se transforme singură într-o schimbare durabilă.

Un prim moment la un debut al acumulării de experiență este clipa în care înțelegi că mușchiul nu va bate, pe termen lung, creierul, nici motricitatea excelentă nu va învinge rapid și decisiv buna poziționare și tactica adecvată, nici creierul nu va stăpâni vreodată sufletul. 

Un alt moment important al deschiderii ochilor este atunci când înțelegi și accepți că strategia bine chibzuită și aplicată va frânge mereu orice elan „de neoprit”. Dulce și acrișoară în același timp este secunda în care constați, în general, la bătrânețe, că spectacolele se regizează din spatele scenei, nu din scaunele publicului, deși de multe ori acolo sunt chiar artizanii, cu mult înainte de a vedea tu reprezentația. Iar magnific și revelator este anul în care înțelegi că nimic nu se petrece întâmplător sau din senin și că păpușile la teatru nu se mișcă singure. N-au cum. Mereu vor exista niște sfori, fie că le vezi, fie că de cele mai multe ori nu le poți percepe ușor. Și e normal, pentru că sunt ”mascate”.

Poate că asta înseamnă, de fapt, să începi să vezi: să nu mai privești doar scena, ci și ceea ce se întâmplă în spatele ei. Iar dacă vrei să discutăm despre asta, sunt aici. Uneori, o conversație bună nu-ți dă răspunsul. Îți arată unde merită să cauți.

P.S.

Dacă te-ai regăsit vreodată cerând un sfat doar ca să-l ignori, sau dându-l cuiva care avea urechi, dar nu și auz, spune-mi. Cred că amândoi am putea învăța ceva din asta.

Zi de zi. Creștem împreună. Mâine este o nouă zi.

#IdeiCoapte #Dialog #Leadership #Mentorat #Perspective

Întrebări esențiale | Episodul 43 din 100

Văd o neliniște cronică în piața muncii și aud povești terifiante despre cum arată astăzi procesul de recrutare în România. Un tablou al disfuncționalității, confirmat de tot mai multe exemple concrete, zi de zi, pe postările pe care le văd aproape identice. Este adevărat că economia românească scârțâie din toate balamalele, are din ce în ce mai multe probleme structurale, și nici influența AI-ului nu se lasă așteptată. Multe locuri de muncă dispar peste noapte și vor mai dispărea, astfel că piața muncii se restrânge abrupt și devine un teritoriu ostil și frustrant.

Sunt oameni care spun că își caută de lucru de luni de zile, uneori chiar de un an sau mai mult. Pe trei dintre ele le-am cunoscut personal și în cadrul profesional și garantez că sunt profesioniști veritabili, extrem de valoroși. Orice companie ar fi norocoasă să le aibă în echipă. Cu toate acestea, ele rămân cu eticheta OpenToWork și nemulțumite, chiar profund frustrate. Și au dreptate și le înțeleg perfect!

Am observat constant și alte persoane extrem de bine pregătite din diferite alte domenii, nu doar aici pe Linkedin, ci și pe alte platforme sau chiar în viața reală, dar care nu au succes în promovarea propriei persoane, a propriilor idei valoroase și nici în monetizarea calităților și a experienței lor. Reconfirm aici ceea ce am subliniat în episodul 13: unii au nevoie de un ghid, de un îndrumător, acea minte limpede care să-ți arate unghiul mort înainte să calci în capcana de urs când tu ești o căprioară, un far care să-ți lumineze calea temporar sau doar să-ți sugereze zone mai puțin periculoase ori abrupte. În curând încerc să revin la această idee și poate o detaliez mai mult doar în direcția relațiilor interumane. Și aici sunt numeroase plângeri și reproșuri.

Azi, acum, sunt curios cum simțiți voi asta. Eu nu fac nicio analiză, nici măcar o evaluare, doar ridic cîteva probleme fundamentale. Și încerc asta cu ajutorul a trei întrebări, dar sunt mai multe; fiecare le știe pe celelalte, mai importante, pe care orice om ar trebui să și le pună zilnic sau măcar înainte de orice decizie grea sau de un eveniment important din viața lui/ei, indiferent de domeniu. Eu asta fac de vreo douăzeci și cinci de ani și nu mă pot plânge că mi-a fost rău. Dimpotrivă, m-au ghidat spre decizii corecte și profitabile.

Cum am mai spus: nu dau lecții nimănui, nu sfătuiesc pe nimeni, ci, deocamdată, doar scrijelesc pentru fi-miu ori fi-mea și/sau pentru nepoatele mele, toate trei.

1. În comparație cu ce? Cred că este bine să știi mereu care este elementul de comparație. Sau reperul acceptat sau comun agreat. Dacă spui că ești un sportiv de elită într-o zi când ai făcut o sută de abdomene, genuflexiuni sau flotări legate, sau dacă ești un antreprenor de succes și ai făcut prima sută de mii de euro cash, oprește-te un minut și gândește-te mai bine, stai liniștit(ă) privind în zare cerul azuriu și apoi pune-ți calm întrebarea: „În comparație cu ce?”. Sunt persoane care fac toate astea la încălzire și apoi au mai adăugat un zero în coadă, dar și persoane care n-au făcut asta în viața lor și oricum este un vis irealizabil. Mai am un exemplu: acela în care ți se spune sau prezice un viitor luminos sau, dimpotrivă, o perspectivă sumbră în orice domeniu vrei să activezi sau să te dezvolți, în orice acțiune testezi ori vrei să demarezi. Tu oprește-te puțin și pune-ți liniștit(ă) întrebarea: În comparație cu ce?

2. De ce? Întrebarea asta nu are nevoie de nicio descriere. Trebuie pusă constant. Zilnic. Mai ales ție însuți sau însăți. La aproape orice faci, sau vrei să faci, „De ce?” este scutul tău infailibil împotriva inutilității. ”De ce?” să fie constant pe buzele tale sau măcar în sufletul tău. De ce? Pentru că s-ar putea, dacă faci o evaluare onestă a răspunsurilor, să constați că multe acțiuni nu au sens să le întreprinzi, că multe sume de bani nu au logică să le cheltuiești, că mult timp nu are sens să-l irosești. ”De ce?” Pentru că poate există și alte posibilități, pentru că poate multe întâlniri sau vorbe nu-și au rostul nici aici, nici acum. Poți însoți întrebarea „De ce?” cu „Pentru care motiv?”. Este la fel de valoroasă și îți poate aduce multe revelații copleșitoare în viață. Promit.

3. Când anume? Timpul este resursa cea mai prețioasă a vieții noastre, dar puțini o valorizează sau conștientizează. Timpul este singura resursă finită și ireversibilă și care, deși nu are preț la tinerețe, vei constata la maturitate, spre bătrânețe, că este inestimabil de valoroasă. Cei mai mulți au impresia că vor trăi vreo mie de ani sau mai mult. Să-ți pui această întrebare, „Când, anume?”, este, de cele mai multe ori, copleșitor pentru respondent. Pentru că atunci când pui această întrebare, și dacă răspunsul este onest și bine fundamentat, s-ar putea să vezi mai bine urgența reală sau o simplă grabă inutilă. Ori chiar futilitatea acelei acțiuni, plan sau activități în ansamblu.

Atunci liniștea profundă s-ar putea instala confortabil în suflețelul tău, pentru că ai conștientizat că nu-i nicio grabă sau că trebuie să te grăbești cu cap și un plan de lucru pentru a prinde și tu o felie din imensul tort de fericire al lumii. Care există și este gratis. Doar să deschizi ochii și să faci ceea ce știi foarte bine că trebuie să faci.

Dacă vreuna dintre cele trei te-a oprit puțin din citit, spune-mi care este sau trimite-o mai departe cuiva care are nevoie de ea azi.

P.S.

Trei întrebări incomode, știu, și un singur dialog, dar interior. Uneori, o simplă conversație cu altcineva din exterior poate că-ți schimbă perspectiva unui an întreg. Va fi bine!

Zi de zi. Creștem împreună. Mâine este o nouă zi.

#IdeiCoapte #Dialog #Leadership #Recrutare #Perspective

Pustia echilibrului | Episodul 42 din 100

Cât de mult din viața noastră alegem noi cu adevărat și cât din ea alegem pentru că așa fac, au sau îți doresc ceilalți?

Unii vor să trăiască în mijlocul orașului, în lumină, în agitație, în cluburi, restaurante, mall-uri și printre cât mai mulți oameni. Alții caută liniștea, se retrag, reduc zgomotul, își fac loc pentru ei înșiși și, uneori, dispar aproape complet din peisaj. Îi înțeleg pe unii și îi înțeleg și pe ceilalți. Nu cred că fericirea vine obligatoriu din aglomerație. Dar nici că trebuie să fugim de lume ca să o găsim. Cred că undeva între cele două există un loc pe care îl căutăm prea puțin: echilibrul.

Am văzut oameni care au făcut două sau trei facultăți, masterate, doctorate și au adunat biblioteci întregi. Am întâlnit și oameni care s-au oprit mult mai devreme cu școala, care au terminat cu greu opt clase, fără ca Bacul să-i intereseze vreun pic. N-am găsit fericirea legată de numărul de cărți citite. Nici de lipsa lor.

Unii au case mari, cu camere multe și greu de încălzit iarna. Alții locuiesc cu părinții, în spații mici, unde intimitatea este aproape un lux. Am cunoscut oameni care plătesc cu ani și bani grei buricul târgului, și oameni care se retrag tăcuți și relaxați la periferie, fără nevoie să arate ce dețin, nici să mai lupte pentru imagine.

Unii conduc mașini care costă cât o casă. Alții se urcă într-o mașină veche, într-un autobuz sau merg pe jos. Distanța dintre limuzina de lux și căruța șubredă e imensă, dar zbuciumul din spate e identic. Doar sensul și consumurile diferă. Și noima pusă în ele.

Nu cred că una dintre variante te face automat mai fericit decât cealaltă.

Am văzut și oameni care au tot ce și-au dorit și nu se pot bucura de nimic. Și oameni care au puțin, dar știu să se bucure de acel puțin. Asta nu înseamnă că sărăcia este o virtute sau că ambiția trebuie abandonată. Nicidecum. Înseamnă doar că există o diferență între a avea mai mult și a trăi mai bine.

Poți să ai cinci mese pe zi sau una. Poți să ai cinci sute de prieteni virtuali sau doi oameni cărora le poți spune orice. Poți locui într-o casă imensă sau într-un apartament mic. Poți să-ți umpli agenda până la refuz sau să lași, din când în când, câteva ore în care să nu faci nimic. Nu există rețeta fericirii niciuna dintre extreme.

Există căi de mijloc. Multe, mărunte, satisfăcătoare. Din păcate, sau din fericire, acolo nu-i nici aglomerație, nici arțag. Aici apare o întrebare care mi se pare importantă: când ai fost ultima dată singură cu tine, fără telefon, fără oameni, fără zgomot și fără nevoia de a demonstra ceva? Doar tu cu tine și cu gândurile tale.

Nu mă refer la singurătatea aceea care doare și te face să te simți abandonată. Vorbesc despre solitudine. Despre timpul pe care îl alegi pentru tine. Despre câteva ore în care nu mai trebuie să fii disponibilă pentru nimeni și nu mai trebuie să reacționezi la nimic.

Am căutat singurătatea toată viața. Nu doar solitudinea ocazională, ci singurătatea aspră, austeră, cea care nu te menajează. E locul unde mă regăsesc și mă reclădesc, chiar și atunci când ce găsesc acolo nu-mi place. E un privilegiu, nu o pedeapsă. Nu pentru că nu-mi plac oamenii, ci tocmai pentru că, din când în când, am nevoie să ies din hărmălaie și să mă aud. E ca o purificare, ca o purjare internă prin liniște. În liniște îți dai seama mai ușor de ce gândești. Ce simți. Ce te enervează. Ce îți lipsește. Ce ai obținut și nu te mai bucură. Ce alergi să obții doar pentru că vezi pe altcineva alergând după același lucru.

Și mai este ceva. În liniște începi să te întâlnești cu tine. Uneori nu-ți place prea mult omul pe care îl găsești acolo. Știu. Nici eu nu sunt întotdeauna încântat de ce găsesc. Dar poate că tocmai de aceea merită să ne uităm. Dacă stai permanent în afara ta, cu atenția împrăștiată între oameni, notificări, comparații, cumpărături, succes, imagine și următorul lucru pe care trebuie să-l obții, când mai ai timp să vezi cine ești? Eu zic că nimic rău nu se poate întâmpla dacă stai și tu puțin cu tine în liniște. Doar n-ai să te muști singură, nu?

Poate că nu avem nevoie întotdeauna de mai mult. Poate avem nevoie, din când în când, de mai puțin. Mai puțin zgomot. Mai puține comparații. Mai puțină grabă. Mai puțină nevoie de validare. Și, poate, din când în când,  mai puțini oameni în jur. Dar mai buni. Și mai liniștiți.

Răbdarea, bunul-simț și puțină chibzuință te pot duce într-un loc în care nu mai simți că trebuie să alergi permanent după ceva. Poate că fericirea nu este acolo unde este mai mult; este acolo unde este suficient. Înainte să ne tot întrebăm ce mai trebuie să adăugăm vieții noastre, ar merita să ne întrebăm ce am putea scoate din ea. Eu încă învăț asta.

Dacă simți că ai nevoie, din când în când, să te retragi puțin din zgomot ca să vezi mai clar unde ești și ce vrei, scrie-mi. Uneori ajută să spui cu voce tare, cuiva, ce tot amâni să-ți spui ție. Iar dacă rândurile acestea ți-au amintit de cineva care aleargă prea mult, prea repede sau se pierde prea des în zgomotul sau agitația celorlalți, dă-i-l mai departe. Poate că o conversație bună începe exact de aici.

Zi de zi. Creștem împreună. Mâine este o nouă zi.

#IdeiCoapte #Echilibru #Liniște #Solitudine #Viață

Când viața arată bine, dar tu nu ești ok | Ep 9 din 16

Ai zile în care dormi opt ore, dar te simți de parcă ai cărat munți în spate, în timp ce tot ce îți dorești e să te retragi undeva, departe de ecrane, presiuni și oameni? Stai puțin. Poate că nu este doar oboseală, lipsă de cafea sau o perioadă mai proastă. Poate fi un semnal că, undeva în viața ta, ceva nu mai funcționează așa cum ar trebui.

Poate ai avut o perioadă în care, privită din afară, viața ta părea foarte bună. Aveai un job bun. O relație frumoasă. Prieteni. Familie. Planuri. Ieșiri. Vacanțe. Poate chiar lucruri pe care alții și le doreau. Și totuși, în interiorul tău ceva nu era bine.

Nu știai exact ce nu merge, ce nu mai face clic. Sau poate știai, dar nu voiai încă să recunoști. Zâmbeai, mergeai înainte, îți vedeai de treabă. Numai că, undeva în tine, se aduna ceva. Și eu am trecut prin asta. Am scris despre asta și în „Idei coapte” și în „Leadership prin claritate”. Acum vreau să detaliez și aici.

Acum aproape douăzeci de ani aveam, cel puțin la prima vedere, o viață foarte bună. Aveam un job cu perspective mari, o iubită minunată, o relație bună cu familia și mulți prieteni cu care îmi petreceam mare parte din timpul liber. Din exterior, totul părea în regulă. În interior, eram aproape praf. Eram permanent nemulțumit, agitat, obosit și, uneori, agresiv. Mă îngrășasem, deși făceam sport aproape zilnic. Mergeam la schi, jucam fotbal, box, tenis, mergeam la sală, înotam și alergam. Și totuși, corpul meu îmi spunea foarte clar că ceva nu funcționează. Analizele medicale nu arătau bine. Aveam reflux esofagian zilnic, esofagită de reflux și ajunsesem aproape de un ulcer perforat. Aveam dureri cumplite de spate, mai ales în zona lombară, nu puteam sta pe un scaun mai mult de zece minute legate. Eram un pachet de nervi, gata să explodez la orice stimul, oricât de mic sau nevinovat.

La un moment dat, după un drum la mare, am urinat cu sânge. Apoi, la un botez la Sinaia, m-am dat cu ATV-ul peste cap și am fost foarte aproape ca aceea să fie ultima mea aventură. Mai târziu, într-o vară, am avut un accident cu mașina pe Valea Oltului în drum spre un teambuilding. O mașină de pe contrasens, pe linie continuă, era să ne lovească frontal. Dacă nu eram atent și nu aveam reflexele bune de fost sportiv, ar fi putut fi ultima noastră zi, pentru mine și colegii din mașină.

Cred că atunci am început, încet, să înțeleg ceva. Nu era suficient să par bine, trebuia să fiu bine. Există o diferență enormă între cele două și, uneori, nu o vedem decât după ce viața ne obligă să o vedem.

De aici a început, undeva prin 2007–2008, ceea ce avea să devină mult mai târziu metoda despre care vreau să vă povestesc. La început nu am scris-o pentru alții. Am scris-o pentru mine: ca să înțeleg ce mi se întâmplă, să găsesc o ieșire și să mă repar. Ca un jurnal de bord, ca un tratament de curățare.

Apoi, cu timpul, mi-am dat seama că lucrurile pe care le învățasem puteau fi utile și altora. Și mai ales celor care ajung într-un moment în care simt că ceva nu mai este la locul lui. Poate la serviciu. Poate într-o relație. Poate cu familia. Poate în relația cu propriul corp. Poate, pur și simplu, în relația cu tine. 

Uneori cea mai grea întrebare nu este „Ce fac mai departe?”. Toată lumea știe foarte bine ce are de făcut a doua zi.  O întrebare mai bună ar fi: „Mai sunt eu bine acum?” Dacă răspunsul sincer este „nu”, atunci cred că primul lucru pe care trebuie să-l faci nu este să alergi mai repede. Dimpotrivă!

Cel mai util și productiv lucru, cred, este să te oprești. STOP. Nu pentru totdeauna. Doar suficient cât să poți vedea unde ești. Unde ai ajuns. Și, mai ales, încotro te îndrepți. Pentru că dacă ai urcat în trenul greșit, viteza nu te ajută să ajungi mai repede unde îți dorești. Te îndepărtează și mai mult de tine.

Am învățat asta destul de târziu. Poate tu poți să o înveți mai devreme. Și nu trebuie să aștepți să te doară corpul, să pierzi un om important, să ajungi epuizată sau să treci printr-un moment care să te sperie ca să începi să te întrebi dacă drumul pe care mergi este al tău. Nemulțumirea are aproape întotdeauna o cauză pe care o poți găsi, dacă îți dorești s-o cauți. Poate fi o relație în care dai mai mult decât primești, un loc sau o conjunctură în care simți că nu ești dorită sau o decizie pe care nu ți-o asumi încă. Primul pas este să o numești exact, așa cum o simți. În episoadele următoare mergem împreună mai departe, pas cu pas.

Știu că mulți dintre voi aveți în congelator o cutie de înghețată păstrată pentru zilele grele. O înțeleg, eu am și ciocolată, multe tablete, și o să ne întoarcem la ea într-unul dintre episoadele următoare.

Uneori este suficient să fii atentă la un lucru simplu:

Cât de des oftezi?

Nu mă refer la oftatul după o zi grea. Mă refer la acel ”ooofff...” pe care îl scoți fără să-ți dai seama, instinctiv, când te gândești la facultate, la job, la relația ta, la o anumită persoană, la familie, la viitor, la tine.

Oftatul repetat poate fi un semnal folositor, iar uneori merită ascultat, chiar dacă nu-ți place ce-ți spune. Așa că vreau să-ți propun ceva foarte simplu. Ia o foaie sau deschide notițele telefonului și răspunde sincer la o singură întrebare, în scris:

„Ce anume din viața mea mă face să oftez cel mai des?”

Nu ce ar trebui să te deranjeze, nu ce spune lumea că este greșit. Răspunde cu ce simți tu, fără filtrul părinților, al prietenilor sau al partenerului. Tu, doar tu. Ai scris?

Ce te doare pe tine?

Ce te obosește?

Ce te ține pe loc?

Ce continui să faci doar pentru că ai început deja?

Nu trebuie să rezolvi nimic astăzi. Deocamdată, trebuie doar să ai curajul să pui degetul pe rană. Pentru că este foarte greu să vindeci ceva ce nu recunoști. Primul pas către o viață mai liniștită poate fi un STOP clarificator, mai puțin spectaculos decât o decizie mare, dar suficient ca să te aducă înapoi la tine. 

Dacă oboseala sau starea aceasta durează de mult sau ți se pare prea grea de dus singură, merită să vorbești și cu un medic sau cu un psiholog. Rândurile acestea nu le înlocuiesc.

În episodul următor vorbim exact despre asta: cum îți dai seama ce trebuie să oprești.

Sper că aceste rânduri îți vor fi de folos, îți vor aduce puțină bucurie sau, măcar, puțină pace.

Tu când ai înțeles că nu mai este suficient să pari bine? Dacă vrei să-mi povestești, mi-ar plăcea să citesc comentariul tău sau să-mi scrii, pe scurt, în privat. Răspunsurile primite vor ghida ce detaliez mai mult în episoadele următoare și în întâlnirile față în față pe care le pregătesc.

Dacă simți că aceste rânduri ar putea fi utile cuiva, trimite-i-le, cu un tag sau un share. Poate ajung exact când are nevoie de ele.

Zi de zi. Mergem mai departe. Mâine este o nouă zi.

#STOPReloaded #Relatii #Liniste #Alegeri