Am luptat în trecut câțiva anișori buni cu o stare mai ciudată. Puțini oameni din jurul meu au știut vreo frântură din ce trăiam. O femeie a simțit ceva la un moment dat și mi-a spus-o direct, dar am preferat să o mint și s-o îndepărtez. Îmi spunea că mă mint pe mine însumi despre mine și că asta este cea mai mare minciună.
Familia mea, rudele, mama sau sora mea nu au știut mai nimic. Tata a fost singurul care știa cele mai multe, încă de la primul meu episod mai greu, de acum vreo douăzeci și cinci de ani. De când el s-a stins, acum treisprezece ani, nu a mai știut nimeni nimic.
A trecut ceva timp de la o criză teribilă din vara lui 2020. Atunci a fost momentul în care era să pierd definitiv contactul și controlul. Fapte necugetate se puteau întâmpla în acele zile. Îi îndepărtasem preventiv pe toți din jurul meu. Eram într-o relație amoroasă fabuloasă, dar partenera mea habar nu avea de războiul din capul meu. Mama era acasă la ea și credea cu totul altceva. Îmi spunea uneori că sunt mereu nemulțumit și nefericit, îndemnându-mă să caut fericirea în altă parte.
Eu chiar eram fericit pe bucăți mici. Eram iubit de cea pe care o iubeam la rândul meu, dar liniștea și pacea lipseau complet din meniul meu zilnic. Am realizat pe pielea mea o chestie ciudată: poți să iubești, poți să fii iubit înapoi și cu toate acestea să nu fie de ajuns pentru a avea o stare psihică echilibrată.
Am preferat să trec singur prin zilele acelea și am ales să lupt cu demonii pe cont propriu. Eu am încercat de multe ori să fac asta. Să rezolv singur, să fiu propriul meu doctor. Medice, cura te ipsum. Doctore, vindecă-te pe tine însuți. Numai că, uneori, chiar doctorul are nevoie de un alt doctor. Am chemat salvarea într-o dimineață, la un moment dat. Nu știam ce mi se întâmplă, a fost prima dată în viață când am făcut asta și am ajuns la spital, pe targă, în camera de urgență. Era o coadă imensă de salvări, mulți oameni cu diverse probleme. Era perioada Covidului, erau oameni peste tot, ambulanțe, panică, așteptare, oboseală, frică, agitație frenetică omniprezentă. M-am așezat la rând, pe holuri, așteptând să vină cineva să mă preia și să mă ajute. Cum mergea foarte greu, am ieșit puțin afară în curte, să mă plimb sub pavilionul de la intrare, pe unde intrau și tărgile ambulanțelor.
Spre dimineață, când a răsărit Soarele puternic de iulie, m-am trezit mângâiat de niște raze pe o bancă din scaune de plastic, într-un hol exterior al spitalului. Dormisem buștean în așteptarea doctorilor și a salvării care nu mai venise. M-am trezit calm și eram liniștit. Dar am simțit că se trezise altcineva în sufletul meu. Atunci am înțeles că vindecarea mea era în altă parte.
Nu doresc nimănui să treacă prin ce am trecut eu în nopțile acelea de vară. Nu știu dacă am câștigat definitiv războiul, dar sigur am învins în bătălia grea de atunci. Războiul interior este lung și nu se termină decât atunci când abandonezi pur și simplu câmpul de luptă sau când înveți să privești lucrurile altfel.
Astăzi, demonii nu mă mai sperie. Îmi face chiar o plăcere ciudată să-i privesc în ochi când se reapropie de mine. Groaza pe care o simt în acele clipe, deși s-a mai estompat cu trecerea anilor, nu mă mai dărâmă, nici măcar nu mă mai clatină. Am înțeles de ce novicii sau oamenii din exterior nu cred și nu se tem de depresie. Pentru că majoritatea nici nu știu că poartă astfel de frământări sau pentru că, dacă nu ai trăit pe pielea ta un episod dramatic, nu ai cum să înțelegi că există așa ceva. Până când întregul tău edificiu nu începe să se scuture spasmotic, să se balanseze ca un turn de fildeș prea înalt într-o zonă cu activitate seismică importantă, nu crezi că te poți prăbuși.
Depresia este cruntă și nicio soluție forțată nu rezistă. Am încercat de-a lungul anilor tot ce se putea încerca. Am practicat sporturi felurite, am deschis proiecte noi, am muncit până la extenuare, am încercat să ajut pe alții și am alergat prin colțuri uitate de lume doar ca să fug de mine însumi și de durerea din interior. Nimic din toate acestea nu m-a vindecat atunci. Toate alergăturile pot ajuta punctual, dar nu rezolvă rădăcina răului. Am descoperit că vindecarea vine abia când nu o mai cauți cu încrâncenare. Când te liniștești. Când stai tu cu tine și ești bine așa cum ești. Când te mulțumești cu ce ai, cu ce ești, cu simplul fapt că mai ești.
Am observat cum ghearele acestei stări sufocă tot mai mulți bărbați în ultimii ani. Rețelele sociale au accentuat totul, pentru că a devenit aproape imposibil să mai faci distincția între artificial și real, între mască și omul adevărat. Depresia apare de obicei când starea prezentă devine nesatisfăcătoare sau când totul în jur devine prea accelerat sau prea colorat. Când am simțit că mă afund, am înțeles că primul pas este să mă mișc. Să ies la o plimbare lungă, să fac mișcare, să schimb aerul sau, dimpotrivă, să mă opresc din tot ce mă suprasolicită.
Viața îmi oferă uneori mici străfulgerări de o frumusețe incredibilă. Să încerci să le reții este greu, dar le poți simți dacă ești atent. Pentru mine, lupta cu stările joase a devenit o practică zilnică. Mi-am construit o rutină simplă din care îmi trag energia: mintea o țin cât mai limpede prin scris, citit și iertare. Iertare a celorlalți, fie că le-am greșit, fie că nu, iertarea mea pentru mine și recunoștința pentru tot ce am și sunt exact așa cum am și sunt.
Postul intermitent și foamea scurtă îmi dau o claritate fantastică deseori. Somnul profund a devenit o prioritate absolută. Mâncarea curată, apa consumată cu atenție și Soarele văzut zilnic îmi țin trupul în formă. Activitatea fizică simplă, fie că sap, construiesc, creez sau mă plimb, mă ține ancorat în realitate. Dar cel mai important lucru pe care l-am învățat a fost să scot urgent din viața mea tot ce mă trăgea în jos, mă leza sau mă subaprecia.
Depresia poate fi îmblânzită. Nu este o treabă ușoară, dar este posibilă în timp, cu răbdare și cu multă blândețe față de tine însuți. Când ești într-un punct extrem de jos, o plimbare lungă pe zi într-un parc sau o conversație simplă și așezată cu un om cumpătat pot face minuni. Cere ajutor, nu-i nicio rușine, va fi bine!
Încă învăț și eu în fiecare zi. Și cred că asta este una dintre cele mai importante lucruri pe care le pot spune unui om mai tânăr: nu te rușina pentru ceea ce se întâmplă în tine. Nu trebuie să explici tot internetului neliniștile tale, nici nu trebuie să devii vulnerabil la comandă. Nu trebuie să transformi fiecare rană într-o postare, dar nici nu trebuie să rămâi singur cu ceva care devine prea greu de dus sau inexplicabil de apăsător sau tulbirător. Vorbește cu cineva în care ai încredere. Cere ajutor când nu mai poți singur. Iar dacă ajungi vreodată să simți că viața ta este în pericol sau că ai putea să-ți faci rău, nu rămâne singur cu acel moment. Sună imediat la serviciile de urgență la numărul 112 sau caută o persoană care poate rămâne lângă tine câteva ore și să aștepte cu tine și lângă tine până când vine ajutorul medical de specialitate.
Am înțeles că cel mai bine ne vindecăm când suntem parte dintr-o comunitate de oameni care nu se mai ascund în spatele măștilor și care își împărtășesc poveștile reale, cu bune și cu rele, cu dureri și zâmbete, cu bucurii și lacrimi. Cred că acesta este viitorul: să ne fim aproape unul altuia și să ne ascultăm fără să ne judecăm. Iar când nu reușim prin forțe proprii, să nu ezităm să apelăm la specialiști.
Răbdare. Va fi bine.
Mergem mai departe.
Dacă această poveste ți-a amintit de ceva ce ai trăit tu sau cineva apropiat, dă-i un share și un tag. Poate că, undeva, cineva are nevoie chiar acum să afle că nu este singur și că nu trebuie să ducă totul în tăcere.
P.S.
Tu ai trecut vreodată prin momente în care a trebuit să porți o mască de om puternic în timp ce în interiorul tău era o furtună? Ce te-a ajutat să-ți regăsești liniștea? Scrie-mi într-un comentariu sau printr-un mesaj privat. Mi-ar plăcea enorm să-ți citesc povestea.
Mă gândesc serios la o întâlnire live în care să vorbim fără măști despre lucrurile pe care le purtăm în noi: anxietate, singurătate, depresie, relații, frici și presiunea de a părea permanent bine. Nu ca specialiști care le știm pe toate. Ci ca oameni care au trăit. Ți-ar fi de folos o astfel de întâlnire?
Zi de zi. Creștem împreună. Mâine este o nouă zi.
#IdeiCoapte #Umanizare #ExperiențăDeViață #Comunitate #SănătateMintală #LinișteSufletească
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Iertatul tata avea o vorbă, învățată de la naşu-bătrânu, naşul lui de cununie, surd şi el ca şi mine, Dumnezeu să-i ierte pe amândoi, care tradusă sună cam aşa:
”Banii, puțini-mulți, să fie cu noroc, să te bucuri de ei. Doar la doctori să nu-i (fii nevoit să-i) dai.”
Mulțumesc. Bine ai venit!