Nu știu cum să scriu textul ăsta. Am tot amânat, am tot șters, am tot reformulat. Dar cred că tocmai neputința asta de a găsi cuvintele potrivite e un semn că merită scris, chiar și stângaci, chiar și cu bucăți lipsă.
Acum câțiva ani, un bun prieten a decis că lumea aceasta nu mai merită o șansă. Au existat câteva semne, discrete. Doar câțiva dintre cei din jur și-au dat seama de ele, iar nimeni n-a putut interveni decisiv ca să-l salveze. Atunci, după înmormântarea la care nu m-am dus, n-am putut și, oricum, nu aș fi fost în stare, m-am apucat să scriu și să ofer sprijin celor care ar putea fi sau ajunge într-o situație similară.
Acum câteva luni, o cunoștință, un amic bun cu care lucram la un proiect privat, separat de serviciu, și-a pierdut o verișoară din senin. Era tânără, frumoasă, avea parcă un copil, părea veselă și mulțumită cu viața ei pe online. Dar, în realitate, lucrurile stăteau cu totul altfel: în inima ei era o durere cumplită și nicio prietenă, amică sau rudă dintre zecile cu care era conectată sau prietenă pe rețelele de socializare nu a știut sau n-a putut face nimic ca s-o salveze.
Azi dimineață am aflat de la o prietenă bună că ieri o cunoștință comună, o femeie pe care am cunoscut-o acum zece-douăsprezece ani la un club de sport, nu mai este. S-a stins prin propria mână. Era tânără, frumoasă, avea o familie, mulți oameni în jurul ei și o viață care, privită din afară, părea plină. Pe rețelele de socializare, totul părea să vorbească despre fericire, mulțumire și împlinire. Aparent.
Nu ne mai întâlnim cu unii oameni după un anumit proiect. Ei rămân undeva, la periferia vieții noastre, iar noi presupunem, fără să ne gândim prea mult, că ei sunt bine. Vezi online-ul lor și ți se confirmă. Ți se pare că sunt foarte bine și ei merg fericiți mai departe. Și că, dacă ceva ar fi grav, am afla cumva. Nu aflăm. Nu întotdeauna. Sau când aflăm, este prea târziu.
Depresia nu are întotdeauna o față care se vede. Depresia e perfidă și nu vine mereu cu lacrimi vizibile, cu absențe explicate și justificate, cu semnale pe care le poți citi de departe, cu căderi evidente care să prezică o nenorocire iminentă. Dimpotrivă! Uneori vine cu un zâmbet pus la locul lui, cu un «sunt bine, mersi de întrebare», cu poze normale, cu o viață care, din exterior, pare că funcționează. Uneori, chiar cu mesaje care par să vorbească despre fericire, dar care, privite mai târziu, capătă un cu totul alt sens. Și tocmai această discreție a suferinței poate face atât de greu pentru cei din jur să înțeleagă ce se întâmplă cu adevărat. Pentru noi, cei din jur, care nu vedem, nu întrebăm a doua oară și, uneori, nu insistăm suficient ca să înțelegem dacă, dincolo de răspunsul «sunt bine», există de fapt o problemă.
Nu scriu rândurile astea ca să găsesc vinovați. Nici pe ea, nici pe rudele și prietenii ei apropiați, nici pe cei din jurul ei din comunitatea de zeci de mii de followers. Nu cred că cineva ar fi putut opri exact acest moment doar prin voință sau printr-un mesaj trimis la momentul potrivit. Este evident că lucrurile rele s-au acumulat în timp. Durerea din spatele unei asemenea decizii e, de cele mai multe ori, mult mai veche și mult mai complicată decât putem noi vedea din afară. Dar acum, privind în urmă, eu văd lucruri care astăzi mă fac să mă întreb dacă nu cumva spuneau mai mult decât am înțeles atunci. Și mă întreb câte dintre ele ar fi putut fi interpretate altfel dacă cineva ar fi observat și ar fi întrebat mai mult. Asta doare. Și de aceea scriu azi.
Șocant pentru mine este că am revăzut câteva dintre mesajele și postările ei din ultima perioadă. Privite acum, după ce știu ce s-a întâmplat, unele par să spună mai mult decât am fi înțeles atunci. Nu știu dacă cineva putea să vadă cu adevărat câtă durere era în spatele lor. Dar tocmai asta mă tulbură: uneori oamenii ne spun că nu sunt bine fără să poată spune direct „Ajutați-mă!”.
Scriu pentru că mi se pare important să spun ceva ce poate uităm prea des: dacă simți că nu mai poți, dacă gândurile tale au ajuns într-un loc întunecat, nu ești obligat să treci prin asta singur. Nu e un semn de slăbiciune să ceri ajutor. Este, de fapt, unul dintre cele mai curajoase lucruri pe care le poți face.
Și dacă citești asta și te gândești la cineva din viața ta care „pare bine”, dar nu ai mai vorbit cu el/ea de mult — sună-l. Scrie-i. Nu aștepta un motiv oficial. Uneori, un simplu „Mă gândeam la tine. Ce mai faci? Cum ești?” poate conta mai mult decât ne imaginăm. Poate fi începutul unei conversații de care cineva avea nevoie.
Dacă tu, cel care citești acum, treci printr-o perioadă în care gândurile devin prea grele de dus singur, te rog să nu rămâi singur cu ele. Vorbește cu cineva apropiat și caută ajutor specializat. Poți apela 0800 801 200 (Telefonul Verde Antisuicid), depreHUB 0374 456 420 sau poți scrie la sos@antisuicid.ro. Dacă există un pericol imediat, sună la 112.
Nu am o concluzie frumoasă pentru textul ăsta. Nu cred că merită una. Merită doar liniște, un gând bun trimis către o altă persoană pe care nu am mai apucat s-o sun cu ani în urmă, pe care n-am putut s-o ajut și, poate, pentru fiecare dintre noi, un pic mai multă atenție față de oamenii din jur care „par bine”. Care poate striga după ajutor chiar în acest moment într-un fel pe care noi nu știm încă să-l auzim. Poți observa. Poți întreba. Poți întreba încă o dată. Poți rămâne aproape. Poți spune și altcuiva dacă simți că omul din fața ta este în pericol. Nu putem întotdeauna salva un om. Dar putem încerca să nu-l lăsăm singur cu durerea lui.
Zi de zi. Ne ținem unii de alții cum putem.
#IdeiCoapte #Depresie #Suicid #Pierdere #Prietenie #Sănătatemintală
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Iertatul tata avea o vorbă, învățată de la naşu-bătrânu, naşul lui de cununie, surd şi el ca şi mine, Dumnezeu să-i ierte pe amândoi, care tradusă sună cam aşa:
”Banii, puțini-mulți, să fie cu noroc, să te bucuri de ei. Doar la doctori să nu-i (fii nevoit să-i) dai.”
Mulțumesc. Bine ai venit!